Am ajuns la ALEEA Studio dintr-o curiozitate pe care nu mi-o pot explica altfel decât prin faptul că, uneori, anumite lucruri și persoane pur și simplu își găsesc drumul spre tine. Văzusem o cămașă cu un guler dublu pe Instagram (genul de piesă care te face să te oprești din scroll și să te uiți din nou) și nu îmi era clar de unde vine sau cine o creează. Brandul din spatele ei se numește ALEEA Studio și îi aparține Alexandrei Mihăescu, o tânără de 24 de ani care a studiat la London College of Fashion și care s-a întors acasă cu un ochi format, un gol identificat cu precizie pe piața locală și un vis pe care, dacă o asculți vorbind, îți dai seama că îl poartă de mult timp. Cel mai mult la Alexandra mi-a plăcut cât de entuziasmată este de tot ce înseamnă brandul ei, colaborări și chiar industria de fashion de la noi.
Visul care a început în fața unui raft de reviste
Există oameni care ajung în modă după un moment clar, definitoriu. Mulți artiști se formează așa. Și există oameni care pur și simplu nu și-au amintit vreodată cum a fost să nu iubească hainele. Alexandra face parte din a doua categorie. „Vreau să creez prin brandul meu, pe lângă brandul în sine, pe care mi-l doresc de când eram mică, un mediu în care să pot aduce în echipă tineri.” A spus-o aproape în treacăt, ca pe ceva evident, dar eu am oprit-o acolo. De când eram mică. Nu de când a absolvit la Londra, nu de când a văzut un show care a schimbat-o, ci de dinainte de toate astea. De pe vremea când desena crochiuri pe copertele revistelor de prin casă. Primul pas concret l-a făcut la 16 ani, când a intrat ca practicantă la Musette, unul dintre puținele branduri românești care, la momentul acela, înțelegeau că moda poate fi și artizanală, nu doar comercială. Ulterior, a lucrat și la Depot 96, sister-brand al Musette, tot în stagiu, de data aceasta în timpul facultății.
„Am avut de învățat enorm: de la ce înseamnă un depozit, o fabrică, până la ce înseamnă oamenii care lucrează pentru tine, cum delegi task-uri și de ce este important să nu le faci pe toate tu. Am văzut cum două branduri ca acestea și-au păstrat identitatea și etica atâția ani.” Erau branduri care mergeau la târguri de materiale, aveau depozite proprii de țesături, știau ce înseamnă fiecare cusătură. Lucruri care, la momentul acela în România, nu erau deloc de la sine înțelese.
Totul a început cu… o cămașă
Când ai 18 ani și visezi la modă, nu te gândești la cămăși. Te gândești la rochii emblematice, detalii peste detalii, la piese pe care le-ai vedea pe Vogue.com. Și tocmai de aceea, primul proiect din facultate a luat-o prin surprindere: o cămașă basic.
„Profesorii ne-au spus că, pentru a începe să creăm haine, să le deconstruim sau să le adăugăm diverse elemente, trebuie să învățăm mai întâi piesele de bază. Iar prima piesă de bază esențială în garderoba unei femei este cămașa.”
A sunat ciudat la început, mi-a recunoscut ea. Colegii descopereau sacourile sau blugii. Ea a descoperit că rezonează cel mai bine cu ceva ce părea simplu, dar nu era deloc: o cămașă care să aibă gulerul perfect, steiul perfect, pensa perfectă, toate distanțele calculate cu o precizie aproape matematică. „Mi s-a părut piesa care te pune în diferite situații și contexte, care îți dă o anumită statură, o anumită poziție și o anumită încredere. Are o semnificație mult mai importantă.” Și e volatilă, am adăugat eu. „Exact. Versatilă, asezonieră — o poți purta primăvara, vara, toamna, iarna, fără nicio problemă.”
Înainte să vorbim despre haine, am vrut să înțeleg numele. Alexandra are două surori. Cea mai mică, crescută în sistemul britanic, găsea că „Alexandra” sună prea lung și complicat. Și-a simplificat-o: Alan. Și așa a rămas în familie. Când a venit momentul să fondeze brandul, a luat acea poreclă de familie și a încercat să o transforme în ceva. Alan suna prea dur, prea departe de feminitatea pe care voia să o transmită prin mătase și bumbac. Și tot repeta: Alan, Alan, Alea, ALEEA…
„Mai târziu, eram cu sora mea la Londra, în autobuz, și ne gândeam: dacă dai un search pe Google pentru «ALEEA», o să-ți apară ALEEA Strada Florilor, ALEEA Câmpiilor. Dar am zis: nu, pentru că, până la urmă, toate femeile și toate fetele parcurgem pe parcursul vieții o alee pe care trebuie să ne descoperim stilul, fiind oricum într-o continuă schimbare.”
„Și cămășile rămân”, am completat eu.
„Și cămășile rămân. Purtându-le, te vei afla pe ALEEA corectă.” (o modalitate drăguță de a spune că piesele sunt rezistente, adaptabile și chiar devin piese de suflet din garderoba ta).
Doi ani în afara bulei
Cei mai mulți absolvenți de modă sar direct în creație. Alexandra a ales altceva: doi ani la magazinul APARTERRE, pe vânzări și styling, fără să coasă nimic, fără să proiecteze nimic. „Noi, designerii, avem tendința să rămânem atât de prinși în bula noastră și în procesul creativ, încât uneori uităm ce înseamnă să comunici cu clientul.”
A fost o decizie care sună mai simplu decât a fost. A însemnat să renunțe temporar la identitatea pe care o construise cu grijă la Londra și să devină, în primul rând, un om care ascultă. Ascultă ce nu funcționează în dulapul cuiva. Ascultă de ce o fată de douăzeci de ani nu înțelege că o cămașă neagră, bine croită, poate să facă mai mult pentru ea decât orice tricou. Și mai ales: ascultă ce lipsește. Studiul de piață informal pe care l-a realizat în acei ani a dus la o concluzie clară: peisajul brandurilor locale era plin de rochii de ocazie, corsete și compleuri, dar aproape gol în ceea ce privea piesele cu adevărat versatile, care te pot însoți de la birou la cină fără să simți că ai compromis ceva. Și și-a amintit de cămașă.
Prima colecție ALEEA Studio a fost alcătuită din zece cămăși. Unele aveau elemente detașabile. Altele, nasturi poziționați altfel decât te-ai fi așteptat. Una dintre ele, cea care a devenit rapid piesa emblematică a brandului, avea un guler dublu, de dimensiuni disproporționate față de restul, exact tipul de detaliu care i-a speriat pe mulți colaboratori potențiali. „Am avut pe cineva care mi-a spus că i se par cămășile mele mai complicate de realizat decât un sacou. Am zis: ok, e clar, nu putem lucra împreună”. A găsit, în cele din urmă, ceea ce căuta: un atelier condus de o doamnă pe care o cheamă Ioana, un om care a lucrat ani de zile cu absolvenți de facultate și știe cum să transforme o idee nonconformistă într-un produs care poate fi purtat în viața reală.
„Eu nu o să am niciodată 100 de fabrici, 100 de tipariști. Eu am oportunitatea să lucrez cu două-trei persoane, ne punem creierul la contribuție 100% sau 150% dacă se poate, și încercăm să concepem un produs”. E greu să convingi oamenii în ziua de azi, mai ales românii, să aleagă un brand mic față de un brand mare, gen Zara, H&M sau Bershka. Banii sunt un factor important. Totuși, și relația dintre client și designer e la fel de importantă.
„Pentru mine este greu, pentru că eu sunt o persoană care preferă să stea în spatele camerei. Mi-a fost foarte greu inclusiv să mă postez eu purtându-mi propriile produse”.
Am rezonat foarte mult cu ce a spus, cu frica ei, cu atașamentul pe care îl are față de ce a creat. Nu frica de eșec — asta e o frică pe care o înțelegem cu toții — ci frica specifică de a te expune înainte ca ceea ce faci să fie gata să vorbească singur. De a fi judecată tu, și nu piesa.
„Clar, este ca un copil al meu și cred că toată lumea care începe un proiect simte chestia asta. De aceea, uneori ai tendința să fii foarte protectiv, iar alteori să fii foarte speriat”. Visul din copilărie, crochiurile din reviste, cei doi ani la APARTERRE, atelierul doamnei Ioana, gulerele duble refuzate de jumătate din industrie, toate astea nu sunt o biografie, ci straturile unui singur lucru: o persoană care a știut de mult ce vrea și a ales, de fiecare dată, să facă pasul următor în loc să aștepte permisiunea cuiva.
Pășind pe aleea Alexandrei, nu cumperi doar o cămașă cu un guler dublu sau un spate gol care îți poate transforma o zi de birou într-o seară în oraș. Cumperi ceva mai greu de definit: certitudinea că există, undeva, oameni care fac lucruri cu îngrijire, cu frică și cu dragoste, și că asta contează.
Și cămășile, da, rămân.
