Despre estetica lui Ivan Vîrîpaev, regizorul Mahamaya, s-a spus adesea că este un mix de Tarantino și Tarkovski. Asta poate însemna două lucruri – fie că nu mai e nevoie să citești mai jos și poți deschide tabul pentru cumpărat bilet, fie că ai o senzație de „what the…?”. Ambele variante sunt legitime. Dacă te-ai decis să citești în continuare, there we go.
Într-un peisaj teatral în care povestea e încă firul conducător pentru mulți spectatori, Mahamaya („marea iuzie”) face un pas lateral. Nu renunță la text, dar îl tratează altfel (deși tot ca „materie primă”) și îl pune într-un mix de muzică electronică, vizual digital și ritm aproape hipnotic. Rezultatul? Nu e genul de spectacol pe care îl „urmărești”. E genul pe care îl trăiești. Sau, mai bine zis, ÎN care trăiești.
Spectacolul face parte dintr-o stagiune construită în jurul ideii de „criză” (din care fac parte 5 spectacole diferite stilistic), dar nu în sensul clasic, dramatic. Mai degrabă, vorbim despre criza prezentului: supraîncărcare, fragmentare, realitate filtrată prin ecrane. Practic, exact mediul în care existăm zilnic — doar că aici e pus sub lupă, pe scenă.
Și poate tocmai de asta Mahamaya funcționează ca un test, nu doar pentru artiști, ci mai ales pentru public. Trendul spectacolelor care integrează tehnologia în mod vizibil (nu doar ca suport, ci ca limbaj) nu este unul nou, în Europa, dar la noi încă mai stă sub eticheta experimentalismului (în sens descriptiv). Mahamaya nu merge până la extremele curentului, dar nici nu joacă „safe„. E undeva la mijloc, între teatru clasic și experiență multimedia, între familiar și „what is going on here?”.
Mahamaya e un mix de întrebări autentice, muzică electronică (nu atât fundal, cât motor) și vizualuri care creează stări. Totul contribuie la senzația că ești prins într-un flux continuu de informație și stimuli. Adică fix ca în viață; doar că fără scroll.
Teatrul nu a fost niciodată static. A ținut mereu pasul cu realitatea — fie că vorbim de idei, fie de estetică, fie de tehnologie. Diferența acum e că tehnologia nu mai e invizibilă. Nu mai e doar „în spate”. Devine parte din experiență, pe față. Sigur, există riscul să fie percepută ca gimmick, ca „prea mult”, dar orice limbaj nou trece prin faza asta.
Mahamaya nu e un spectacol „de mesaj” în sens didactic, dar e plin de întrebări. Despre cum trăim, cât de conștienți suntem de mediul în care existăm și cât de mult ne influențează el fără să ne dăm seama. E foarte posibil să nu pleci „mulțumit” în sens clasic, dar s-ar putea să pleci cu ceva mai bun decât mulțumirea-tip-popcorn: niște întrebări și o senzație care nu dispare imediat.
Și poate că asta e mai important decât un spectacol care „ți-a plăcut”.
