Chiar dacă sunt o persoană care poată să zică „da, mă uit la filme, știu și regizori, de la Kubrick și Anderson până la Mungiu și poate chiar Tarkovski” și am avut chiar și o tentativă de a da admiterea la UNATC, la animație (shout out to Radu Igazsag și Matei Branea for being such cool profs), totuși nu mă dau mare cunoscător. Nu pretind că înțeleg pe deplin cu ce se mănâncă toată sfera asta artistică, că pot purta conversații serioase și aprofundate despre filme sau că, da, dom’le, sunt cinefil!
Totuși, ca orice persoană de pe Internet, vă dați seama că am păreri, unele underrated *tuse* Christophe Nolan e un regizor overrated *tuse* despre care știu sută la sută sigur că nu pică bine pentru unele persoane. Dar și personal favorites când vine vorba de oamenii din spatele camerei, precum Lucian Pintilie, care a reușit prin filmele lui faine să îmi întipărească în minte replici precum „Cum se numește lovitura aia?” și „Mâna care nu se poate tăia trebuie pupată”.
(HA! Ați crezut că o să zic „Mâna întinsă fără o poveste nu primește pomană”, este? Jokes on you guys, ăla-i Caranfil)
Dar, ca să fiu sincer, mă uit la filme din motive foarte superficiale. Ori pentru că sunt populare, ori pentru că au legătură cu un univers pe care îl ador, ori pentru că sunt în aria mea de interes (sau, mai bine zis, sunt recomandate de prietenii și cunoștințele care chiar știu care-i treaba cu arta ecranizării).
Așa că, vă dați seama ce reacție am avut când, spre surprinderea mea, am fost invitat la un festival de film cultural… în contextul în care, atunci când auzeam „festival de film cultural” sau despre filme de artă obscure produse de niște regizori din Afganistan ori Norvegia, mă gândeam numai la lungmetraje cu un sens greu de digerat, cadre fără înțeles și intelectuali în sală care stau cu mâinile în bărbie și spun, foarte mondeni, dar în unison, „interesantă simbolistica” după fiecare scenă.
Ca să vă dau mai multe detalii, invitația a fost pentru Festivalul Filmului de Limbă Portugheză și ca să explic pe scurt contextul, invitația a venit de la o persoană super faină și dragă mie, despre care nici nu știu dacă și-ar dori să fie menționată.
Răspunsul la invitație a venit după două minute de stat pe gânduri intensiv, la capacitate maximă, rezultând un evident „bine, hai că vin”. Și cu asta, dus am fost într-o experiență nouă.
Ca spoiler alert, nu am regretat niciun minut că am mers. Ca heads-up, fiți siguri că în următoarele rânduri vă spun de ce și cum.
Un fast forward până în prima zi de festival și am ajuns în sala de film a Cinematecii Eforie, în care ultima dată am pus piciorul cu ani și ani în urmă, pe vremea când eram cu adevărat un plod.
Nu pot să spun că sala era plină, dar exista un zumzet constant până să înceapă proiecția din mici râsete și șușoteli în portugheză, engleză, română și, dintr-un motiv pe care încă nu îl pot desluși, franceză. Ba mai mult, înainte să înceapă efectiv filmul, festivalul a fost deschis printr-un discurs al ambasadorului Portugaliei în România. Și aici, recunosc, inițial mă așteptam la genul acela de discurs protocolar, scris de cineva cu o zi sau două înainte și înmânat ambasadorului cu o oră înainte de eveniment, pe care îl asculți din respect cât timp este recitat integral de pe foaie, iar apoi îl uiți după cinci minute.
Dar nu a fost chiar așa. Câteva dintre ideile prezentate de domnia sa au reușit să îmi ofere un context aparte despre modul în care cinematografia portugheză vorbește despre experiențe și memorii, dar și despre importanța filmelor care urmau să fie proiectate.
Ah, și să nu uit, a fost un moment în discurs în care citatul lui Manoel de Oliveira despre cum „cinemaul este o oglindă a vieții” m-a dat puțin pe spate, chiar dacă, inițial, mi-a luat câteva secunde bune și o întrebare la dreapta ca să descifrez cui îi aparținea.
Din fericire, însă, nu a fost nevoie să mă prefac prea mult timp că știu exact cine este Manoel de Oliveira, pentru că luminile s-au stins, conversațiile s-au oprit, iar atenția s-a mutat către ecran. Odată cu asta, a început și adevăratul test pentru mine, pentru că, până la urmă, una este să accepți o invitație din curiozitate și cu totul alta este să stai două ore în fața unui film despre care nu știi absolut nimic și care vine dintr-o cinematografie cu care nu ai avut prea multe tangențe până atunci.
Acum, dacă fac puțină retrospectivă, pot spune că încă de la primul cadru am avut o stare deloc ostilă, mai degrabă înrădăcinată în curiozitatea aceea de „bine, hai să vedem ce au pregătit oamenii ăștia”, chiar dacă, în sinea mea, mă așteptam să apară acel zid invizibil dintre spectator și film, când începi să te întrebi dacă nu cumva îți scapă jumătate din simboluri și trei sferturi din mesajul pe care vrea să îl transmită.
Doar că acel moment nu și-a făcut apariția și nici nu s-a făcut simțit.
Cred că am realizat că prejudecățile pe care le aveam despre „filmele de artă” începeau să se clatine pe la mijlocul filmului, când am tras cu ochiul la colegii de rând și i-am observat la fel de prinși în narațiune ca și mine.
Nu mă aflam deloc într-o sală plină de intelectuali, ci eram într-un cinema, iar pe ecran rula filmul „Portughezii” (știu, ironic), în care multiple povești puse cap la cap de către Vicente Alves do Ó construiau o narativă de tip mozaic ce a captivat publicul din sala Jean Georgescu a Cinematecii Eforie, fără să le ceară un doctorat în simbolistică. Erau scene umane, clare, care prezentau situații din viața unor oameni din jurul anului 1974 (care, apropo, este foarte semnificativ pentru istoria Portugaliei, dar cum nu vreau să intru în politică, nu o să menționez că atunci a fost Revoluția Garoafelor), ușor de înțeles, ușor de digerat, filmate într-o manieră intimă, care, la final, au concretizat un portret social, având în același timp o coloană sonoră ce se combina cu vocile actorilor într-un mod perfect de simplu.
Mai mult decât atât, până la finalul primei zile, aveam să descopăr că mai vreau să vin la festival și să stau în sală. Și aparent am vrut îndeajuns de mult încât m-am întors la cinema și în zilele următoare ale festivalului.
Per total, am mai vizionat patru scurtmetraje („Refrenul Îndrăgostiților”, „Instalarea fricii”, „Rău pentru o clipă” și „Adormita”), dar și încă un film, mai exact „Snu”, care a rămas cel mai mult cu mine după terminarea festivalului. Nu pentru că ar fi fost cel mai spectaculos, acting-ul era tras de păr uneori, dar chiar și așa, felul în care filmul a reușit să îmbine istoria, politica și dimensiunea umană în 94 de minute, m-a făcut să mă gândesc că „băi se poate și așa”.
Legat de scurtmetraje, favoritul clar a fost „Refrenul Îndrăgostiților”, datorită poveștii care m-a ținut neclintit în scaun prin suspans și prin modul în care a fost pusă în practică, folosind două monologuri paralele, povestite în același timp. Dar, na, ca să nu încep să fac recenzie la tot ce am văzut, o să spun doar că merită să vizionați tot ce am menționat, dar în special „Snu” și „Refrenul Îndrăgostiților”, care sigur nu sunt niște recomandări subiective…
Totuși, I gotta say, cum am fost la primul și la ultimul film din festival, s-a simțit ceva circular sau, mai degrabă, gradual. S-a început cu ecranizarea oamenilor simpli și a trăirilor lor de zi cu zi și s-a terminat cu un film care a pătruns în viața elitei politice și a pus-o pe tavă în fața publicului. Două perspective diferite asupra aceleiași lumi plasate la începutul și finalul experienței, între care au existat cadre pline de tematici istorice, sociale și culturale, în cadrul cărora au fost exemplificate cenzura, trăirile interne și contradicțiile profesionale, lucruri care au umplut fix ceea ce lipsea între incipit și final.
Poate e tras de păr ce zic, dar, privind înapoi, pot spune că ordinea filmelor pare să fi fost intenționată. Așa că vreau să-l felicit pe cel ce a făcut-o astfel și, chiar dacă nu a fost intenționată, tot vreau să felicit pentru filmele care au fost alese.
Revenind puțin la experiența de ansamblu, aș spune că merită încercată, fie și doar pentru că este, pe șleau spus, dinamică și accesibilă. Biletele pentru tipul acesta de festival sunt ridicol de ieftine și ar fi păcat să nu profiți de ocazie atunci când ai șansa să vezi ceva diferit de obișnuitele blockbustere. În plus, te mai alegi și cu câteva momente memorabile.
Poate nu am menționat mai sus, dar la un moment dat, în sală, cineva a adormit în timpul tranziție dintre filme și, din păcate pentru restul, nu a fost deloc tăcut în privința asta. Ca să nu mai vorbesc despre cei doi tipi care dintr-un motiv numai de ei știut, stăteau pe telefon cu luminozitatea dată la maxim (unul dintre ei având, sper, filtrul de noapte pornit), emanând așa multă lumină încât au reușit să recreeze pe peretele de lângă ei ceva izbitor de asemănător cu steagul Poloniei sau al Singapore-ului, depinde de cum priveai situația pe moment.
Mă rog, revenind iar la subiectul principal, dacă la începutul articolului vorbeam despre motivele pentru care mă uit la filme și despre cum îmi imaginam festivalurile culturale ca pe niște maratoane de simboluri criptice și discuții pe care nu le înțelege nimeni pe deplin, la final mă găsesc în postura de a recomanda sincer o astfel de experiență. Dincolo de toate glumele despre cadre contemplative, intelectuali și cinstit spus, o frică complet nefondată că voi ieși din sală mai confuz decât am intrat, Festivalul Filmului de Limbă Portugheză mi-a demonstrat ceva foarte simplu: filmele de artă, ieșite din tipar, sunt filme bune indiferent de țara din care provin sau de cât de puțin ai auzit despre ele înainte să te așezi confortabil în scaun.
Am plecat de acolo cu câteva filme care mi-au rămas în minte, cu niște coloane sonore pe care le-am căutat imediat și le-am adăugat în playlist-ul acela interminabil de Liked Songs și cu o apreciere mult mai mare pentru tipul acesta de evenimente culturale. Mai mult decât atât, experiența în sine de a viziona filme într-un spațiu precum Cinemateca Eforie, alături de oameni veniți din contexte diferite, vorbind limbi diferite în jurul tău și rămânând totuși conectați la aceeași poveste proiectată pe ecran, are ceva aparte. Este un sentiment de experiență colectivă pe care l-am mai întâlnit numai la concertele trupelor preferate, dar descoperit încă odată sub altă nuanță, numai datorită unui simplu „Bine, hai că vin”.
Așa că, eu unul am mers din curiozitate, am rămas pentru filme și am plecat cu mult mai mult decât mă așteptam să găsesc. Voi acum nuș ce o să faceți, dar poate ne găsim din întâmplare într-o sală de cinema ca să facem glumițe proaste despre tipul cu luminozitatea la maxim.
