„We belong together” e ce voiam să aud de la Harry Styles când eram în clasa a cincea și, în loc să-mi ascult profesoara de biologie vorbind despre celule, visam că The Story of My Life mă va duce în Anglia și că Harry va fi prințul cool pe cal (sau pe bicicletă, dacă e să ne luăm după noul său stil de viață de când s-a mutat la Roma) care mă va salva.
De atunci au trecut anii. Peste mine, peste fanii lui Harry Styles și peste Harry Styles însuși.
Kiss All the Time. Disco, Occasionally este al patrulea album solo al britanicului. Dacă urmărești traseul discografiei lui, e aproape un exercițiu didactic să vezi cum raftul imaginar de viniluri care-i modelează stilul muzical lui Harry s-a umplut treptat: rock-ul anilor ’70 din primul album, pop-ul breezy al anilor ’80 din Fine Line, referințele mai obscure și mai sofisticate din Harry’s House. Acum, după 22 de luni de turneu și o perioadă petrecută deliberat în umbră (maratoane dimineața, cluburi berlineze noaptea) a venit rândul dansului. Al detașării. Al unui om care a vrut să uite, pentru o vreme, cum e să fii pe scenă și să-și amintească cum e să fii în mulțime.
Și chestia asta se aude.
Aperture, single-ul de deschidere, fixează de la bun început regulile jocului. E o construcție electronică lentă, hipnotică, care crește treptat, până când Harry anunță, cu toată seriozitatea unui guru ieșit din retreat: „it’s only love.” Cine poate contrazice asta? Nimeni. Poate tocmai de aceea funcționează, e o melodie care nu îți cere să gândești, ci să cedezi. Dacă As It Was era un banger imediat, inevitabil, Aperture e opusul: te câștigă cu răbdare, îți dai seama că ești convins abia după ce s-a terminat.
Are You Listening Yet? e momentul în care albumul devine cel mai interesant și totuși cel mai dezorientat în același timp. Ritmul e alert, Harry livrează versuri pe jumătate cântate, pe jumătate țipate și totul culmină într-o explozie de energie pe care n-o mai văzusem/auzisem de la el : e mai aspru, ce spune pare într-un fel urgent. Totuși, piesa are o problemă: momentul în care te aștepți să explodeze se dovedește a fi chiar finalul. E o alegere îndrăzneață. Dacă ești în ziua potrivită, îți place. Dacă nu, o simți ca pe o promisiune neîndeplinită.
American Girls e probabil cel mai accesibilă piesă de pe album și, paradoxal, unul dintre cele mai melancolice. Harry cântă despre prietenii lui fericiți în relații, pe care îi privește de la distanță cu o admirație sinceră și o singurătate pe care nu și-o asumă explicit niciodată.
Coming Up Roses renunță complet la latura asta electronică în favoarea unui aranjament orchestral generos (39 de instrumente!) și e unul dintre momentele în care Harry Styles îți amintește că, dincolo de toate experimentele, știe să scrie o baladă. E o melodie despre o noapte în oraș care s-a lungit prea mult, despre hangoverul care urmează, despre acel tip specific de tristețe pe care o simți când ești single și totuși nu îți pare rău că e așa.
Orice alt fan Harry Styles pe care l-am întrebat a spus același lucru: Taste Back e bijuteria coroanei. Și nu e greu de înțeles de ce: e piesa care îți vine în cap la unu noaptea în Bolt sau la coadă la Mega, fără să știi exact de ce. O fi de la sintetizator, de la ritm sau de la faptul că Harry pare, pentru prima dată, să nu-și mai țină respirația? Eu una habar nu am, dar asta nu mă afectează prea mult. E și una dintre cele trei piese pe care Ellie Rowsell de la Wolf Alice le completează ca backing vocals alături de Aperture și Season 2 Weight Loss și prezența ei se simte: adaugă un strat de căldură pe care Harry singur nu l-ar fi atins în același fel.
Season 2 Weight Loss e cel mai straniu și, în același timp, cel mai fascinant exercițiu muzical făcut de Styles pe acest album. Ritmurile se suprapun ușor dezordonat, basul intră în contratimp, totul sună ca și cum ai asculta trei melodii simultan din camere diferite. Titlul nu explică mai nimic și nici versurile nu ajută prea mult, dar există ceva în haosul controlat al piesei care îți rămâne în cap tocmai pentru că nu înțelegi de ce.
Finalul, Carla’s Song, e genul de piesă despre care nu poți spune mare lucru fără să o strici. E lentă, parcă plutește, și se termină cu Harry ieșind dintr-un club la patru dimineața, aproape orbit de lumina disco. „If you know, then you know. If you don’t, then you don’t”. Și cu asta, albumul se încheie exact cum a început ,adică fără să-ți dea prea multe răspunsuri.
Uneori, pe parcursul celor 42 de minute, m-am simțit mai aproape ca niciodată să-l înțeleg pe noul Harry. Dar la final, impresia cu care am rămas a fost că nu vrea să fie înțeles. Că albumul există pur și simplu și că e perfect indiferent dacă tu ești acolo sau nu. E un obiect de artă mai degrabă decât o scrisoare.
Și totuși, fetița aceea din clasa a cincea care voia să audă We belong together era, în fond, pe urmele a ceva real: nevoia aceea de a simți că muzica e adresată ție personal, că artistul din boxe știe ceva despre viața ta pe care tu abia îl bănuiești. Kiss All the Time. Disco, Occasionally nu oferă asta. Oferă în schimb o lume elaborată, senzorială, în care ești binevenit ca vizitator, dar nu neapărat ca participant.
Nu vreau să par snoabă și nici nu vreau să copiez criticii de muzică din afară dar 4 stele mi se pare un rating cât se poate de cinstit. La fel de cinstit ca o cafeluță băută dimineața la o terasă în Roma, când îl vezi pe Harry Styles vizavi de tine și, abia atunci, îți vine să spui: we belong together. Dacă mai cântă și Taste Back pe fundal, poți să zici că trăiești the dream life.
Chiar în seara lansării, Harry a urcat pe scena în Manchester, pentru spectacolul One Night Only, dar care a devenit etern odată cu lansarea sa pe Netflix, fix pe 8 martie (în numele tuturor femeilor, mulțumim, Harry!). Nu cred că am mai simțit de mult un FOMO atât de mare, pur și simplu mă uitam la ecran și muream de ciudă că nu sunt acolo, să dansez până nu mai pot.
Cea mai curajoasă decizie a serii nu a avut nicio legătură cu setlist-ul, ci cu faptul că a ales să interzică telefoanele. Știm cu toții cum e: mergi la concert și ai reflexul de a umple galeria telefonului, să filmezi tot, nevoia de a „captura” momentul pentru a-l livra apoi într-un story perfect. În schimb, fiecare fan a primit la intrare o cameră pe film, de unică folosință, iar eu, dacă eram în locul lor, nu cred că puteam să adorm până nu le developam, pur și simplu e mult prea romantic.
Recunosc, aveam mari dubii că va funcționa, pentru că în ziua de azi mi se pare aproape de necrezut să-mi interzică cineva să fac poze la un eveniment atât de mare. Și da, prin mulți agenți de pază și voluntari, au reușit, deși au fost vreo 2-3 live-uri pe TikTok făcute pe sub fustă. Dar, cred eu, toată magia acestui concert, și cel mai frumos lucru de observat în documentar, este că în sfârșit vezi fețele oamenilor, nu mai sunt doar mii de mâini ridicate cu telefoane și blițuri. Cred că numele mai potrivit ar fi fost: „Disco all the time, kiss occasionally”, pentru ca vezi grupuri de prieteni care se iau de mână și dansează, complet pierduți în muzică, trăind acel disco despre care vorbește albumul.
Concertul a început cu el spunând sincer că nu există niciun loc mai bun pe lume în care să se bucure de lansarea acestui album decât acasă, cu fanii lui. Deși piesele abia ieșiseră de câteva ore, toată lumea știa versurile pe de rost. Harry a urcat pe scenă într-un hanorac, super simplu, după ani de paiete și extravaganță, acest outfit comfy a fost modul lui de a ne spune că suntem între prieteni.
Bineînțeles, a cântat întreg albumul de la cap la coadă și cred că acest show ne-a demonstrat, mai mult ca oricând, că acesta este un material făcut special pentru a-ți aduna prietenii și a merge să dansezi undeva unde nimeni nu te judecă. Spre final, a strecurat în setlist și câteva dintre piesele vechi. Trecerea de la energia vibrantă a noilor piese la acordurile mai vechi a fost ca o discuție sinceră despre cât de mult s-a schimbat el ca artist, dar și noi ca fani.
Cred că abia după ce am văzut One Night Only am înțeles pe deplin ideea albumului: e despre a fi acolo, unii cu alții. La final, rămâi cu sentimentul că One Night Only a fost piesa lipsă din puzzle-ul noului album.
