Foto 2: @georgebadea2.0
Deși nu este musai o comparație justificată, o s-o fac oricum. Opinia de azi se bazează pe o discuție în care două prietene vorbeau despre piese noi, artiști emergenți (ca să nu le spun în creștere) și băieți buni VS băieți răi. Așa s-a ajuns la cei doi: Vlad Corb & RAZI.
Vizual și nu numai – într-o manieră superficială priviți – pe „băiatul rău” din această poveste, Vlad Corb, îl recunoști de la o poștă ca stereotip: păr negru, șoptitor la ureche de meserie, pantaloni din piele negri sau roșii, actor la bază, machiat uneori de amorul artei, expresiv, îndrăgostit. „Băiatul bun” și el e ușor de remarcat – RAZI sau Răzvan, blond creț, ochi deschiși la culoare, voce blândă, îmbrăcat vintage cum s-ar spune, povestitor, om al oamenilor și, poate, mai îndrăgostit decât personajul antagonist.
După introducerea celor doi – luată din prezența lor publică & cum se marketează ca artiști pe piața în Social Media – pot doar să-mi pun niște întrebări: Cât de mult ne plac băieții răi? În consecință cât de mult ne plac și băieții buni? Sau ne mai plac? Intenția mea nu e să-mi răspund la întrebări, dar mi-ar plăcea să analizăm cazul. Cât de ascultați sunt băieții, și de ce?
Ce admir și observ foarte mult e că în ultimul timp artiștii emergenți sunt din ce în ce mai mulți și pare că sunt și mai ascultați, comparând cu acum…5 ani să spunem. Sau cel puțin, din ce văd, fanii lor rămân acolo (încă un indice bun). Nu pot spune același lucru și despre artiștii mari sau renumiți, care unul câte unul o dă în bară cu câte ceva – ori cu o melodie pe care n-o vedeai venind pentru că nu li se potrivește, o prezență problematică în vreun podcast sau pur și simplu inexistența pe piață și de aici vine și inevitabila „moarte”. Eu cu artiștii mari rămân în amintire doar datorită pieselor vechi care rup și acum la petreceri, sau cu câte o minunăție scoasă parcă din greșeală. Aici chiar nu sunt ironică. Se mai pot scoate și minunății. Evident, nu e cazul tuturor artiștilor, dar asta e o discuție pentru altă dată.
RAZI, fratele mai mic a lui Rareș Mariș ca timbru, pare mai activ pe Internet decât Vlad. Și în era asta în care toate generațiile sunt măgulite de excitarea vizuală și auditivă de pe net, are sens și să mă uit aici. El a început cu piesele indie-pop pe Spotify de prin 2022, iar după vreun an a fost super prezent pe rețelele sociale. Îl recunoști cu estetica perfectă, florile mereu acolo, colorizarea bună a video-urilor de calitate pe care le face în avans, în anotimpuri călduțe. La el pe Insta nu-i niciodată iarnă. În consecință, cine i-a spus lui RAZI că să fii constant și prezent în online, să postezi video-uri zilnice cu părți din melodie până le scoți, pare să-l fi ajutat. Oricum feed-ul lui, clar reflectă personalitatea lui Făt-Frumos pe care l-am descris mai sus, și e un lucru minunat pentru un artist să-l recunoști ușor și vizual, nu doar după timbru. Are aproape 22 de mii de followers pe Insta, în timp ce Vlad are vreo 9 mii. Și nu că ar fi ăsta un indice foarte bun, pentru că Vlad deși nu și-a făcut mare strategie pe rețele, e mult mai ascultat în platformele de streaming, ceea ce e impresionant. Vlad a scos prima piesă în 2019, dar se vede că și-a găsit inspirația când a început să lanseze piesele cu nume de zei greci, care au prins foarte bine.
Vlad Corb e mult mai haotic vizual. Dar sincer, pentru el, nu cred că e un lucru rău. Eu îl știu de pe TikTok de când a postat cum cânta stând întins pe podea. Era pe atunci, să-i spunem, primul teaser al piesei Orfeu, prima scoasă din seria de zei greci. Și conținutul și cum s-a promovat el a continuat să fie haotic, dar în stilul lui. Actor, și poate dramatic de fel, a conceput niște povești în online care te lăsau mereu cu întrebări. Cel mai bun exemplu mi se pare când a postat un video pe fundal negru, un anunț de persoană dispărută (Vlad) care își spunea Orfeu și că o cauta pe Euridice. După asta au urmat numai video-uri random, mereu altceva și ingenioase, despre următoarele piese. Nu știai când apăreau video-urile sau hint-urile despre melodii și mereu rămâneai cu ceva la care să te gândești. Eu am așteptat piesa EROS, pentru că teserul era super promițător și am spus că o să fie un mare banger. M-am înșelat.
Dar când a ieșit EROS, prima impresie a fost că băiatul nostru a stricat piesa. Dar am continuat s-o ascult obsesiv, parcă îmi doream să-mi placă. Și acum îmi place, deci a mers strategia. Ce mi-am dat seama de când îl ascult pe el e că eu nu pot să-i cânt piesele. Simt că toate sunt niște spectacole de teatru – se joacă ba cu tonalități, ba cu șoptituri, ba cu țipete. Cum ar trebui să țin pasul? Ce mi se pare tare e fix asta. Poate nici nu trebuie să țin pasul. Și poate de asta îl ascult. Este, și cred cu tărie, o voce puternică, foarte greu de replicat sau oricum, greu de asimilat.
A scos și RAZI piesă luna asta, Nimic mai mult, însă nu e foarte pe gustul meu. Cred că trebuie s-o mai diger un pic până să-mi dau cu părerea. Problema mea aici, este că simt că seamănă piesele între ele. Și mi se pare că e muzică de radio. Partea bună în toată aceasta conjunctură e alta – că pentru un motiv sau altul, dacă RAZI chiar își scrie piesele singur, eu îl cred. Pare că scrie despre ce trăiește, toate piesele sunt făcute și se mulează pe această persona a lui din online, deci e bine și poți să simți că e onest cu tine.
Dar piesa care-mi place de la el e alta. Se cheamă Floarea soarelui. Încă nu-mi dau seama dacă îmi place pentru că aduce a Cherry Wine a lui Hozier, sau ca orice de la The Lumineers, dar piesa îmi încălzește suflețelul. Două luni am așteptat-o. Că a postat un video doar cu chitara, care e superbă, iar abia peste o lună a postat altul cu câteva versuri, până când chiar să fie lansată. S-a jucat cu mine. Din păcate pentru el simt că cifrele de pe Instagram sunt mai promițătoare decât audiența care de fapt chiar stă să-l asculte în căști. Sper să mă înșel.
Nu i-am văzut pe niciunul dintre băieți în concert. RAZI n-am văzut să fi avut evenimente, Vlad a mai avut câteva. Sunt curioasă cum ar fi, totuși, pentru că pe unul nu-l văd făcând mare show, pe altul îl văd impresionând, și vocal și vizual.
În acest context, cu acești teoretic antagoniști, cu păreri din ce ascultăm și din ce vedem din prezența lor publică, întrebările rămân aceleași – ascultăm mai degrabă băieții care își exprimă iubirea spunându-ne acasă că suntem lumină, acești soft boys, sau băieții care par a fi răi, dar care ne-ar urî, care s-ar duce în iad pentru noi, care parcă fac special poezii și tot ei ni le și interpretează, deci care, tot băieți buni sunt în sinea lor?
