Mi-am pierdut patru ani fiind anorexică cu subtip bulimic (ăla scârbos). Pus în perspectivă, asta e aproape un sfert din totalul experienței mele de viață. Ce mă mănâncă? Interesul sporit acordat în ultimii ani în Pop Culture idealului fizic malnutrit, reminiscent standardelor absurde la care celebritățile (și deci femeile în general) erau ținute la începutul anilor 2000. Ce mă doare? Dezinformarea privitoare la boală, lipsa de empatie față de persoanele afectate și, cel mai rău, glamorizare afecțiunii. Nu-mi propun să le rezolv pe toate, ci poate să readuc în lumină importanța reactualizării unei discuții bine cunoscute, prost înțelese, foarte importante (cred eu) mai ales în momentul de față.

Așadar.

Ca orice tulburare psihică, anorexia nu are o singură cauză. Factori psihologici, sociali sau congenitali, interacționând în moduri imprevizibile, pot afecta o persoană și rezulta în setul de credințe și comportamente maladaptive pe care le asociem cu boala. În tratarea și prevenirea ei există totuși un adevăr fundamental valabil: felul în care vorbim despre corp, greutate și control are consecințe reale. Empatia nu e o opțiune decorativă, ci o condiție minimă a oricărui discurs responsabil.

Problemele de mediu social sau traumele nerezolvate sunt principalii factori care pot împinge o persoană să-și găsească evadarea într-o fixație nesănătoasă pe controlul alimentar. Trendurile care derivă din diet culture sunt incredibil de periculoase în formarea percepției de sine a următoarelor generații de tineri (în special tinere), dar nu valoarea estetică a unui corp mai slab le îmboldește, ci promisiunea incluziunii sociale.

Cea mai răspândită preconcepție e că tulburările alimentare au ca principală cauză vanitatea – perspectivă prin definiție lacunară. În boală, principalul scop devine nu frumusețea, ci abolirea urâtului. Acest din urmă termen se definește diferit de la persoană la persoană, reprezentând, în principiu, proiecția materială a unei grave suferințe psihologice. 

Înfometarea pe perioade lungi de timp e un tip special de iad personal. Orice miză exterioară pălește în comparație cu durerea și umilința prin care o tulburare alimentară te trece. Nevoia de a te curăța de orice percepută imperfecțiune în detrimentul funcționalității și bunăstării personale nu poate avea ca sursă altceva decât o durere emoțională echivalentă cu disconfortul fizic la care te supui. 

Nu îi poți spune persoanei iubite că nu crezi că meriți să fii privit cu blândețe decât dacă ești cea mai subțire, cea mai obosită versiune a ta. Dar te ferești de orice atingere sau formă de intimitate în zilele în care simți că ți-ai permis prea multe indulgențe din punct de vedere caloric. Nu le poți spune prietenelor că nu te simți feminină dacă se vede că ai mâncat în ziua respectivă (pentru nimeni altcineva nu se vede) așa că anulezi nenumărate ieșiri până când oamenii de care te tot ferești nu doar că nu mai știu dacă îi placi – nu mai știu dacă te plac ei pe tine. Toate astea ca să-ți permiți luxul de a flămânzi în continuare. 

În completarea simptomelor social acceptabile, să zicem – friguri, greață, ceață mintală, căderea părului și subțierea unghiilor, leșin etc. – vin toate situațiile cu adevărat rușinoase – fantezii sau vise despre mâncare, respirație urât mirositoare, probleme digestive – situații polar opuse oricărui ideal de delicatețe și grație la care o fată ar putea aspira. Despre astea nu prea vorbim. Cine înaintează pe drumul ăsta o face de nevoie (pur psihologică).

De ce?

Poate a crescut într-o familie exagerat de strictă, în care mama îi controla nu doar intake ul alimentar, ci și ora de culcare, accesul la internet, ieșirile cu prietenii etc. Poate a avut părinți volatili emoțional și singurul confort în copilărie erau gogoșile de la bunica. Poate a fost atinsă de un adult la o vârstă la care îi era încă imposibil să perceapă ce i se întâmplă. 

Toate astea lasă un puternic impact asupra creierului unui copil în formare. O tulburare alimentară e doar un mecanism de externalizare a emoțiilor pe care nu e pregătit să le gestioneze.

E o viață tristă și izolată în care degradarea fizică devine un scop. O cursă în care ieși mereu pe locul doi, o insignă a suferinței personale, a rezilienței în lupta împotriva unui sine complex și deci imprevizibil – o mască pe care ți-o poți pune când ieși în societate ca să nu te mai simți judecat pentru cine ești. 

Când vomitam, era ca să le arăt oamenilor din capul meu că refuz să le mai înmagazinez căcaturile. Îmi găsisem, într-un fel, o credință proprie (pe care nu mai știu s-o descriu acum) și îmi făcusem din vasul de toaletă un altar.

De făcut, oricum nu faci prea multe. Pur și simplu n-ai energia, timpul sau claritatea mintală să poți.

Tulburările alimentare Nu sunt un vehicul de cursă scurtă. Sunt paraziți psihici care îți reformulează obiceiurile și credințele cu scopul propriei supraviețuiri.

Odată ce le dai frâu liber capătă o viață de sine stătătoare. Foarte curând ajungi să uiți că ar fi existat o versiune a ta relevantă înainte de boală. Ideea că tu te termini iar boala începe într-un punct reperabil al existenței tale nu e nimic mai mult decât o amăgire folosită ca portiță de înaintare înspre o suferință de adâncimi nebănuite.

Obiectiv, convingerile astea sunt eronate. Dar vin dintr-un spațiu mental așa de intim și umbrit – un spațiu al rușinii a cărei principală caracteristică e tendința de izolare și deci întoarcerea spre sine ca reper al adevărului absolut – că nu îți permiți să le pui sub semnul întrebării. 

Anorexia, la bază, e despre esențializare – o esențializare fizică, mintală, afectivă – o ordonare fabricată a experienței tale de viață. Un antidot care să-ți ia gândul de la responsabilitățile de adult. Nici nu mai contează dacă nu te-ai decis încă unde te duci la facultate. Lumea e o bombă cu ceas a cărui temporizator îl decalezi mereu milimetric când te conformezi cu succes regulilor pe care singur ți le impui. Nici nu mai contează dacă simți că nu-ți găsești locul în lume – ți-ai găsit deja prietena no.1 – singura care nu te va judeca vreodată, care nu-ți va pune vreodată vreodată sub semnul întrebării dorința de a-ți pune capăt zilelor. Se agață de vulnerabilitățile preexistente în mintea unui om pentru a prelua conducerea.

Nu e vreodată un răspuns, și partea tristă e că majoritatea bolnavilor își dau seama de asta – chiar destul de devreme. Mizele și consecințele recuperării sunt pur și simplu prea mari. 

Așa am perceput-o eu, o lungă vreme, cel puțin. 

În cazul meu debutul bulimiei a venit din încercarea de gestionare a tumultului emoțional pe care-l reprimasem toată copilăria și a sentimentului de lipsă de autonomie care însoțește adolescența. Era o supapă de evadare din constrângerile unui mediu familial toxic (în contextul pandemiei) și a rușinii sociale care acompania izolarea venită cu destrămarea grupului de prieteni.

Aveam 16 ani. Până la 20 nu am avut vreo preocupare mai înaltă decât menținerea condiției stafidite a unui corp care  îmi dădea în permanență semnale că n-o mai duce mult.

Îmi ocupam cu siguranță timpul cu diferite activități școlare, sociale, artistice de care mă prefăceam că îmi pasă. Îmi doream incredibil de tare să mă conving că îmi pasă, să-mi demonstrez că acest fizic pe care mi-l impusesem ca fiind absolut necesar existenței mele poate coexista cu o viață plină și satisfăcătoare.

Nutriția adecvată nu e o opțiune  pe care, prin puterea voinței, poți alege să o treci cu vederea, în economia unei vieți trăite pe deplin.  

Un corp de nimfă vine cu prețul personalității, creierului, flexibilității tale umane. Prin glorificarea corpurilor malnutrite în media se crează percepția eronată a fiabilității acestui schimb. Glamorizarea trendurilor nutriționale în curente estetice este incredibil de periculoasă – de zece ani tot auzim asta fără să o înțelegem pe deplin. 

Observ – din ce în ce mai mult în ultimii ani – numeroase influențe, standarde și presiuni sociale care caută să vulnerabilizeze o generație de tinere aflate încă în formare la pericolele unei imagini denaturate de sine.

Mă refer în principal la trenduri precum Ozempic body, Y2K sau coquette fashion. Deși ultimele două nu explicitează suplețea ca cerință obligatorie pentru aderare, principalii promotori și principalele concepte asupra cărora s-au clădit gravitează în jurul ideii de fragilitate ca standard estetic. Se manifestă în tandem cu o înăsprire a conservatorismului social (în special în rândul bărbaților) și sunt strâns legate de dorința de îmblânzire, domesticire și controlare a femeilor prevalentă istoric în societatea occidentală (dar nu numai).

Industria modei setează de mult timp standardele sezoniere de frumusețe. iar recent idealul feminin e reminiscent curentului Heroin chic care a acaparat piața la nivel internațional în anii ‘90. Acest trend idealizează concepte periculoase precum dependența de substanțe, fragilitatea, frumusețea cadaverică a unui corp bolnav. 

Este intolerabil ca corpurile femeilor să fie supuse judecății în funcție de trenduri. Cu atât mai grav este când aceste trenduri susțin comportamente care, pe nesimțite pot aluneca spre afecțiuni din cauza cărora cei norocoși își pierd ani întregi din viață iar ghinioniști își pierd viețile. 

Într-un climat politic instabil la nivel mondial, cum este al nostru, faptul că femeilor li se propune să devină mai slabe, mai neajutorate, mai subordonate sistemelor patriarhale în care trăiesc – sisteme care se află la marginea colapsului – ar trebui să ne ridice serioase semnale de alarmă. Sănătatea, grijă de sine și parametrii “optimi” ai imaginii corporale cu care îi deprindem pe tinerii de azi sunt, și vor fi mereu un subiect fundamental important de discuție. 

Jocuri politice se joacă tot timpul – mai ales în privat, pe ecranele noastre de acasă – prin industria divertismentului, a modei, a muzicii pop. 

Într-o lume în accelerată schimbare, e perfect normal să cauți să-ți recapeți controlul în lucrurile concrete din viața de zi cu zi. 

Dar dacă am învățat ceva din anii pierduți în anorexie, e că viața nu se reduce la calitatea ta de păpușă pe raft. Din carapacea asta care-ți adăpostește organele, creierul e cel mai fragil – pe ăla nu-l putem schimba. Dacă înveți să ai grijă de el, viața începe să se contureze din momente reale de conexiune, din forța vitală, din capacitatea de a te bucura de tine și de ceilalți. Adevăratul control constă în capacitatea de a fi prezent, flexibil, adaptabil – toate care necesită claritate mintală. 

Adevărata frumusețe constă, înainte de toate, în a fi viu. Fără să mănânci pur și simplu Nu Poți.