Foto: Instagram/ @archive_readz
Nu pot recomanda această carte, întrucât conținutul este deosebit de dur și de violent , fiind foarte ușor să afecteze emoțional orice persoană.
Repet, nu recomand această carte nimănui. După patru luni în care am tras de mine să o termin, ieri am ajuns la finalul său și încă rumeg conținutul cărții. Nu exagerez când spun că o astfel de carte necesită o ședință de terapie după ce o termini. Fiind tânără, abia ieșită de pe băncile liceului, nu am mai întâlnit cărți de o asemenea violență, în care să fie prezent self harmul și suicidul descris în amănunt și asta m-a afectat.
Acum că v-am prevenit ce impact poate să aibă cartea, haideți să începem prin a expune motivul pentru care am vrut să o citesc, și anume, faptul că am văzut multe recenzii pe bookstagram despre ea, oameni care au plâns, însă susțineau că este foarte bine scrisă cartea, că i-a atins la un nivel profund. După câteva luni în care am tot văzut recomandări, simțeam că mi-o doresc, citisem începutul său și am picat în capcana de a mi-o cumpărat-o.
Atenție, urmează multiple spoilere la carte, fiindcă nu-mi doresc să fac o analiză generică asupra manierei în care Yanigahara își expune gândurile pe hârtie, ci îmi doresc să înțeleg în profunzime ceea ce am citit, să percep la rândul meu anumite acțiuni care au loc în carte și felul în care m-au impactat.
Cartea începe prin a ne prezenta patru prieteni studenți la o universitate din SUA: Jude (personajul principal, un enigmatic geniu pasionat de matematică și un avocat feroce), Willem (un actor cu un istoric tragic în ceea ce privește familia sa), JB (un artist în pictură dominat de impulsivitate) și Malcolm (un arhitect perfecționist care a trăit mereu sub umbra anumitor frustrări legate de familia sa). Ne este descrisă legătura dintre cei patru, felul în care, în ciuda diferențelor sociale și financiare, reușesc să formeze o structură compactă, un tot unitar. Jude este învăluit într-o aură de mister, prietenii săi necunoscând multe lucruri în ceea ce privește trecutul său, adesea ajungând să presupună că Jude nu a avut parte de o copilărie fericită. Inițial, ne este prezentat faptul că acesta este orfan și are o inteligență ieșită din comun, însă este pus mai degrabă accentul pe dinamica dintre cei patru, pe felul în care comunică și se manifestă, care sunt dorințele și nesiguranțele fiecăruia. Observăm aspirațiile spre cariere de succes, spre atingerea unui statut social superior, fie din ambiție proprie sau din dorința de a le arăta celor din jur calitatea lor umană intrinsecă.
Și sincer, o chestie care m-a deranjat spre finalul cărții este faptul că toți patru ajung să aibă cariere de succes, să aibă averi impresionante, de parcă ne-am afla într-o poveste Disney. Scuze, însă nu-mi cer scuze, n-am de gând să mușc momeala asta. Probabilitatea ca toți patru să ajungă oameni de succes, având în vedere istoricul lor, mi se pare o idee destul de trasă de păr care sună puțin a propagandă a visului american.
Revenind la acțiunea din carte, după ce ne familiarizăm cu cei patru fantastici, lentila naratorială se focusează preponderent asupra lui Jude și suferințelor sale, presărând periodic câteva firimituri din trecutul său sumbru. Am citit cărți triste la viața mea, asupra cărora plutea o ceață de suferință. Ei bine, aici nu a fost o ceață, ci direct potopul urmat de Armaghedon.
Cu cât aflam mai multe lucruri din trecutul lui Jude, despre abuzurile de care a avut parte la abația unde a crescut, cu atât simțeam o nevoie acerbă de a urî cartea asta, de a-mi dori să o arunc într-o gaură neagră și să nu o mai văd. Și cu toate astea… nu am renunțat să o citesc. Am luat pauze lungi și dese, căci anumite momente erau mult prea dure pentru a trece peste ele instantaneu, însă ceva tot mă făcea să revin la a o citi.
Iar, pe final, am realizat că nu am urât această carte, nu am urât cât de violent era conținutul din ea, ci am detestat din toată inima faptul că Jude a fost aruncat în viața lui dintr-un eveniment traumatic într-altul. Acum că mi s-au mai limpezit gândurile, pot spune că la un moment dat acțiunea din carte se transformă în șoc, de dragul șocului. Parcă Yanigahara a prins o ură diabolică pe personajul principal din cartea ei și a vrut cu îndârjire să-l supună la cele mai cumplite suferințe prin care poate trece un om.
Ceea ce m-a făcut să detest inițial cartea este faptul că nu reprezintă sub nicio formă o metodă de escapism, ceea ce eu caut în mod obișnuit într-un text. „A Little Life” este o carte care te face să plângi până la ultimul cuvânt. Până și momentele așa-zis fericite pluteau pe un râu ce puteai anticipa că va duce spre un ocean de tristețe. Cred că ambiția sau masochismul m-au făcut să duc cartea asta până la capăt, căci mereu plana în mintea mea întrebarea: „Cât de rău poate să mai fie?”.
Chiar dacă mi se pare relativ improbabilă acțiunea din carte, din anumite puncte de vedere, este ficțiune până la urmă și Doamne ajută că este ficțiune. Cred că acest roman nu este un bildungsroman clasic. Ce vreau să spun prin asta? „A Little Life” nu este un roman de 700 de pagini în care vedem simpla evoluție a unor personaje de-a lungul anumitor evenimente. Pentru mine, cartea asta a reprezentat o oportunitate de a-mi extinde aria de percepere a realității înconjurătoare. În sensul în care nu am avut de-a face cu descrierea unui viol sau a unui act de self harm la un nivel atât de profund, de plin de detalii. Yanigahara rupe pe descrieri, se pricepe la a îmbina cuvintele astfel încât să-ți introducă în inimă grotescul ce se ascunde în realitatea pe care o trăim.
Am apreciat, și în același timp m-a șocat, faptul că este abordată în carte problematica sexului drept o traumă. Lui Jude, protagonistul nostru care s-a confruntat cu abuzuri sexuale în copilărie, îi este greu să perceapă relațiile intime drept o normalitate, un lucru plăcut. Pentru el reprezintă atât un contact dureros cu reminescențele trecutului, cât și o sarcină pe care este necesar să o accepte din teama de a nu-și pierde partenerul. Și cred că este necesar să discutăm despre cum sexul poate reprezenta o traumă atât pentru bărbați, cât și pentru femei, că adesea în spatele actului se pot afla multe gânduri contradictorii.
Drogurile sunt portretizate într-o manieră care denotă ciclul vicios al consumului lor. JB ajunge ca la jumătatea cărții să devină dependent de cocaină, după ce are parte în jurul său de prezența nefastă a lui Jackson, un sculptor ce provine dintr-o familie bogată. Jackson îl face pe JB să se îndepărteze de prietenii săi și de familie. Descrierea modului în care drogurile îl afectează pe JB, felul în care îi schimbă atât aspectul, cât și felul de a fi, scoțând la iveală răutatea ascunsă din el, mi-au adus aminte de filmul „The Basketball Diaries”, avându-l în rolul principal pe Leonardo DiCaprio. Am simțit atât dorința personajului de a renunța la consum, cât și neputința provocată de adicție. Sevrajul îți șterge identitatea, te transformă într-o ființă dispusă să facă orice pentru a putea priza un gram, până la a-ți bate joc de cele mai mari insecurități ale prietenilor tăi.
Cu toate acestea, cel mai mare impact asupra mea l-au avut scenele de self harm. Nici nu știu cum să descriu sentimentul: frică, angoasă, milă. Scenele în care Jude se taie sau își provoacă răni în mod voit sunt presărate pe tot parcursul volumului. Și sunt greu de dus, sau cel puțin așa a fost pentru mine. Aceste scene sunt motivul pentru care, într-un fel, mi-am dorit să urăsc această carte, fiindcă am simțit că Jude nu merita o astfel de metodă de escapism, o autoflagelare pentru niște păcate de care el nu era vinovat. Faptul că Jude a refuzat constant să meargă la terapie reprezintă o ilustrare a temerii de a-și comunica trecutul unei alte persoane, de a retrăi la nivelul memoriei sale violurile, bătăile și abuzul psihologic de care a avut parte. Deși realitatea ne-a demonstrat că persoanele inteligente pot fi victime ale suicidului, precum Robin Williams, Kurt Cobain și Sylvia Plath, tot este dificil adesea să înțelegi mecanismele din spate ce duc un om la a lua decizia de a-și pune capăt existenței.
Că tot am menționat relația cu Willem, un alt topic rar adresat în societate este atașamentul anxios. În ciuda faptului că relația dintre Willem și Jude îmbunătățește anumite aspecte ale existenței amândurora, am putut observa tiparele nocive ale unei astfel de relații în momentul de după accidentul de mașină. Pentru Jude, Willem devine mai mult decât partenerul său de viață, decât persoana pe care o iubește din adâncul inimii și alături de care își dorește un viitor. Willem devenise Soarele în jurul căruia întreaga sa existență gravita, fără de care nu mai putea să perceapă sensul vieții. Să fiu sinceră, scena accidentului m-a făcut să am în sinea mea o stare de „dă-o naibii de treabă, pe bune acum”, în sensul în care Yanigahara a vrut în mod expres să îl ducă pe Jude în punctul unei sinucideri iminente. Mi s-a părut un plot twist ieftin și la prima mână, a fost scena care mi-a pus capac și m-a făcut să zic că dramatismul acestei cărți este exagerat, că grotescul este aruncat din pix, adesea pentru a scoate o lacrimă din ochii cititorilor. Pe cât de tare m-a bucurat partea în care Jude și Willem ajung împreună, pe atât de mult m-a întristat suferința hiperbolică a lui Jude, ruperea sa de realitate în încercarea de a-l simți pe Willem în apropierea sa în pofida faptului că iubitul său murise.
Malcolm este un personaj prea puțin fructificat, din punctul meu de vedere. Eu cred că ar fi avut mult mai multe de oferit publicului de cititori. Este un personaj perfecționist, cuprins de anxietăți cauzate de standardele înalte impuse de familia sa și de aptitudinile remarcabile ale surorii sale. Am simțit că aproape fiecare decizie pe care Malcolm a luat-o în carte a fost preponderent influențată de dorința de a-și menține acest văl al apartenenței la societatea înaltă din care provine. Chiar dacă este un arhitect talentat care își ajută prietenii cu prima ocazie care se ivește, nu pot ignora că meseria și-a ales-o și din cauza presiunii sociale, dorind să fie apreciat de familia sa și de cei din jur, același lucru aplicându-se și în viața sa amoroasă. Mi-ar fi plăcut să văd un moment de refulare, de rebeliune, în care dă cărțile pe față și le spune părinților săi despre toată presiunea pe care a fost nevoit să o îndure de-a lungul anilor, însă acel moment nu a mai venit, caracterul său diluându-se din ce în ce mai mult de la un capitol la altul.
JB este un personaj complex ale cărui acțiuni sunt marcate de imprevizibil. Adică, ce a fost cu sărutul ăla de pe final dintre el și Jude? Din nou, mi s-a părut o scenă aruncată ca nuca-n perete, scenă pe care autoarea pare că a uitat să o termine, sărind direct la un alt capitol. JB este portretizat drept sufletul petrecerilor, definiția extrovertismului, artistul care își expune viața pe pânză în diferite nuanțe, expunându-și prietenii, familia, trecutul cu privire la dependența de droguri. Este un personaj impulsiv, care pare că adesea face un lucru și apoi se gândește la repercursiunile acțiunii sale. Yanigahara pare că a încercat să-l portretizeze drept un tip relativ râzgâiat, care consideră că totul i se cuvine. Nu este capabil să întrețină o relație stabilă de-a lungul celor aproximativ patruzeci de ani expuși în carte și ajunge adesea să greșească flagrant în fața prietenilor săi. Și totuși, nu este genul de personaj pe care să-l urăști irevocabil, ba chiar îmi pare mai umanizat decât Jude într-un anumit fel.
Dacă Jude pare a fi perceput de ceilalți drept un tip inteligent, serios la muncă, secretos, arătos, pe scurt fără cusur, JB este privit de cei din jur drept un cumul de calități și defecte, atât o persoană haioasă și pusă pe șotii, cât și un tip expansiv care adesea face greșeli în relația cu cei din jur. În același timp, Jude se percepe drept o ființă hidoasă, nu înțelege cum de este iubit de cei din jurul său și își urăște întreaga existență, ce cumva reprezintă un clișeu al condiției omului de geniu în literatură. Când Harold, tatăl său adoptiv, îi cere lui Jude să numească un atribut pozitiv al său, Jude stă și se gândește mult timp, de parcă această idee este total împotriva firii sale, și până la urmă tot ce poate să scoată pe gură este faptul că este destul de înalt. Evident, asta doar denotă dismorfia de percepție pe care el o are în raport cu propriul sine, nefiind capabil să perceapă frumosul ascuns de „cortina de fier” pe care și-a construit-o drept mecanism de apărare.
Observăm că Jude se așteaptă în mod constant la tot ceea ce este mai rău, mereu are garda ridicată, neavând încredere totală în nimeni, nici măcar în familia sa adoptivă sau în iubitul său care i-a fost aproape încă din studenție. Și evident, putem înțelege de ce, având în vedere trecutul său cu preotul Luke, care a fost singurul om drăguț cu el la abația unde a crescut, doar ca apoi să-și dea arama pe față și să scoată la iveală adevărata sa natură, și anume, un proxenet pedofil care își crease această imagine falsă, conform căreia era normal ca un copil de zece ani să-i arate afecțiune prin acte sexuale. Jude trăiește constant cu suspiciunea că cei din jurul său urmează să îl atace când se așteaptă el mai puțin, să își arate adevărata natură pe care o țin ascunsă.
De aceea, el va avea constant anumite rețineri față de Harold și Julia, părinții săi adoptivi, care îl primesc cu brațele deschise în familia lor, atunci când el avea treizeci de ani. Harold, tatăl adoptiv al lui Jude, a pierdut un copil într-o căsătorie anterioară, și l-a perceput pe Jude drept o posibilă personificare a ceea ce fiul său ar fi putut să devină din prisma inteligenței și a carierei. Jude i-a fost student lui Harold la facultatea de drept, ieșind în evidență prin inteligența sclipitoare. Asta l-a determinat pe Harold să fie mai atras în a înțelege trecutul lui Jude, ce încearcă cu tot dinadinsul să ascundă. Și chiar dacă va fi aflat doar fragmente din viața fiului său, în final înțelege cât de tare i-au măcinat existența evenimentele petrecute pe parcursul timpului.
Relația dintre Jude și părinții săi oferă un mic strop de culoare în oceanul de umbre care alcătuiește romanul. Prin momentul în care cei trei semnează actele de adopție i se împlinește una dintre dorințele primordiale ale lui Jude, și anume nevoia de apartenență, de a simți că are o familie a sa. Și totuși, în ciuda iubirii pe care cei doi i-au arătat-o, am simțit că niciodată nu s-a putut conecta emoțional pe deplin cu ei, de parcă un scurtcircuit provocat de traumele trecutului nu i-a permis să se deschidă în fața lor în totalitate.
Cu un singur personaj reușește să discute în profunzime, să-i confeseze întreg trecutul său, descriind ororile la care a fost supus. Acel personaj căruia îi destăinuie trecutul său este Willem, un personaj al cărui trecut este marcat de asemenea de pierderea fratelui și a părinților săi, veniți în Statele Unite din Suedia. În mod miraculos, sau mai bine spus datorită creativității uneori clișeice de care dă dovadă scriitoarea, acesta ajunge un actor celebru, ceva de genul Brad Pitt, scoțând film după film, după ce în anii de studenție se chinuia să prindă un rol pe scena vreunui teatru obscur. Willem este un personaj iubitor, mămos chiar, care i-a fost aproape lui Jude pe întreg parcursul romanului, indiferent dacă erau prieteni sau iubiți. Am admirat la el faptul că a fost dispus să facă anumite sacrificii în relație, în ceea ce privește viața sa sexuală, punând pe prim plan armonia dintre ei și înțelegând faptul că pentru Jude sexul reprezenta o experiență traumatică. Practic, băiatu’ ăsta era pâinea lui Dumnezeu și autoarea a zis: „Știți ce? Am să dau cu camionul peste el.”
Din seria lucrurilor care nu mi-au plăcut la această carte, timpul este la fel de ambiguu ca atunci când companiile mari sunt întrebate de amprenta lor de carbon. Anii trec, dar lumea din jur pare că se afla undeva departe, în fundal, nu poți plasa pe axă în mod exact când au loc evenimentele din carte, iar maturizarea personajelor este slab perceptibilă. Și atunci când aceștia ajung să aibă 50-60 de ani, par a avea cam aceeași mentalitate de la 20-30 de ani, neschimbându-se multe lucruri în felul în care percep viața. JB prin operele de artă pe care le expune pare a face un caleidoscop al parcursului său în viață, surprinzându-și prietenii, atât în tinerețe, cât și la maturitate, însă are același comportament hormonal și expansiv precum în studenție. Malcolm trăiește constant sub presiunea perfecționismului atât în carieră, cât și în viața privată. Willem ajunge un actor de succes și pot aprecia că decizia de a fi împreună cu Jude denotă un gest de maturitate, de asumare a unei decizii care odată luată îi va schimba irevocabil viața publică și cea privată. Jude în schimb, în lipsa terapiei și a unui ajutor specializat, va fi rămas mereu închistat în traumele trecutului, fiind un Sisyphus modern care de fiecare dată când încearcă să pretindă că este un om fără un trecut tragic, ajunge de fapt să își facă viața chiar mai dificilă și mizerabilă.
Un lucru care mi-a adus aminte de romanele rusești este numărul nu că mare, ci imens de personaje figurante. Chiar era nevoie de două personaje pe nume Henry Young? Adică, ok, unul este un tip de culoare, iar celălalt este asiatic, însă nici unul, nici altul nu fac prea multe în carte. Multe personaje sunt menționate razant în carte și adesea uiți cine sunt când reapar menționate peste alte cincizeci de pagini.
Pe scurt, în caz că ai ajuns până aici, „A Little Life” nu este genul de carte pe care s-o pot pune într-o categorie anume. Sunt prezente anumite chestii clișeice, precum faptul că toți cei patru mușchetari ajung persoane de succes sau felul în care Jude se poate dedubla devenind un avocat feroce dintr-o persoană introvertită, însă nu sunt îndeajuns de enervante. Ceea ce, cel puțin pe mine, m-a enervat la culme este faptul că suferința este la superlativ. Avem abuz fizic și sexual asupra lui Jude atât ca minor, cât și ca major, adicție de droguri, atașament anxios, self harm, trafic de minori, prostituție, workaholism și multe altele, totul în doar șapte sute de pagini. Sunt atinse tangențial mult prea multe subiecte, devenind o shaormă cu de toate, după care știi că o să ai parte de o toxiinfecție alimentară.
