E așa un contrast: o cocioabă în mijlocul blocurilor rânduri, rânduri, împestrițate în galben și portocaliu, și o grădină mare, neorganizată, unde cresc fructe, legume, flori și multe animale. Acolo trăiește ea, Natalia, personajul principal al documentarului Flowers of Ukraine, regizat de Adelina Borets, alături de cei doi foști soți ai săi. La cei 67 de ani, ea pare de neoprit.
Într-o zi, două buldozere vin să radă totul, iar Natalia se oprește în fața lor: o femeie singură în fața mașinăriilor, o imagine care mi-a amintit de Tank Man, dar transpusă în ceva mult mai intim, mai domestic, și totodată mai universal. Dar insula ei verde, așezată ca un bastion în mijlocul Kievului, nu cedează niciunui investitor, niciunei ordonanțe oficiale.
Deși a fost parte din Urban Eye Film Festival, care în acest an a avut tema „golul”, pare că documentarul vorbește mai mult despre plinul în contrast cu golul, contradicțiile vieții urbane: grădina Nataliei, un haos colorat și neordonat, în contrast cu blocurile care o înconjoară, simbolizează atât rigiditatea, cât și uniformitatea societății. Ea devine, astfel, plinul dintr-un loc gol, ceva foarte fragil, dar care este incredibil de dens în vitalitate și sens. Documentarul explorează această densitate cu un ochi delicat, urmărește gesturile Nataliei, felul în care ea interacționează cu grădina ei: cum își mișcă mâinile printre tulpini, cum verifică fructele coapte, cum își mângâie caprele, ca și cum fiecare ființă vie ar fi o extensie a propriei libertăți. Pare că în acele momente, grădina devine un microcosmos al rezistenței și al virtuții intime.
Dar rezistența asta nu e doar una personală. Este și una pe care încearcă să o dea mai departe. Natalia își învață nepoata că nimic nu o poate opri, că a gândi și a vorbi liber nu este doar un drept, ci o necesitate existențială. Războiul nu este aici un eveniment perturbator, ci un context care accentuează imperativul libertății. Războiul, explodează aproape inevitabil pe fundalul vieții urbane, dar nu reușește să redefinească viața lor. Când se opreau bombardamentele, Natalia și nepoata ei merg la un eveniment cu muzică rave, unde oamenii dansează și strâng molozul clădirilor dărâmate. Se curăță ruinele pe beat-uri electronice, ceva absurd și viu în același timp, transformând haosul și distrugerea în ceva palpabil, o formă din viața „normală” pe care oamenii o trăiau nu cu mult timp în urmă.
Flowers of Ukraine face vizibile micro-luptele unei ființe împotriva inevitabilului. Modul în care Natalia se poziționează față de propria comunitate, față de evenimentele urbane și politice, funcționează ca o reflecție asupra capacității individului de a-și apăra universul intim și de a se afirma prin simpla prezență. Există o poezie a rezistenței, dar și o forță morală subtilă: grădina nu este doar un loc de muncă, ci un simbol al libertății, continuității, vitalitalității, umorului și empatiei. Viața Nataliei nu depinde de vârstă, nu depinde de pericolele exterioare, ci de lucrurile vii care o înconjoară și cu care alege să trăiască. În această perspectivă, ea este atât eroina cotidianului, cât și metafora unei rezistențe care nu are nevoie de grandios, ci doar de sinceritatea gestului, de prezența și atenția a ceea ce trăiește și respiră în jurul său.
