Un interviu cu Alexandru Zaharencu
Fiecare dintre noi simte ceva diferit atunci când ascultă o piesă, iar percepția rămâne, în mare parte, subiectivă. Dar ce-ar fi dacă o piesă „tristă” ar fi tristă în mod obiectiv, pentru că așa a fost gândită de la început? Și nu mă refer la melodii cu versuri despre despărțiri sau anxietăți cotidiene, ci la acele piese care transmit melancolie pur și simplu prin muzică.
Muzica are, așadar, anumite „scurtături” spre stări, iar compozitorul e ca un adevărat mastermind: el poate să transmită o emoție precisă încă din momentul în care alege notele și armoniile.
Am vrut să înțelegem cum reușește o piesă să te ducă exact într-o anumită stare, așa că am povestit cu Alexandru Zaharencu, compozitor, muzician și omul din spatele proiectului muzical Zaharenco.
Cum reușești să transmiți o stare ascultătorului doar prin note și armonii? Ai un proces sau mai mult e instinct și emoție de moment?
„Mai presus de note și armonii cred că este structura. Dacă notele și armoniile sunt cuvintele și tonul unei propoziții, atunci structura este sintaxa — modul în care acestea se leagă într-o poveste coerentă. Asemenea unei narațiuni, și muzica are nevoie de un parcurs dramaturgic: să afirmi niște ≪personaje≫ muzicale, să le dezvolți, să creezi o intrigă, tensiune și apoi relaxare.
Pentru mine, procesul de creație începe mereu de la o organizare internă a materialului și cu crearea unei strategii, chiar dacă punctul de plecare poate fi o stare, o imagine sau o idee. Iar felul în care publicul primește muzica depinde, cred, de gradul său de deschidere, lucru valabil pentru orice formă de artă.”
Simți că există anumite intervale sau combinații de sunete care pentru tine funcționează ca „shortcut-uri” spre anumite emoții?
„Încă din primele lecții de muzică suntem învățați despre bivalența major–minor: că un acord major ≪sună vesel≫, iar unul minor ≪sună trist≫. Este o convenție utilă la început, dar care nu surprinde întreaga complexitate emoțională a muzicii.
De exemplu, piesa noastră Condition 4 (Suspended in Mid-Air) se bazează pe două acorduri majore, teoretic, o piesă ≪luminoasă≫, dar starea ei este de melancolie și nostalgie față de ceva pierdut.
Există, desigur, asocieri consacrate cultural. Corneliu Cezar scria în Sonologia că secunda mică ≪apare frecvent în bocete sau cântece de jale≫, iar cvarta perfectă este prezentă ≪în țesătura mai tuturor imnurilor≫. Așadar, da, unele intervale pot fi purtătoare de expresie, dar nu există o ≪rețetă emoțională≫. Doar asocieri colective și contexte individuale.”
Care ți se pare cea mai dificilă stare de surprins prin muzică și care vine cel mai natural?
„Cel mai natural îmi vine să surprind dezorientarea sau confuzia, acele stări suspendate între două emoții. Cel mai dificil mi se pare de exprimat sentimentul de bucurie necontrolată, tocmai pentru că sinceritatea ei este greu de ≪regizat≫ prin mijloace muzicale.
Dezorientarea îmi vine natural pentru că îmi place să explorez spații ambigue, fără direcție clară. Bucuria, în schimb, presupune o simplitate și o sinceritate care, paradoxal, sunt greu de atins prin compoziție.
Pe fiecare ne bucură altceva și reacționăm în moduri diferite, e de înțeles ca sentimentul de bucurie incontrolabilă este cel ,mai greu de redat. Pare greu să impui o stare pe care o regăsești destul de rar și e atât de pură încât nu poate să fie previzibilă sau indusa.”
În lipsa versurilor, cum construiești mesajul piesei? Ține mai mult de compoziție, de aranjament sau de vibe-ul interpretării live?
„O piesă fără versuri are nevoie de dinamică, contrast și un discurs coerent, elemente care de multe ori sunt date de cuvinte. Din punctul meu de vedere toate cele trei aspecte menționate de tine sunt esențiale pentru ca muzica să fie coerentă.
Compoziția oferă direcția și ideea centrală, aranjamentul adaugă tensiune și respirație, iar interpretarea live aduce acea energie umană care le leagă. Pentru că muzica instrumentală este, prin natura ei, ilustrativă, absența cuvintelor se compensează prin expresivitate și dinamism.”
Cât de mult influențează starea ta personală din momentul interpretării felul în care publicul percepe piesa? Poate același material să transmită altceva în funcție de mood-ul tău?
„Depinde de tipul de muzică. În cazul muzicii scrise, unde există o partitură și o intenție clară, mă consider mai degrabă un translator al acelei emoții — încerc să intru în starea compozitorului și să o transmit cât mai fidel.
În muzica improvizată însă, momentul devine parte din lucrare. Acolo, starea mea influențează direct rezultatul — și tocmai asta o face vie. De multe ori, las acel sentiment de moment să se manifeste liber; cred că tocmai în acea fragilitate a prezentului apare autenticitatea.”
Pe scurt și pe final: muzica este o știință a emoțiilor și o matematică a compoziției, în care fiecare sunet, pauză și tensiune au un rol precis. Alexandru Zaharencu ne reamintește că dincolo de tehnică, structuri și intervale, se află omul care le dă sens – un compozitor care orchestrează stări, nu doar note.
Iar poate tocmai acolo, în echilibrul fragil dintre rațiune și emoție, se ascunde adevărata artă de a face muzică.
