apartamentul nostru micuț
de la periferie
e un spațiu care
nu a fost întotdeauna așa
la început cele două camere
erau imense pentru ai mei
și apoi una dintre ele
a primit un pătuț în mijlocul ei
uneori închid ochii și mă trezesc iar
în pătuțul ăla cu bare
două capete cocoloșite deasupra mea
șoptesc „uite cât de grăsun e,
uite cum respiră, e al nostru”
eu plâng, ce altceva să fac
pe urmă devin un copil tot mai grăsun
îmi plac mai tare reclamele
decât desenele
și părinții mei mă privesc uimiți
ca pe un bulgăre de viață rostogolit
din pătuțul ăla
acum nu mai plâng, știu cuvinte
știu puține cuvinte, pe urmă tot mai multe
mă apropii de tavan pe zi ce trece
nici nu știu de când am început
să mă uit în jos ca să văd ce e pe masa
din bucătărie
tata mă strigă „gâzuță” sau „gâgâlice”
mama mă strigă „pui”
tata îmi citește poezii înainte de culcare
pe urmă într-o zi cresc hodoronc-tronc
tata citește poeziile mele
înainte de culcare
***
apartamentul nostru micuț
are – mai nou – un pat extensibil
în camera mea, în locul
pătuțului cu bare
camera mea, care
e perete în perete cu baia
și tot perete în perete
cu bucătăria
(alt perete, desigur)
plus încă doi pereți
care bat spre exterior,
treaba lor.
am plecat de parcă aș fi vrut
să plec de tot
dar m-am întors odată cu pandemia
pentru prima oară idealul de intimitate
părea din ce în ce mai departe
pentru că m-am întors și am uitat
să ascult
ai mei au fost acolo tot timpul
iar compromisul lor cel mai mare
venea din lipsa mea de ascultare
m-am întors cumva blocat
între adult și copil
ceream din ce în ce mai mult
dădeam din ce în ce mai puțin
pentru ai mei – obișnuiți cu o discuție de jumătate de oră pe zi la telefon –
orele mele de învățat păreau astronomice –
fiecare sfert de oră aducea o întrebare
pe o scară de la tâmpită
până la nu-chiar-așa-tâmpită-
dar-total-nepotrivită
cerusem de fiecare dată șapte ore de liniște cu impresia că nu trebuie
să fac nimic în schimb
mă enervau și orele fixe de masă (programul meu devenise ciudat.)
mă enervau întrebările care se derulau
în capul meu ca niște enumerații cicălitoare
când nu puteam pune pauză la curs
de tipul: „ce faci, e totul bine?”/„da”, „ai mâncat?”/„da”, „nu ți-e foame?”/„nu” (încercam să scurtez totul cât mai mult cu răspunsuri monosilabice și, uneori, doar gesturi.)
„mai mănânci la șase?”/„nu”, „dar dacă îți fac ochiuri?”/„nu”, „de ce nu zici nimic?”/„–”, „hai că poți să pui pauză un pic”/„nu pot, e live”, „nici măcar o salată nu vrei?”/„nu”, „mai dă-l în p***a mă-sii de curs, toată ziua înveți”/„–” (reacția mea la asta era un pic din umeri, evitam contactul vizual)
după toată coordonarea asta prin juxtapunere
trăgeam cu coada ochiului și vedeam
ceva ce putea la fel de bine să fie un steag alb.
tata dădea din mână a:
„clar.
n-am cu cine discuta.”
thanks.
dacă s-ar fi prins
mai repede de asta
nu ar mai fi trebuit
să stau încă un sfert de oră după cursul de trei de dinainte de alt curs de trei (ore.)
și asta doar pentru că m-a întrerupt tata.
toate care se terminau la opt
toate care începuseră la opt
și apoi într-o zi
i-am ascultat pe ai mei vorbind
sub hota pornită, la cafeaua de dimineață
aveam și eu cafeaua mea acum –
cel mai frumos „știm că ai crescut”
din câte mi-a fost dat să aud
ai mei râdeau și se bucurau de mine
și am înțeles târziu
de locul ăla aparțin,
nu locul ăla îmi aparține
mai apoi intimitatea a venit de la sine
tata îi spunea mamei „mamașa”
așa cum îi spuneam când eram mic
și m-am întrebat dacă o striga așa
și când erau doar ei doi
sau e fericirea de acum –
cocoloșul lor de viață s-a rostogolit înapoi
cel mai ușor mod să o recunosc pe mama
din toată lumea asta
e să îi mângâi obrazul până adorm
așa cum adormeam când eram mic
și cel mai ușor mod
să nu o recunosc pe mama
e să mă prefac
că trebuie să fac totul singur
am nevoie de ei
mi-a fost dor să îi aud vorbind tare
și străduindu-se să vorbească încet
mi-a fost dor să îi scot la plimbare
și să le vorbesc despre mine
în timp ce ei vorbesc tuturor despre mine
sunt dator să vorbesc tuturor
despre părinții mei
– despre părțile astea din relația cu ei
pentru că – sigur – la un moment dat
toată lumea e un adolescent revoltat
toată lumea crede
că intimitatea nu există
și că singur ar face lucrurile mai bine
fără bătăi de cap
dar asta se întâmplă
când asculți prea puțin
când crezi că le știi pe toate
problemele astea sunt reale
și de prea puține ori fondate
dar sunt wanna-be
reprimate, sădite adânc,
totuși sunt.
și revenirea constantă la ele
ne îndepărtează de scopul adevărat
acela de a iubi
tot ce ne este dat
***
și la final
când ai scris destul despre nimic
când crezi că ai scris tot despre nimic
când nu mai poți și nu mai vrei
să scrii nimic
întotdeauna în liniștea singurătății tale
te trezești confuz într-un pătuț
cu jucării și bare
și doi oameni râd și plâng deasupra ta
pentru că tu ești viață înainte de cuvânt
atunci se întâmplă totul pe care îl cauți
și n-o să-l mai găsești niciodată
atunci încep
toate poemele despre ai tăi
(nu altundeva, nu
nici revoltat, nu)
acolo – în tabloul ăsta
și într-o liniște pe care ai avut-o mereu
fără să îți dai seama
și îți dai seama
că intimitatea de care fugi
e – la urma urmei – cea la care ajungi
–
cu mama.
„vino să îl auzi cum respiră
să-l vezi cât de grăsun e
să auzi cum îi bate inima
e așa mic, e al nostru
vino să ne uităm la el
trezește-te”
(*)
Alberto Păduraru are 20 de ani și e din Botoșani. E student în anul II la Facultatea de Drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Ada Stan are 19 ani și e studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, specializarea Antropologie.
Editor text: Elena Stancu
Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
