Mă fascinează de ceva vreme mediul suprasaturat de stimuli în care trăim.  

Om fiind, e doar firesc să încerc să găsesc o filosofie prin prisma căreia să-mi ordonez experiența de viață. La polul opus acestei idei, este bine știut că suntem din ce în ce mai divizați ideologic, dată fiind natura fragmentară a „idolului” (însăși acest cult al distracției rapide din care căutăm să tragem un sens). În mod ironic, prin acest individualism dat la maxim de cultura consumeristă în care trăim, tânărul de azi se confruntă nu doar cu o alienare socială generalizată, ci și cu o alienare de propria-i persoană, în condiții normale. Noi ca oameni ne caracterizăm în raport cu ceilalți, așa că o perspectivă radical subiectivă asupra vieții ne îndepărtează nu doar de persoanele din jurul nostru, ci și de un sine autentic. Aici, cred eu, se produce ruptura. Prins între o identitate din ce în ce mai nesigură și un exterior suprasaturat informațional, tânărului contemporan nu îi rămâne de ales decât să-și găsească credința în însăși căutarea credinței – ciclu care se repetă.

Deschid discuția pentru că am observat această tendință în primul rând la mine: Cu cât înaintez în viață mă găsesc tot mai des așteptând ca răspunsul sau ordinea lucrurilor așa cum ar trebui să fie să mi se arate într-o viziune proprie – în vis sau într-un delir mistic provocat de diverse substanțe, să zicem, cu atât mai mult pierzându-mi speranța în remarcarea unei ordini intrinseci existenței în lumea reală – cea exterioară mie. Pare că nu există una. Voi face deci tot posibilul să disec acest fenomen, așa cum îl percep eu. 

Cred cu tărie că, cu cât curentul anti-intelectualist capătă tracțiune în societatea occidentală, cu atât omul contemporan încetează să își caute modelele în exterior, în schimb întorcându-se spre un interior abstract pentru soluții. Se întoarce spre vidul senzorial care a devenit propria-i persoană – caută un „El” în „Eu”, în subiectivismul dus la extrem.

Adevărul, chiar dacă nu este relativ, poate fi privit în două feluri. Pe de o parte, există adevărul empiric – cel legat de fapte și realitatea din jurul nostru. Acesta este însă mereu parțial și adesea implică compromisuri, pentru ca oamenii să poată conviețui și să-și păstreze imaginea în societate. Pe de altă parte, există adevărul personal – o convingere interioară, subiectivă, pe care fiecare o simte ca fiind absolută. Acest tip de adevăr poate ignora uneori chiar și dovezi științifice, atâta timp cât servește la susținerea propriilor convingeri sau perspective.

Acesta este, printre altele, un punct de plecare al curentelor extremist politice ale contemporaneității, de la utopia egalitară a extremei stângi la distopia extremei drepte. (melanjul de crezuri ideologice care a luat naștere odată cu secolul XXI nu voi intra).

Extremismul politic își are, bineînțeles bazele într-un climat economic sterp – resursele materiale sunt din ce în ce mai inaccesibile păturilor de mijloc și de jos ale societății occidentale, iar perspectiva traiului într-un minim de confort devine tot mai îndepărtată. Orice ideologie radicală vine cu o doză (ne)sănătoasă de idealism și tinde către politici care facilitează escapismul mental, adică evadarea din povara raționamentului propriu în perioade dificile. Un fel de „de ce să te mai chinui să cârmuiești nava pe timp de furtună dacă la fel de bine poți să o lași să se spargă în stânci”, doar că e mult mai complicat, știu – așa mi-o explic eu. E firesc să căutăm confort când toate sursele noastre obișnuite, „organice” de stabilitate ni se scurg, pare-se, printre degete de la zi la zi.

Un al doilea strat, totuși, specific contemporaneității (postmodernitatea) Îl constituie remixarea la nesfârșit, în diferite combinații și cu diferite nuanțe a tuturor informațiilor care există și care au existat vreodată. (cele la care avem acces cel puțin)

Corecte sau eronate, aceste informații ne sunt accesibile în mod istoric neprecedat. Simultan, în mod ironic, antiintelectualismul e în floare. 

Există o mare sete de cunoaștere în noi, dar o și mai mare lene – o dorință de facilitare pe cât posibil a tuturor proceselor mecanice și intelectuale. Cu cât efortul întreprinderii unei acțiuni scade, cu atât scade și satisfacția recompensei, și crește nevoia noastră de senzații tari.

Prin acest fenomen, într-un efect al bulgărelui de zăpadă, TikTok-ul a ajuns să fie una dintre cele mai răspândite platforme de divertisment la nivel global – fiind, bineînțeles, cea mai accesibilă economic, intelectual și cultural. Prin mecanisme similare s-a ajuns, bineînțeles, la răspândirea platformelor de inteligență artificială la nivel global, în ciuda riscurilor studiate pe care acestea le reprezintă atât pentru creierul uman cât și pentru planetă. 

Avem, deci, cea mai variată gamă de „produse” rafinate și ultrarafinate și totuși lipsește – nu vreau să spun ceva – lipsește tot scopul, însăși miezul căutărilor noastre. 

Scopul acestor întreprinderi și sforțări milenare centrate în jurul acumulării, analizării și în final producerii de informații o constituie descoperirea unui set de valori care să ne organizeze viziunea asupra vieții – o afirmație, operă, teorie care să ne ofere structură, comunicând totodată laturii noastre afective că suntem în siguranță. 

În fața acestei nevoi, cred eu, fundamental umane – aceea de găsire a unui țel mai înalt decât noi, de apartenență la un curent ideologic care să ne formeze cursul vieții, fenomenele precum AI și conținutul ultra-scurt de tip TikTok sau Instagram Reels vin ca un fals mediator. Deși secreția de dopamină rezultată din scrollat creează o senzație similară cu cea a documentării propriu-zise, lipsa de efort pe care asimilarea informațiilor “fast” o implică rezultă și într-o incapacitate a reținerii respectivei informații. 

Structura algoritmică a acestor aplicații, care ne servește pe tavă fix ce vrem să vedem, făcând viecare clip mai ușor de digerat (dacă nu era deja destul de ușor, acum e echivalentul informațional al mâncării de bebeluși) împreună cu influxul de dopamina la receptarea stimulilor digitali ne asemuie, totuși, oricărui alt dependent de substanțe. 

În romanul său de debut,  Junky (pe care l-am acoperit într-un articol mai vechi) William S. Burroughs spune  „Se pune adesea întrebarea: De ce devine un om dependent de droguri? Răspunsul este că, de obicei, nu are intenția să devină dependent. (…) Devii dependent de narcotice pentru că nu ai motivații puternice în altă direcție. Junk-ul câștigă prin lipsă de opoziție. Eu l-am încercat din curiozitate. Am plutit așa, trăgându-mi doze când reușeam să fac rost. Am ajuns dependent. Cei mai mulți dependenți cu care am vorbit povestesc o experiență asemănătoare.”

Îl voi aduce un moment și pe controversatul Nietzsche în discuție pentru a strânge nodul acestui șiret pe care încerc să îl leg (eseul). Filosoful german susține că Dumnezeu așa cum îl știam (credința oarbă în religie) a fost omorât de către noi, în căutarea adevărului empiric și prin urmărirea avansurilor tehnologice. Tot el își pune întrebarea cu privire la ce anume va veni să-i ia locul simbolic. Nietzsche nu vorbește despre Dumnezeu ca entitate, ci ca simbol al credinței și al scopului mai presus decât noi pe care omenirea îl păstra ca standard. 

Așa cum narcomanul îl caută pe Dumnezeu în starea ce rezultă din injectarea heroinei, utilizatorul cronic de rețele de socializare caută, inconștient, un idol informațional.

Dacă știința e noua religie a secolului XXI, mă încumet să spun că TikTokul e noua „substanță tare” – fenomen așa cum tot mai multe persoane au început să se sesizeze, deloc neglijabil, dar, simultan, cred eu, deloc condamnabil.