E iarnă și ai iar senzația aia că lucrurile pot aluneca și că nu ai mereu pe ce să te sprijini. La propriu… Ar fi al doilea an la rând când îmi scrântesc glezna. Dar, trecând la lucruri mai serioase, hai să ne dăm zece minute de reflecție, pentru noi sau pentru cineva drag. Pentru că nu doar gerul de februarie dă fiori. Azi vorbim despre elefantul din cameră: frica de abandon! Sentimentul acela care uneori e doar o neliniște, iar alteori panica lovește din senin, ca o vijelie. Nu e frig doar afară, uneori se răcește și ceva înăuntru. Așa că ia o ciocolată caldă și stai cu mine puțin.
Frica de abandon are modurile ei de a se strecura în viața ta, și dacă e acolo, probabil a făcut-o acum destul de mult timp. De obicei, începe cu felul în care creierul tău a învățat, cândva, să țină aproape ceea ce conta. Dacă ai crescut într-un mediu în care conexiunea a fost imprevizibilă (căldură urmată de răceală, promisiuni încălcate, iubire condiționată, lipsă de disponibilitate), dacă ai simțit că trebuie să „meriți” atenția, dacă ai fost criticat(ă) când doar aveai nevoie de puțină înțelegere sau ai trăit pierderi reale, corpul tău a tras următoarea concluzie: relațiile nu sunt complet sigure.
Și atunci sistemul tău nervos a făcut ce face un sistem nervos bun în surviving mode… a devenit vigilent, a început să încerce să anticipeze lucruri… Și nu ești tu de vină că reacționezi așa. Sistemul tău nervos doar vrea să prevină durerea din trecut. Când frica de abandon se activează, probabil simți tensiune, câte un nod în gât, un gol nasol în stomac, agitație, somn prost, nevoia urgentă să „rezolvi” pe loc ceva ce nici măcar nu e clar, dar îți provoacă o puternică neliniște. E normal să apară toate aceste semne, ele îți arată că te simți nesigur(ă) și creierul tău caută o cale să se echilibreze emoțional.
Cum se simte frica de abandon în viață de zi cu zi? De obicei în felul în care un detaliu mic capătă greutate (cam) mare. Un mesaj întârziat nu mai e doar un mesaj întârziat, în capul tău se traduce instant în „nu mai contez”. Un ton mai sec nu mai e doar oboseală, devine „s-a răcit”. O neînțelegere mică nu mai rămâne o neînțelegere: se transformă în „am greșit, deci urmează să plece”. Iar când frica urcă, apar două reacții care par opuse, dar sunt din aceeași familie. Unii caută apropiere ca să se simtă în siguranță, alții se îndepărtează ca să-și asigure controlul, deoarece ideea că i-ar putea părăsi cineva e mai greu de suportat. Ironia e că, oricare dintre reacții ar fi, poate împinge relația exact spre acel scenariu de care te temeai.
Dacă ai frică de abandon, există un lucru pe care probabil ți-ai dori ca oamenii din jur să-l înțeleagă: nu e deloc despre „drama” pe care o faci, e despre cât de repede te panichezi. Tu nu ceri dovezi de iubire ca să controlezi pe cineva, ai nevoie de ele ca să te reglezi. Și, mai mult ca niciodată, apreciezi consecvența. Un „sunt prins(ă) acum, revin diseară” poate calma mai mult decât o discuție de două ore în care totul rămâne în aer.
Cum să ceri siguranță în relații?
În relații, un lucru foarte practic este să schimbi forma în care ceri să fie validată siguranța. Protestul „De ce nu răspunzi? Clar nu-ți pasă” stârnește reacții apărare și distanțare în celălalt. În schimb, o cerere asumată și vulnerabilă creeaza conexiune: de exemplu, poți spune ceva de tipul „Când nu știu ce se întâmplă, mă panichez. Mi-aș dori să știu când ai puțin timp să vorbim”. E aceeași sinceritate și nevoie de siguranță, spusă într-un mod care nu e ofensiv. În acest fel, îi oferi partenerului tău șansa să înțeleagă ce simți și să fie alături de tine. Totodată, fii atent(ă) la comportamentul persoanei cu care interacționezi, o relație sănătoasă nu îți cere să-ți înghiți frica și să te prefaci că nu există. Dimpotrivă, partenerul potrivit îți aduce suficientă consecvență încât să te poți regla singur(ă). Dacă, dimpotrivă, primești mereu ambiguitate, jocuri de putere sau răceală, nu e de mirare că detectorul tău de fum emoțional devine isteric. Partea importantă din vindecare este să alegi oameni care nu apasă pe rana ta și sunt blânzi cu tine.
Ce poți face, concret, ca să se amelioreze frica?
În primul rând, să schimbi obiectivul. Nu poți garanta 100% că nu vei fi abandonat(ă), dar poți deveni mult mai bun(ă) la a face față abandonului, ca un fel de expunere graduală. Există o propoziție simplă care poate schimba felul în care te privești: frica de abandon nu vorbește doar despre celălalt. Vorbește și despre relația ta cu tine. Pentru că, în momentele în care te temi că vei fi părăsit(ă), e ușor să începi să te părăsești chiar tu: să te judeci, să te micșorezi, să-ți ignori nevoile, să te modelezi ca să nu deranjezi, să te sacrifici ca să rămână cineva. Asta e partea dureroasă. Ajungi să-ți condiționezi propria liniște de prezența altcuiva.
Aici intră întrebarea care nu sună spectaculos, dar e mai mult decât utilă: „Ce fac eu pentru mine când mi-e frică?” Evită să intri în capcana controlului exagerat. Mulți oameni încearcă să-și calmeze anxietatea analizând totul la extrem sau anticipând fiecare pas al viitorului. Însă controlul dă un confort fals. Tu îl liniștești pe moment, dar în timp îi trimiți creierului mesajul „Da, e pericol, altfel n-aș face asta”. În loc să cauți mai mult control, mută centrul atenției către propria ta capacitate de a rezista fricii, chiar dacă nu o poți anihila complet.
În practică, asta arată ca gesturi mici, repetate: să-ți respecți rutina, să mănânci ok, să dormi cât poți, să te miști, să faci lucruri care îți dau sentimentul că ești competent(ă) și viu/vie. Poate părea banal, dar când corpul e epuizat, frica se capătă muuultă putere. Apoi vine partea de autoreglare. Când se activează frica, încearcă să o numești: „Asta e frica de abandon. Nu s-a întâmplat nimic, e un semnal.” Hai să privim anxietatea ca un indicator de bord, nu e dușmanul tău, ci îți arată că ai nevoie autoreglare. Dacă te cerți cu anxietatea, e ca și cum te-ai certa cu indicatorul de benzină. Mai util e să te întrebi: „Ce nevoie îmi strigă acum corpul? Siguranță? Claritate? Odihnă? și să încerci să-ți oferi măcar o parte din ea fără să pui toată povara pe celălalt.
Mai există și partea de antrenament… toleranța la incertitudine. Dacă ai obiceiul să verifici telefonul compulsiv sau să cauți confirmări imediat, să știi că e o încercare a creierului de a reduce disconfortul. Dar fiecare verificare îi spune creierului că disconfortul era periculos. Alternativa nu e, în niciun caz să nu mai simți nimic, ci să stai cu puțin disconfort și să vezi că supraviețuiești. Că nu se prăbușește lumea, emoția vine și trece. Cu repetiție, corpul învață o lecție nouă: „pot să simt frica și totuși să rămân aici.”
Când devine îngrijorător?
Când frica îți preia volanul și îți strică relațiile pe repeat, când stai zilnic cu stomacul strâns, când nu mai dormi ok, nu te mai poți concentra la facultate sau la muncă și ajungi să faci chestii pe care apoi le regreți. Și dacă apare zona aia întunecată cu gânduri de auto-vătămare sau „nu mai pot”, atunci nu mai stă pe gânduri și te rog cere ajutor imediat. Vorbește cu cineva acum, nu după ce trece „criza”.
În rest, dacă observi că e același film în fiecare relație și te seacă de energie, terapia e unul dintre puținele locuri unde chiar se întâmplă ceva concret. Nu pentru că ești „defect(ă)”, dar frica de abandon e o rană care s-a format între oameni, și se repară tot între oameni, într-un spațiu safe, cu cineva care știe ce face. Un psiholog te ajută să vezi de unde pornește alarma, cum să reacționezi și cum să-ți construiești siguranța.
Și nu uita: frica de abandon nu e personalitatea ta. E un mecanism care a fost util cândva, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți conducă viața și azi. Cu pași mici, poți ajunge în locul ăla în care apropierea nu te mai sperie și iubirea nu mai pare un joc de noroc. Ai voie să te atașezi și să fii bine cu tine. Și, foarte important, pentru ca frica e umană, ai voie să-ți fie frică fără să te părăsești pe tine.
