Ce faci joi seara, pe 16 aprilie? Dacă nu ai planuri, ieși puțin la plimbare prin Cluj și pornește spre strada Oașului 97, la NON Centru. Iar în timpul plimbării, gândește-te ce se poartă anul ăsta.
Pantone zice să ne mutăm atenția spre Cloud Dancer… sau poate Plastic Dancer? Ce e, de fapt, în trend anul ăsta? Îți cumperi piese vestimentare noi și cool sau reciclezi ce ai deja în dulap și le adaptezi la tendințele din 2026? Mai stă bine rujul ăla roșu pe fața mea? Duhh, e un clasic efemer. Se mai bea matcha anul ăsta???
Ei bine, când plimbarea trendistică s-a terminat și ai ajuns la destinație, pregătește-te ca Diana Maioru să-ți spună ce se poartă anul ăsta, într-un one woman show regizat de Silvana Neda.
De câte ori ai auzit de la părinți, de la oameni mai în vârstă sau chiar de la prieteni că e rușine să te comporți „așa” (cumva)? Că un om „normal” nu face asta? Cum ar trebui să arăți, slabă, dar și cu forme, dacă se poate. De unde atâtea sentimente? Ți-a venit monstruația de te comporți așa?
Da, încă e greu să exiști în societatea asta și tocmai de asta îți propun spectacolul ăsta. Ce faci după, rămâne la alegerea ta. Poate mergi la o bere, poate ajungi acasă și plângi în pernă. Ideal ar fi prima variantă, cu o atitudine de „duck this shit”, pentru că nimeni nu a pus monopol pe viața ta și ai voie să fii și să te porți imperfect.
„Monkey mind” a fost primul lucru care mi-a venit în minte de când a început scena de deschidere. Termenul de „Monkey mind” vine din psihologie și budism, și se referă la o minte agitată, neliniștită și necontrolată. Acele gânduri care trec buluc prin capul tău din cauza stresului, exact ca maimuțele alea agitate de sar de pe o creangă pe alta fără vreun rost anume. Rezultatul e un overthinking crunt, anxietate și insomnie (pachet promoțional care costă doar câteva liniuțe din bara ta de viață). E și o scurtă povestioară cu un șef al maimuțelor ca să înțelegi mai bine conceptul dar caută pe net că mă lungesc prea mult dacă o bag aici.
Unde vreau să arunc mingea asta de fapt. Cât de nasol e să te pui noaptea în pat și să nu poți să dormi din cauza frustrărilor pe care societatea actuala te face să ți le creezi? Pe asta chiar că nu le-o doresc nici dușmanilor. Diana încearcă să te convingă prin spectacolul ăsta că ești frumoasă, prin orice formă dorești tu să fii frumoasă și că ai dreptul la o existență în universul ăsta care să nu depindă de părerile altora, pentru că ne pasă și e bine că ne pasă și nu suntem niște ignoranți. Dar cât de tare ai de gând să lași chestiile astea să te macine? Până la autodistrugere?
Când viața se simte de carton, sau mă rog, de plastic, ai curaj să te uiți în ochii Dianei și să recunoști că și tu te identifici cu una din situațiile pe care ți le arată? Mică avertizare că e o liniște insuportabilă dacă nu ești sinceră. Mamă, soție sau amanta, un corp fără formă, de plastic și o senzație constantă că tot ce ai nu îți aparține de fapt. În timp ce ne întrebăm dacă se mai poartă paharul de matcha în mână, uităm că se poartă, de fapt, rușinea. Și nu a ieșit niciodată din trend.
Atmosfera e una intimă, construită ca Diana să poată, în siguranță, să-ți spună că și ea se simte la fel ca tine. Nu e genul de spectacol în care stai comod în scaun și privești de la distanță. Din contră, ești tras înăuntru, fără prea multă pregătire.
Lumina joacă un rol esențial în tot procesul ăsta. Nu te ascunde, dimpotrivă, te expune, exact ca sentimentul de rușine despre care vorbește spectacolul. Sunt momente în care devine aproape incomodă, ca și cum te obligă să vezi lucruri pe care ai prefera să le ignori. Ai senzația că nu există loc în care să te ascunzi, nici pe scenă, nici în tine.
Pe alocuri, scena cade aproape în întuneric, ca și cum totul se retrage în interior, doar ca apoi să fii din nou pus față în față cu realitatea. Spoturile creează senzația unui interogatoriu constant, iar toată atenția e pe ea (cum reacționează, de ce reacționează, cum se îmbracă, cum se machiază). Dar, fără să-ți dai seama, atenția începe să se mute și pe tine.
Așa că, dacă te mai întrebi ce se poartă anul ăsta, răspunsul e deja în fața ta. Rușinea. Doar că, spre deosebire de restul trendurilor, asta nu vine și nu pleacă în funcție de sezon. E acolo, constant, și o purtăm fără să ne dăm seama.
Întrebarea e ce faci cu ea mai departe. O lași să te definească sau începi, ușor-ușor, să te desprinzi de ea?
Poate nu pleci din sală cu un răspuns clar. Dar sigur pleci cu niște întrebări pe care nu le mai poți ignora. Și, cine știe, poate data viitoare când te uiți în oglindă sau când te apucă gândurile alea de la 2 noaptea, o să fii puțin mai blândă cu tine.
