La o simplă căutare pe dexonline.ro, termenul de PACE este descris ca stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau războaie între state, popoare, populații. A doua explicație prezintă termenul ca un acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat și nu în ultimul rând, a treia variantă aplicabilă Într-o comunitate socială, este o lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie, împăciuire, înțelegere.
Sună ca și contextul actual?… Da… și eu cred că nu.
Noi, ca societate, avem un talent incredibil de a spune că subiectul unui film sau al unei piese de teatru incomode nu e despre noi și nu ne privește, așa că de ce să stăm pe scaun aproximativ două ore simțindu-ne inconfortabil. Adevărul este că este despre noi și ne privește atunci când se simte inconfortabil de privit și cumva de-a lungul timpului a fost mai digerabil pentru public să atribuim caracteristici negative unor animale deși sunt extrase din experiențe trăite ale altor oameni cu oameni. În zona asta de alegorie mușcătoare, Pacea eternă nu e singură. Își găsește rude incomode în Animal Farm de George Orwell și în Heart of a Dog de Mikhail Bulgakov. Doar că, dacă la Orwell animalele ajung să reproducă fidel sistemele de putere pe care le detestau, iar la Bulgakov transformarea în „om” devine un experiment grotesc despre eșecul ideologic, aici nu mai avem luxul distanței istorice.
Câinii din Pacea eternă nu sunt metafore comode, sunt o oglindă, suntem noi, puși într-o cameră, forțați să alegem: ascultăm sau gândim? ne supunem sau riscăm?
Și, mai ales, cât de repede devenim violenți când ni se spune că o facem pentru „binele tuturor”? Întrebare aste mi-o pun tot mai des în contextul politic actual
Într-o perioadă în care ideea de siguranță devine tot mai des justificarea pentru control, spectacolul Pacea eternă revine în București într-o montare independentă semnată de Cristiana C. Clucencu, la Teatrul Actorilor. Textul dramaturgului spaniol Juan Mayorga propune o alegorie tăioasă despre lumea contemporană și mecanismele care o guvernează.
Acțiunea se desfășoară într-un spațiu închis, aproape claustrofobic, unde trei câini — Odin, John-John și Enmanuel — sunt supuși unui test riguros organizat de oameni. Miza: selecția pentru rolul de câine antiterorist. În această situație-limită, tensiunile cresc, iar relațiile dintre personaje devin o oglindă a conflictelor umane profunde.
Prin convenția „canis bipedus”, spectacolul creează o distanță subtilă, dar esențială. Deși vedem câini pe scenă, recunoaștem imediat tipologii umane familiare: supunerea oarbă, nevoia de putere, frica, dar și fragilitatea conștiinței individuale. Această alegere artistică permite publicului să privească lucid întrebări incomode: cât suntem dispuși să sacrificăm pentru siguranță? Unde se termină ordinea și începe abuzul?
Pe măsură ce probele devin tot mai dure, Pacea eternă se transformă într-o reflecție tulburătoare asupra ideii de „pace”. Este ea rezultatul controlului și al fricii sau presupune libertate, responsabilitate și asumare morală?
Montarea nu se oprește la experiența scenică. Echipa își propune să extindă dialogul dincolo de spectacol, invitând publicul la conversații deschise despre temele care ne afectează pe toți. Un prim pas în această direcție a fost deja făcut pe 20 aprilie, printr-un spectacol-lectură organizat alături de comunitatea KAS, unde invitați din domeniul juridic au participat la o dezbatere despre limitele etice ale violenței și responsabilitatea individuală într-o societate tensionată.
„Caut să mă mulțumesc cu lumea în care trăiesc. Nu știu să fac altceva decât să creez, din nevoia de a înțelege. Nu știu dacă există vreo scăpare, dar știu că putem încerca.” – mărturisește regizoarea Cristiana C. Clucencu.
Pacea eternă în mod evident nu e despre pace, este despre inumanitatea la care se ajunge în scopul, declarativ, de a obține pace. Spectacolul nu oferă răspunsuri confortabile. În schimb, creează un spațiu în care întrebările devin imposibil de ignorat. Iar poate, într-o lume care caută constant certitudini, exact asta e cel mai necesar.
Certitudinile, în momentul de față, sunt un lux pe care nu-l avem însă spectacolul ăsta atârnă deasupra noastră o întrebare foarte grea: Care e prețul scump pe care suntem dispuși să-l plătim ca să aspirăm la o certitudine?
