Ne întindem peste stepa violetă a uitării
ne reîntâlnim mereu schimbați
mereu aceeași
aceleași verigi în lanțul trofic al societății Bucureștene de mijloc
ești mereu cu cu o treaptă deasupra mea
mereu cu un pas înainte
Trișez spunându-ți c-am uitat cum te numești
asta-mi permite, în jocul nostru de table să fur o mișcare
îmi răspunzi că m-ai visat
și că mă iubești
asta-ți permite, în jocul nostru de table să
cureți masa și să pleci acasă
Te-a durut? Când ai luat în gingie colțul scării
din fața blocului meu din piața
fără nume
E acolo o dală denivelată înainte de urcare, ți-am mai spus
Dar ai uitat
De câte ori te vei juli în gură până să îți amintești
că m-ai mai vizitat?
Sau ștergi cu săpun,
perii cu mătura suprafața rugoasă a experiențelor tale
pe care se tot imprimă prenume
A trebuit să îți descoși vreodată din carne o iubire?
Sau așa te-ai purtat mereu
cu tatuaje semipermanente acolo unde altul și-ar fi scrijelit în piele
Mie una mi-e lesne să te spăl
Te șterg cu o cârpă aspră și detergent de pardoseli
trebuie să frec puțin până să iasă
Dar te șterg.
Însă
ce mi-ar plăcea,
ar fi să nu-ți mai lași mereu amprenta
în același loc julit pe pielea mea
