Sursă foto: Arhivă personală – Eli Bădică.

Eli Bădică are experiență de jurnalist cultural, organizator de evenimente și de redactor colaborator la multiple publicații precum Suplimentul de lectură, Bookaholic sau Arte și Meserii. Activează în prezent ca editoare pentru imprintul n’autor din cadrul Editurii Nemira, pe care îl și coordonează. Are studii de licență în domeniul Literaturii Universale și Comparate în cadrul Facultății de Litere a Universității București și un masterat în Antropologie de la SNSPA. Este și cadru didactic asociat de Antropologie culturală și Istoria mentalităților la Facultatea de Litere a Universității din București.

În 8 ani de activitate la Editura Nemira, Eli Bădică a pus bazele n’autor, acum „un soi de editură mai mică în cadrul unui grup editorial”, după cum spune ea, care se concentrează pe literatura contemporană scrisă de autori români. n’autor are trei direcții principale dezvoltate din 2018 încoace: ficțiune, non-ficțiune și, cea mai recentă, n’autor de colecție, dedicată volumelor colective. Deschide seria „Cum am devenit feministă”, antologie coordonată de Emanuela Ignățoiu-Sora și de Ionela Băluță, la care au contribuit voci feminine diverse din domenii multiple, pentru a-și spune poveștile personale, profesionale și pentru a fi solidare. În cifre, colecția înseamnă 70.000 de exemplare tipărite până acum, din care 80% au fost vândute.

Sursă foto: Arhivă personală – Eli Bădică.

De Eli Bădică am aflat pentru prima oară din poziția sa de editoare citind cartea Ioanei Burtea, „Fără instrucțiuni de folosire”, deschizătoare a seriei n’autor non-ficțiune, alături de „Despre memoriile femeii și alți dragoni”, de Raluca Nagy. Am avut așteptări mari de la eseurile Ioanei Burtea și, deși nu le-am subestimat deloc, m-au zguduit emoțional și într-un mod copleșitor. Originea elementului ademenitor și fascinant al cărților tipărite în colecție are la bază poveștile cărților, spuse de vocile diverse ale autorilor și în moduri atât de diferite: romane, eseuri personale, proză scurtă, fantasy, memoir etc. 

În cadrul Festivalului de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), am avut oportunitatea de a sta de vorbă cu Eli Bădică: 

1. Ai povestit într-un podcast despre cum scrii „de când te știi”. Care a fost punctul în care ai decis să faci trecerea de la scris către lumea editorială? A fost ceva la care te-ai gândit din timp?

N-am gândit niciodată așa, nu am avut un plan să fiu editoare, în primul rând, pentru că habar n-aveam ce înseamnă – de obicei nu spune nimeni, în niciun punct din parcursul nostru, nici măcar filologic, că ar exista meseria asta. Mi se pare un lucru foarte nedrept în România, că noi nu vorbim despre meseriile care sunt în jurul cărții. Nu aveam cum să mă gândesc la asta, așadar, pentru că n-aveam termenul. Îmi aduc aminte că în facultate, studiind literatura, profii mei ne vorbeau tot timpul numai despre scriitori și, eventual, unii dintre ei, mai ales cei de la limbi străine, de traducători. Dar nu vorbeam despre toți oamenii care sunt în spatele cărților. Nu aveam de unde să am noțiunile, conceptele. Și de-asta cred foarte tare că trebuie să vorbim mai mult în industria de carte despre meseriile noastre. 

A fost un drum care s-a deschis la un moment dat, grație altor uși care se închiseseră și a altora pe care le-am deschis. Chestiunea asta cu scrisul, până la urmă, se potrivește foarte bine cu meseria de acum, tot ce am scris, fie pe partea de cercetare, fie pe partea jurnalistică, fie în timpul liber, în toate proiectele din zona și din industria asta sau când m-am specializat în industria de carte m-au dus către a fi editoare, într-un fel sau altul. 

Cred că lucrurile nu puteau să se așeze mai bine decât atât. Pentru mine, cel puțin acum, cred că e ceea ce mă reprezintă cel mai tare și că e mai mare nevoie – știu că poate suna stupid, idealist sau naiv, mi le asum – de mine, în momentul ăsta, ca editoare, decât în orice altă ipostază.

Sursă foto: YouTube / TVR Cultural, Jurnal Cultural, 23 ianuarie 2024, cu Eli Bădică și Bogdan Stănescu. 

2. Ești la curent cu literatura română contemporană, cu piața de carte românească, la care a contribuit semnificativ și n’autor cu o perspectivă nouă de non-ficțiune creativă. Ce tendințe ai observat în legătură cu literatura românească contemporană și piața de carte din România în ultimii ani?

Literatura română este o literatură foarte tânără. Chiar dacă pare că două secole, dacă aproximăm, sunt multe, în istoria omenirii sunt foarte puține. Mult timp literatura română a însemnat mimesis. Am imitat ce au făcut alții și e și firesc, întocmai ca un copil: atunci când crește, învață de la ceilalți, imită și abia după aceea își creează propria personalitate. Ei, cred că asta s-a întâmplat în ultima vreme cu literatura română contemporană: și-a creat propria personalitate.

Cred că în clipa asta arată cu totul altfel decât a arătat acum 5 ani, 10 ani și tot așa. Cred că suntem în cel mai bun moment al literaturii române contemporane, e cea mai mare efervescență, sunt cei mai mulți scriitori pe metru pătrat, mai ales scriitoare – în sfârșit, scriitoarele au îndrăznit să scrie, au căpătat o voce puternică și acum avem foarte multe scriitoare foarte bune. Încet, încet, am început să ieșim din zona mimesisului. 

Iar dacă acum 15-20 de ani se scria preponderent autoficțiune, pe modelul francez, și rar găseai o carte de literatură română care să nu fie autoficțiune, astăzi avem toate genurile, subgenurile posibile: literatură young adult, scrisă de autori români; literatură pentru copii, scrisă de autori români; în ceea ce privește zona asta de literary fiction, foarte mulți autori acolo; avem autori de literatură polițistă, de literatură SF, fantasy (că tocmai venim de la Casa Fantasy), avem benzi desenate. Avem în foarte multe zone și asta pe mine mă bucură, e o bogăție, acesta este momentul de „maturizare” al unei literaturi – sau „de pregătire”, de a da ce are ea mai bun.

Gaudeamus 2018, de la stânga la dreapta: Eli Bădică, Cristina Andrei, Ion Pleșa, Goran Mrakić, Irina Georgescu Groza și Raluca Nagy. Sursă foto: Arhivă personală – Eli Bădică.

Eu chiar cred cu toată tăria că autorii români sunt, în momentul ăsta, la fel de buni – dacă nu chiar mai buni, în unele cazuri – ca cei străini. Ne-am sincronizat, în sfârșit, cu piața internațională de carte, iar autorii români au la fel de multe lucruri de spus ca ceilalți și scriu la fel de bine. 

Sunt câteva probleme majore, într-adevăr, dar mie nu-mi plac lamentările, sunt de părere că trebuie să încercăm să găsim soluții pentru ce nu funcționează, pentru zonele în care stăm dezastruos. De exemplu, toate studiile arată că suntem cea mai mică piață de carte din Europa și că avem cei mai puțini cititori. Ceea ce înseamnă, printre altele, că există riscul să rămânem cu cărțile pe raft, dacă avem mulți scriitori și puțini cititori. Dar eu sper să nu se întâmple asta. Dovadă că stăm de vorbă la un festival de literatură care îmi hrănește idealismul, pentru că văd atât de mulți tineri care citesc și care sunt interesați de cărți, încât sper că lucrurile se vor schimba încet, încet și o să lărgim rândurile. 

3. Citești foarte mult. Job-ul tău cere să citești mereu pentru a fi la curent cu noile apariții, cu scriitorii noi sau pentru a da feedback. Cum întreții plăcerea lecturii? Există momente în care lectura și timpul pentru citit se transformă în „muncă”, un must sau o rutină, și te împiedică să te mai bucuri de texte?

Viața mea se aseamănă cu orice, numai cu o rutină nu. Pe alocuri pare un haos complet, dar încerc să trasez o ordine în haosul ăsta. E, într-adevăr, grea chestiunea asta cu plăcerea lecturii, odată ce capeți ochiul profesionistului sau al omului care asta face în mod obișnuit, citește cărți, plăcerea lecturii se transformă.

Când eram mică, de pildă, nu mi-aș fi imaginat că există vreo meserie care poate înflori din plăcerea de a citi. Nu asociam faptul că îmi place să citesc cu nicio profesie, din păcate, deși sunt foarte multe. 

Revenind, acum, toate cărțile pe care le citesc trec prin filtrul ăsta, al omului care „vânează” greșeli în manuscrise. De la un punct încolo, însă, când nu găsesc suficient de multe greșeli sau când simt că nu mai am privirea obișnuită să deconstruiască fraze, construcții ale cărții sau altceva de genul ăsta, atunci pot să mă las să citesc de plăcere. Dacă nu am un deadline – un deadline autoimpus sau un răspuns de dat cuiva în urma lecturii respective, atunci pot să mă relaxez puțin mai mult. Dar asta nu înseamnă că mintea mea se odihnește vreo clipă complet și zice „OK, e doar loisir”. 

Permanent, indiferent dacă citesc poezie, literatură comercială sau non-ficțiune, ca să mă pun la curent cu ce apare, mă gândesc constant „uite, pe asta poate aș putea-o folosi la…”, „poemul ăsta ar merge pentru a deschide un seminar la Istoria mentalităților sau la Antropologie culturală” sau „partea asta i s-ar potrivi nu știu cărui scriitor” și i-o recomand ca să-l ajute la proiectele lui/ei. Sau mă gândesc că „uite, da, ăsta e un subiect despre care ar merita să vorbim în România”, „cineva scrie o carte despre…”, poate recomand în direcția asta. Mintea nu mi se poate relaxa complet vreodată.

Sursă foto: Arhivă personală – Eli Bădică.

Lectura are foarte multe scopuri pentru mine, dar principalul e acela de a locui într-o poveste. Nu contează în ce poveste locuiesc, dacă e o poveste pe care o public eu sau pe care o publică alții. Importantă e conexiunea asta pe care simt nevoia să o am. E adevărat, în schimb, că meseria mă face de foarte multe ori să nu mai pot să citesc, să am blocaje de cititor – exact cum sunt blocajele de scriitor – o perioadă de timp, fie pentru că am o perioadă foarte încărcată cu lecturi pentru job, fie pentru că ceva m-a dezamăgit foarte tare, pentru că am stat într-o carte foarte proastă și de aceea nu mai pot să citesc o vreme. Sau pentru că editez; când editez, nu pot să citesc proză, în general, așa că citesc non-ficțiune sau poezie. Altfel, s-ar contamina.

Și, pentru că am ajuns în punctul ăsta vorbind despre lectură, trebuie să spun că, de altfel, eu nici nu pot să fac distincția clară între viața personală și viața profesională. Nu mi se pare că pot avea o cretă cu care să trag o linie imaginară și să zic, „uite, de aici – aici, de aici – aici”. Pentru că poveștile sunt tot timpul cu mine. Știi, Jonathan Gotschall o spune mult mai bine în „Animalul povestitor”, zice că noi ne spunem povești nouă înșine în gând, că ne narăm viețile în noi, de dimineață până seară, în foarte multe direcții. Așa că nu mi se pare că pot să pun o graniță între lecturile mele. 

4. Dacă ai scriitori preferați, le acorzi puțin mai multă încredere, încât să nu le judeci instinctiv scriitura? Te lași pierdută în citit sau te uiți în continuare la cum e construit textul? 

Nu cred că judec lucrurile așa. Citind foarte mult, am mai degrabă cărți preferate în anumite momente, nu cărți preferate așa, generic. E adevărat că, dacă mi-a plăcut o carte a cuiva, îl/o urmăresc în continuare, citesc ce publică, pe măsură ce publică. Dar nu cred că încep lecturile cu idei preconcepute – poate doar cu anumite așteptări. Și nici nu mă pot abține să nu observ lucruri pe măsură ce citesc.

Fiecare carte contează. Chiar dacă cunoști foarte bine stilul unui/-ei scriitor/-oare, fiecare carte pe care o publică e altceva – adică ar trebui, cel puțin, să fie altceva. Un scriitor care ți-a plăcut foarte tare într-o carte sau pe care l-ai citit în mai multe publică una nouă, o iei și n-ai cum să n-ai emoții, n-ai cum să zici că te duci la sigur și că știi că nu te va dezamăgi. Pentru că se întâmplă să greșească, cum greșim cu toții, și uneori, pentru că ajung la un anumit nivel, nici nu li se spune, dinainte sau după publicare, că greșesc. Se poate întâmpla astăzi cu atât mai mult, pentru că suntem și în lumea asta marketingului, în care se promovează, se promovează și, la un moment dat, cu toată presiunea asta, scriitorul nu mai face față – uneori, succesul unei serii, de pildă, poate conduce la o calitate mai proastă a unor cărți, pentru că scriitorii stau mai puțin pe ele, au mai puțin timp sau sunt editați mai puțin spre deloc și atunci iese ceva care dezamăgește fanbase-ul. 

Black Sea International Literary Festival, Burgas 2025. Sursă foto: Arhivă personală – Eli Bădică.

Cât despre lentila pe care o am, câteodată chiar mă supără că iau creionul ca să-mi notez lucruri din cartea pe care o citesc și realizez, după 20 de pagini, că m-am apucat, fără să-mi dau seama,  să notez altceva pe carte, să corectez, să pun virgule, să însemnez fracturile logice etc. Îmi spun „chiar nu te poți opri?”. E ce vorbeam mai devreme, în legătură cu lectura de plăcere. „Eliberează-ți mintea și fii numai în cartea aia.” Dar se întâmplă din obișnuință, probabil, din „antrenamentul” acesta pe care-l am, de a mă concentra pe texte și a le vedea mai în profunzime.

5. Cum arată TBR-ul (to-be-read) tău cu cărți pe care vrei să le citești? Cum îți prioritizezi lecturile?

Am încercat atât de multe formule de-a lungul timpului… Am ajuns la ideea că nu există un sistem care să fie perfect, așa că, în cele din urmă, mi-am lăsat această libertate să-mi aleg cartea următoare în momentul în care termin cartea din prezentul respectiv. Sigur că uneori citesc mai multe cărți în paralel, dar, de obicei, nu sunt același gen, ci unele complet diferite: ficțiune (subgenuri variate), non-ficțiune (eseu, o carte de știință, de popularizare etc.), poezie, și așa mai departe. Trebuie să fie foarte diverse, pentru că altfel încurc foarte rău lumile în capul meu, nu e OK pentru mine, cel puțin, pentru alții știu că funcționează. Așa că, atunci când termin o carte de ficțiune și vreau să continui cu o altă carte de ficțiune, îmi las libertatea asta să aleg atunci, în funcție de stare, dacă vreau să fie mai lungă sau mai scurtă – pentru că, da, uneori contează și asta –, dacă vreau să fie într-o zonă sau alta, dacă vreau să fie literatură română sau literatură străină și tot așa. Psihic, acum îmi face foarte mult bine să nu mai fac liste peste liste, să nu mai organizez teancuri peste teancuri și să văd cum sunt în momentul în care am terminat o carte, ce simt, ce timp am la dispoziție, ce interese viitoare am etc.

Exceptând cărțile pe care chiar trebuie să le citesc – bibliografii și lecturi de documentare, care sunt cu totul altceva. Acolo îmi fac temele ca o adevărată tocilară. Și pentru mine chiar funcționează chestiunea asta cu a le lăsa să curgă, pentru că altfel nu fac decât să-mi fac temele în continuare. Și mereu timpul e mai redus decât mi-aș dori. Așadar, prioritizez lecturile foarte mult și pe partea emoțională, dar asta e, m-am împăcat cu ideea și îmi face și bine să știu că nu mai am presiunea asta autoimpusă, am zis că citesc asta, dar n-am chef de ea, nu-i nimic, hai că o încep și trag de mine. Și nu mai am niciun fel de vinovăție nici dacă nu mai termin o carte. Înainte mă simțeam foarte, foarte prost și mă chinuiam foarte tare. Acum nu mai am, mi-am zis, la un moment dat, „OK, viața e suficient de scurtă, nu trebuie să citesc cărți care nu îmi spun nimic”. Și nici măcar nu e vorba despre cărți neapărat proaste, ci pur și simplu cărți care nu îmi spun nimic, care nu sunt pentru mine. Așa că am negociat cu mine însămi și am hotărât că mai bine merg să o găsesc pe următoarea, care îmi spune ceva. 

Eli Bădică la Gala Internetics. Sursă foto: Arhivă personală – Eli Bădică.

6. Care sunt cele mai de preț lecturi pe care le-ai parcurs până în ziua de azi și care te-au influențat în stilul de scris și de editat?

Sunt foarte multe. Foarte, foarte multe. Sunt mulți scriitori și, mai recent, scriitoare mai degrabă. Îmi vine să vorbesc mai mult de scriitoare pentru că sunt niște voci pe care nu le-am avut, la care nu am avut acces când am crescut, când eram adolescentă și nici măcar în facultate, studiam foarte puține scriitoare și atunci. Așa că, în ultima vreme, apropo de lecturi de dincolo de job/-uri, mi-am îndreptat atenția cu precădere spre scriitoare, pentru că acum am avut această posibilitate, pentru că avem mult mai multe voci feminine în literatură, iar asta mi se pare extraordinar. De pildă, clasica deja Elena Ferrante care, cu tetralogia ei, mi-a dat lumea peste cap. Han Kang, că tot a luat Premiul Nobel pentru literatură – o citeam, mi-aduc aminte, cu „Vegetariana”, acum mulți ani, chiar la trecerea dintre ani; era un an în care am decis că asta vreau să fac, să îmi petrec noaptea dintre ani citind și mi-a plăcut foarte tare. După aceea am mers la „Disecție” și tot așa. Rachel Cusk, care mie îmi place foarte tare, mi se pare extraordinară, Jeanette Winterson, Chimamanda Ngozi Adichie și multe, multe altele.

Dintre cărțile copilăriei, cred că prima și prima dată au fost basmele și după aceea „Cuore, inimă de copil”, care mi-aduc aminte că mi-a frânt mie inima foarte tare – de altfel, toate lecturile din copilărie sunt dintr-astea care te frâng. Mi-amintesc foarte bine de cărțile astea care mă umpleau cu toată tristețea pământului, însă care mi-au făcut totuși bine. Dar n-aș putea să pun degetul pe una singură pentru că, de fapt, toate poveștile se cern în noi.

Știu că ar fi bine să enumăr niște cărți, am simțit și eu mult timp nevoia asta de a avea niște titluri și niște autori de la care să pornesc, bibliografii peste bibliografii, numai că adevărul e că absolut tot ce citim se cerne în noi, se așază într-un fel în noi, totul contează, până și maculatura, până și cărțile foarte proaste, care nu fac decât să îți arate asta, cum să nu scrii, de pildă, sau ce poți folosi în editare. De asta citesc literatură comercială în continuare. Vreau să văd și ce e pe gustul maselor, într-adevăr, dar vreau și să văd ce nu trebuie făcut, unde sunt hibele, să găsesc tot felul de greșeli. E tot un exercițiu, unul foarte bun, numai că nu poți să-l faci foarte mult timp, e nevoie de pauze mari, altfel e realmente dureros. Apropo de cărți citite în copilărie, am citit și Sandra Brown, pentru că mama mea îi citea cărțile – ea citea în vacanțe, numai în vacanțe, și numai Sandra Brown; părinții mei, de altfel, nu au fost intelectuali, ci au fost niște oameni cu rădăcini umile, dar mama mea m-a încurajat foarte tare să citesc și îmi cumpăra, cu mari eforturi, cărțile pe care mi le doream. Astăzi zic că mi-a făcut bine că am citit Sandra Brown atunci, pentru că știu cum nu ar trebui să fie scrise scenele de sex, de exemplu – alea sunt cele mai nerealiste scene de sex pe care le-am citit vreodată.

Ideea e că toate lecturile, absolut toate, de orice tip ar fi, scrise de români, străini, indiferent de genuri și subgenuri și până și toate celelalte povești care sunt în viețile noastre, de la filme până la artă și publicitate, că sunt povești în 30 sau 60 de secunde, tot ce ne-nconjoară cred că se transformă în povești. Nevoia noastră de povești ne învață și cum să scriem, dacă vrem să scriem, și cum să edităm, dacă vrem să edităm, și cum să promovăm cărțile, dacă asta ne dorim. De asta mi se pare foarte greu să aleg din tot ceva care să fie prioritizat. Plus că eu cred că nu există cărți general valabile, așa, pentru toată lumea, care pot să ajute pe oricine. Indiferent de ce îmi spune mie ceva, e posibil ca ție să nu-ți spună nimic și e foarte OK, e foarte bine să se întâmple asta, suntem diferiți, până la urmă.

Cred că fiecare carte are cititorul ei, trebuie doar să-l găsim. De multe ori, și când merg la întâlniri cu liceeni și cu studenți, și în turnee cu autorii, când vorbesc cu ei și-mi cer recomandări, le zic asta: „Intrați în bibliotecă sau în librărie, duceți-vă la un raft, deschideți o carte, două, trei, citiți câteva rânduri. Dacă vă prinde ceva, luați acasă. E exact ca pe TikTok, dacă vreți. Te uiți două, trei secunde și, dacă te interesează, te mai uiți la video-ul ăla; dacă nu, nu. Exact așa și cu cărțile. În timp, ajungi la ce-ți face ție plăcere și e foarte OK, indiferent ce ți-ar face plăcere”. E foarte bine că suntem diferiți, că fiecare citește ce vrea să citească.

Sursă foto: Radio Seven (Facebook).

Am fost la un moment dat la o corporație, mă invitaseră de Ziua Cărții, să vorbesc despre cărți, firește, dar și despre meseria asta de editoare, despre literatura română și așa mai departe. La sfârșitul întâlnirii – care trebuia să fie de o oră, dar a durat două ore jumate și a fost absolut minunată –, a venit o tipă foarte tânără la mine și mi-a zis: „Știți, eu citesc cărți romantice, știu că sunt prostii, dar astea mă fac pe mine să mă simt bine”. I-am spus: „OK, e foarte bine că citești ce vrei tu să citești. Dacă asta îți aduce plăcere, citește romance, e în regulă”. Și mă întreba, evident, ce să citească din literatura română în zona asta de romance, că nu știe autori români care să scrie astfel de cărți, i-am enumerat câteva, în câteva direcții, și era „Wow, n-am auzit, nu știam că sunt”. Deci orice, orice face plăcere cuiva e foarte bine, din punctul meu de vedere, numai să citească. 

7. Ai menționat câteva lucruri despre puterea poveștilor, că reușesc să ne aducă împreună. Cum resimți responsabilitatea și vinovăția de a aduce cititorilor o poveste „bună”, cu care să rezoneze?

Simt o mare responsabilitate, firește. Aici e o decizie pe care am făcut-o la început, când puneam n’autor pe un drum, „pe” o direcție editorială. M-am gândit ce aș vrea să facem cu el și principalul lucru a fost să reușească să ajungă la cititori, iar ei să empatizeze cu poveștile respective. Mi-am dorit foarte tare ca volumele publicate în n’autor să ajungă la un public cât mai larg. Asta nu înseamnă literatură comercială, ci literatură care să le vorbească cât mai multor oameni, să nu fie ceva snob și foarte pretențios/prețios, care să nu aibă legătură cu lumea în care trăim. Eu cred că literatura asta trebuie să facă, să joace și rolul ăsta de a ne aduce împreună, dar și să conecteze oamenii la ceea ce sunt ei în primul și în primul rând, la umanitatea lor și apoi la lumea în care trăiesc.

Pentru asta am simțit – și simt în continuare – o responsabilitate foarte mare, aceea de a duce poveștile acestea ale scriitorilor români – și fac tot ce îmi stă în putință pentru asta – cât mai aproape de cititori, astfel încât ei să găsească ceva demn de iubit în cărțile astea. Eu mă îndrăgostesc de fiecare carte pe care o public, chiar dacă nu este genul pe care l-aș citi din mod obișnuit, apropo de lecturile mele din timpul liber, și mi-aș dori ca oricine ajunge la una dintre acestea să găsească o idee sau o poveste în ele, să poată să locuiască puțin în universul acela, să-i spună ceva. Dar asta nu înseamnă că trăiesc în această iluzie sau bulă în care cred că toate cărțile pe care le publicăm în n’autor sunt pentru absolut oricine. Nu, fiecare carte are cititorul ei, cum spuneam și mai devreme, și e în regulă să fie așa, numai că cititorul acela aș vrea să găsească, în mod ideal, cel puțin o carte în n’autor care să-i vorbească pe limba lui.

Cât despre vinovăție… O resimt, uneori – nu mi-a trecut și probabil că nu îmi va trece vreodată – în momentul în care simt că, dintr-un motiv sau altul, nu am reușit – eu sau noi, ca echipă, împreună cu scriitorul sau cu scriitoarea respectiv/-ă – să ducem cartea aceea mai departe, să o facem să ajungă la mai mulți cititori. Se întâmplă câteodată, există accidente de genul ăsta, pentru care nu avem nicio explicație. Nu știm de ce cartea respectivă nu a ajuns la public, de ce a rămas pe rafturi. Fiind și o persoană care ține foarte mult la etică – și care are o anumită etică –, încerc să le ofer tuturor cărților aceleași șanse să pornească, le ajut cât pot de mult, le însoțesc pe cât pot de mult, astfel încât să aibă același start. Unele, ca într-o competiție, rămân un pic în urmă și nu îmi explic niciodată de ce. Atunci, mă simt vinovată. Mă simt vinovată și față de cărțile respective, dar, mai ales, față de scriitori. Nu caut – și nu am căutat niciodată – să public o carte, am căutat să public un scriitor sau o scriitoare. Eu văd parcursul acesta, colaborarea aceasta pe termen lung, văd o carieră literară, nu o singură carte. De cele mai multe ori, când vreau să public ceva, mă uit în cartea respectivă, să găsesc sâmburii pentru următoarea sau următoarele cărți, ca să-mi dau seama dacă putem să construim ceva sau nu. Pentru că există și scriitori, scriitori foarte buni, care sunt scriitorii unei singure cărți – cum a fost, de pildă, Ovidiu Verdeș, cu „Muzici și faze”, care, din păcate, a rămas scriitorul unei singure cărți, dar o carte splendidă, pe care o ador. 

Bookfest 2019, de la stânga la dreapta: Marian Coman, Ion Pleșa, Cristina Andrei, Eli Bădică, Irina Georgescu, Horea Sibișteanu. Sursă foto: Arhivă personală – Eli Bădică.

8. Cum arată relația dintre editor și autor?

E o relație care, ca orice altă relație din viețile noastre, se construiește. Care are nevoie, pe lângă disponibilitate, de timp. Altfel, din poziția mea, nu consider că dețin vreun adevăr absolut sau că am vreo certitudine. Nu cred că lucrurile sunt musai cum zic eu, tocmai de asta trebuie să discutăm.

Sunt acolo ca să fiu însoțitoare, într-un fel sau altul, să fiu parteneră în procesul ăsta, nu să tai sau spânzur în niciun fel. Iar relația asta, una de încredere între editor și scriitor, se construiește, cum spuneam. Nu mi-a fost niciodată ușor, pentru că e ca o relație de prietenie, de iubire, ca o relație colegială: a fost nevoie de timp, mult timp, de multe resurse și, în primul și în primul rând, de disponibilitate. Trebuie să-l cunoști pe celălalt, să-ți dai seama cum poți să ai încredere în el și cum să faci să capete încredere în tine, ce abordare poți să ai, cât de diplomat trebuie să fii când îi dai o veste proastă sau un feedback negativ, dacă are nevoie de ceva mai direct sau de ceva indirect etc. Sunt chestiuni de nuanță, care uneori pot să facă diferența. E o relație dificilă, nu are cum să fie altfel, care se transformă în funcție de celălalt, și nu pot decât să sper din toată inima că îmi iese să construiesc relațiile astea și că nu eșuez foarte des, iar atunci când eșuez, că învăț ceva din eșecul din relația respectivă.

Mitologia contemporană spune că autorii români sunt foarte orgolioși și că ei nu prea vor să editeze. În mare parte, e o afirmație corectă, dar nu e vina lor. Am stat, tocmai pentru că literatura română e atât de tânără, foarte mult cu ideea asta în cap, că scriitorul e pe un soclu și, prin urmare, trebuie să fie genial, să-i iasă din prima, să nu taie o virgulă. Sunt niște idei care ne vin dinspre romantism, care ne-au rămas în minte și realitatea nu e deloc așa. Piața anglo-saxonă arată, poate cel mai bine, ce ar trebui să fie relația dintre editor și scriitor, de ce e bine să ai un editor care să îți spună unde e greșit, ce s-a întâmplat acolo, cu care să te sfătuiești pe diferite paliere și așa mai departe. E exemplară, de fapt, din punctul ăsta de vedere, al practicilor editoriale. 

Se editează foarte puțin în țara asta. Nu avem o tradiție a editării. Și nici măcar nu vorbim doar despre literatură sau doar despre industria de carte, nici în jurnalism nu se editează suficient, nici în publicitate, nici în niciuna dintre meseriile care au de-a face cu scrisul. Poate doar în zona universitară, unde există peer reviews și lucrurile stau puțin diferit, dar acolo e și un cerc foarte restrâns, circulația textelor e redusă etc. Așadar, faptul că scriitorii români sunt neobișnuiți cu editarea sau că unii dintre ei refuză să facă asta nici măcar nu e vina lor, pur și simplu nu au antrenament în direcția asta și interpretează (foarte) greșit procesul acesta.

Din fericire, însă, în ceea ce mă privește, nu am avut niciun caz în care autorii să nu vrea să editeze. Am lucrat întotdeauna pe texte și întotdeauna a fost o negociere – din nou, nu are cum să fie altfel. Cineva face un compromis acum, altcineva face un compromis mai târziu, important este să ne întâlnim la mijloc. Și le spun mereu să aibă în spatele minții ideea că, cel puțin teoretic, editorul n-ar trebui să aibă alt interes decât binele cărții. Că nu urmărește nimic altceva. Ce să vrea altceva?

Raftul n’autor, august 2025. Sursă foto: Arhivă personală – Eli Bădică.

9. Ai menționat cât de diverse sunt tipurile de cărți din n’autor. Există un fir roșu sau un potențial inițial pe care îl cauți?

Da, există. Nu pornesc vreodată o lectură cu o idee preconcepută sau, nu știu, una fixă. Nu ăsta e firul roșu, care mă conduce în drumul selecției. Firul roșu e cel despre care povesteam puțin mai devreme. Mi-am dorit de la început două lucruri și pe care le caut în orice manuscris pe care îl citesc; dacă ele există, mi-ar plăcea să-l public: să fie o poveste bună, cu care să empatizeze cititorii, și să fie scris bine. Sigur că sunt întotdeauna greșeli. Nu există nici-o carte fără greșeli, nici măcar după ce lucrăm pe redactare sau editare, tot mai rămân lucruri. Ce face un manuscris să fie altfel e dacă are acest duet constant scriitură – poveste. Restul e la îndemâna oricărui autor să îl modeleze cum vrea. Important sunt astea două pentru că, din punctul meu de vedere, ele sunt esențiale. Până la urmă, temele sunt cam aceleași de când e lumea, dar contează ce spui și cum spui ceea ce spui.

Multe insight-uri și informații cheie din această discuție relaxată despre citit, scris, editat, industria cărții, autori și povești. Mi-a plăcut nespus și cred că Eli a reușit, din poziția de editor și de persoană care a modelat identitatea imprintului, să publice câte o carte pentru preferințele tuturor cu povești autentice și mișcătoare. Colecția n’autor poate fi explorată aici.