Uneori ne întâlnim cu acei oameni care trăiesc după vorba „fă rai din ce ai”. Dintre ei face parte și Alex, care s-a născut cu o dizabilitate, însă a reușit să o transforme în superputere. Dacă supereroii adesea zboară ca vântul și ca gândul, lăsând în urma lor doar capa fluturând, Alex atinge culmile celor mai înalți munți din lume, pe care îi iubește fără să îi vadă. Vântul, ploaia sau viscolul nu-l opresc niciodată, gândul îi stă doar la bucuria drumeției, iar în urmă lasă emoție, încurajări și o adevărată inspirație pentru cei care fac parte din comunitatea persoanelor cu deficiențe de vedere și nu numai.
La 26 de ani, Alex Benchea a transformat mersul pe munte în artă — arta de a fi atent la detalii, de a ști să comunici cu ceilalți, de a avea curajul să depășești greutățile ce ies în cale. A studiat geografia în Cluj-Napoca, dar adevărata hartă e trasată de pașii săi pe poteci. E sportiv de performanță și face parte din lotul național de paraclimbing, însă muntele rămâne pentru el mai mult decât o competiție – e locul unde se simte cel mai viu.
„Nu este doar despre a urca atunci pe munte. Totul mă motivează, curiozitatea, dorința de explorare, dorința de a împărtăși experiența cu oamenii cu care urc. Ajung în dimineața cu pricina – sunt bucuros că începe!”
Am avut ocazia să-l însoțesc pe Alex într-o drumeție în Munții Suhard, în primăvară, într-o perioadă când vremea era încă indecisă și când, într-o zi – mai ales petrecută la munte –, treceam prin toate anotimpurile. Înainte de drumeție îl mai întâlnisem o singură dată, să ne cunoaștem, într-un loc în care se simțea acasă. Îmi amintesc că, după ce l-am întâlnit, m-au întrebat prietenii „Și? Cum ți se pare Alex?”. Le-am zis atunci: „Măi, e un om tare bun.” Cumva asta mi s-a părut firesc să spun, deși îl cunoscusem doar de câteva ore, într-o sală de escaladă din Cluj. Totuși, am spus-o pentru că am simțit instant grija lui față de orice din jurul său: față de oameni, față de obiecte, dar și independența pe care o are și siguranța cu care spune „Mă descurc.”
Relația sa cu muntele intră în categoria celor de lungă durată – după 7 ani de dragoste necondiționată, scânteia a rămas vie, pasiunea și respectul au rămas acolo și vor rămâne mult timp. Un prieten din Cluj, Florin Năstase, le-a făcut cunoștință și alături de el, Alex a urcat prima oară pe munte, pe cel mai înalt din România – Moldoveanu. Iar acea primă întâlnire a decis cursul anilor ce au urmat. „Era ceva nou pentru amândoi, a fost o tură așa mai aventuroasă cu dormit la refugiu, cu vreme rea cu aventură în adevărat al sensului cuvântului, dar cred că cel mai mult a contat atunci faptul că Florin a avut încredere în mine că am să reușesc. Mi-a dat un boost de încredere și după am simțit că asta vreau să fac, să urc munți.”
În 2018, a aflat de asociația Climb Again, un club sportiv ce face terapie prin escaladă pentru persoane cu dizabilități. În acel an, în decembrie, a găsit pe Facebook anunțul la un festival de cățărat dedicat adolescenților din școlile speciale, ce urma să aibă loc la București. Și-a dorit să participe la festival pentru a fi o încurajare pentru copii: „am vrut să fiu un exemplu pentru copiii nevăzători, fiindcă mă cățărasem și în sală, am ieșit și pe munte și am simțit că pot face asta pentru ei. Le-am scris, le-am spus că vreau să vin la festival. M-am urcat în tren și m-am dus.”
Tot atunci a început și parcursul competițional. La început anului 2019, a primit echipament, a găsit sala de escaladă din Cluj și în luna martie a intrat în Lotul Național de Paraclimbing, alături de care a participat la competiții de escaladă sportivă și a mers și în drumeții montane.
Dorind să aflu care e motivația ce îl determină să continue, am observat cum toată fața i se luminează și cu un zâmbet larg îmi spune că totul îl motivează: „Să le arăt oamenilor, în general, că există moduri plăcute și frumoase prin care poți să-ți trăiești viața.”
Alex știe că în cadrul comunității de nevăzători e o mică vedetă, dar cu siguranță această „faimă”, dobândită cu multă muncă, perseverență și omenie, nu i-a schimbat natura de om simplu, atent, ușor timid la început. Spune că oamenii sunt foarte impresionați de ceea ce face, în general sunt curioși și îl întreabă cum reușește. Atunci m-am simțit și eu unul din admiratorii lui Alex — întrebându-mă la rândul meu, cum reușește omul din fața mea, doar cu 4 ani mai mare decât mine, să fie independent într-un mediu complet nou de fiecare dată.
Alex consideră că provocarea mai mare pentru cei cu deficiențe de vedere este „să iasă din casă, să meargă singuri prin oraș, să fie independenți, să se orienteze, să facă multe lucruri…” – aici Alex face o pauză, parcă dorind să nu continue fraza. Totuși, știind că așa s-ar face cel mai bine înțeles, el continuă spunând „lucruri normale”. În sufletul lui știe că nu e ceva ce ține de normal — te naști sau ajungi să trăiești cu o dizabilitate, iar acela e normalul tău. Însă, acolo, în „lumea mare” normalul majorității e altul. Iar persoanele cu dizabilități trebuie să continue să-și desfășoare activitățile în „lumea mare”, ca toți ceilalți.
— Cum a fost trecerea de la bastonul alb la bețele de drumeție?
— Să știi că sunt dăți în care oamenii mă întreabă invers: „Cu bățul de drumetie mergi și pe stradă?”
Alex recunoaște că atunci când a început să meargă pe munte, nu era familiarizat cu bețele de drumeție. Însă, când a urcat în Piatra Craiului, pe un traseu mai dificil, a constatat că ar avea nevoie de ele. „Atunci mi-am dat seama cât de mult mă ajută. Bastonul alb îl folosesc în oraș și în locurile noi, pentru a mă orienta și pentru a-mi lua repere. N-aș putea să merg cu bastonul alb în drumeție, fiindcă nu e rezistent, într-un fel, știi? În bețele de drumeție te sprijini, sunt din alt material, au altă structură… În timp ce bastonul alb are o bilă care se rulează la capăt — are o bilă mare pentru teren accidentat. Asta îmi place mie și nu aș putea să mă sprijin în el fiindcă, deși modelul ăsta este un model super rezistent, nu e conceput pentru așa ceva.”
A învățat tehnicile de utilizare ale bastonului alb încă din gimnaziu, însă abia prin clasa a 12-a ieșit „la orientare”, în Iași, să ia „pulsul unui oraș mare”. Provocarea cea mare a fost atunci când s-a mutat în Cluj pentru facultate. „Atunci eram singur într-un oraș mare, cu aglomerație, cu mulți oameni, cu trafic”, spune Alex. „Atunci am învățat, cu adevărat, cum funcționează bastonul alb.”
Când mi-a povestit despre mutarea la Cluj, tot ce-mi venea în gând era primul meu an, ca studentă în Cluj, când, de vreo 3-4 ori, m-am urcat în autobuzul care trebuia să mă ducă acasă, dar în direcția opusă. De fiecare dată având convingerea nestrămutată că de data aceea nimerisem direcția corectă. L-am întrebat pe Alex dacă a pățit ceva asemănător, pentru că eu credeam că dacă eu mă pierdusem de atâtea ori, cu siguranță nu eram singura. Mi-a povestit atunci că s-a rătăcit o dată, când trebuia să ajungă într-un loc nou, iar ca de fiecare dată când se rătăcea, a intrat în panică. „Fiindcă te pierzi, nu mai știi unde ești… Dar a fost un moment în care mi-am zis că undeva tot trebuie să ajung! Și atunci am scăpat de limita asta psihologică.”
Mi-a mai spus că, povestindu-i întâmplarea unui prieten, acela i-a spus „ce dacă te pierdeai? Luai un taxi.”, însă lui Alex ideea de a lua un taxi nu îi era deloc în sistem: „Nu sunt structurat așa. Sunt un explorator.”
„Asta mi-am dorit. Mi-am dorit să fiu independent, să merg singur pe stradă, să fac multe lucruri singur, să călătoresc. E fain că eu, ca să pot ajunge să urc munții, a trebuit să fac asta, să fiu independent. Fiindcă nu mă ia nimeni și mă duce de acasă la baza muntelui sau în punctul de întâlnire. Asta e interesant și mereu m-am bucurat că am parcurs etapă cu etapă ca să ajung aici. Toate sunt importante.”
Înainte de a porni într-o drumeție, lui Alex îi place să se documenteze, să citească despre munții pe care va păși, să discute cu oameni care au urcat pe acei munți. „Așa îmi fac și o hartă mentală a locului pe care urmează să-l parcurg. Iar când ajung în dimineața cu pricina, Sunt bucuros că începe și mă bucur de natură, de oamenii cu care urc, de toată experiența.”
Adesea e întrebat ce simte când e aproape să ajungă în vârful unui munte. Deși nu a găsit încă o comparație cu ceva cunoscut, spune că fiecare om are un moment de bucurie în viață. Iar pentru el momentul acela e pe munte. Acolo se simte cu adevărat fericit, împlinit și încărcat. Cât despre atingerea culmilor celor mai înalți munți – se bucură că a ajuns acolo, dar nu reprezintă totul pentru el. „Chiar m-a întrebat la un moment dat cineva, de ce nu mă duc cu elicopterul pe vârf. Și am zis unde ar mai fi bucuria, unde ar mai fi?”.
„Mi s-a întâmplat ca pe un munte eram un grup mare, cu diverse dizabilități. Deci pentru unii era mai greu poate să coboare, fiindcă aveau dizabilitate locomotorie. Cred că jumate din grup a coborât cu telecabina, dar eu mereu regăsesc bucuria asta și la urcat și la coborât. Nu aș da-o pe nicio telecabină!”
Un vis de-al lui Alex este Seven Summits, escaladarea fiecărui cel mai înalt munte de pe cele șapte continente. Fiecare pas pe care l-a făcut a fost înspre a-și îndeplini visul. Dintre cele 7, până acum a atins două culmi importante pentru el: Kilimanjaro și Elbrus. Dar a urcat și pe Mont Blanc, acesta fiind un alt vis de-al său. Îmi povestește că un moment care l-a marcat și i-a adus o bucurie mare a fost când a participat la cea mai lungă expediție pe munte: „expediție în adevăratul sens al cuvântului, când am urcat pe Aconcagua, în America de Sud, la aproape 7.000 metri.”
„A fost o experiență mișcătoare. Am stat 14 zile pe munte, în care am urcat treptat, m-am aclimatizat. A fost nevoie cumva să fac pași mici pentru a îndeplini un vis mare. Mi-a fost și greu, dar când am ajuns pe vârf atunci am simțit că wow, am reușit. Și atunci mi-am zis că chiar merită să fac asta și mi-am dat seama că îmi aduce o împlinire mare.”
Pentru cei care poate ar vrea să își urmeze visele, dar nu și-au găsit încă acel curaj, pentru copiii nevăzători sau pentru oamenii care se simt mici din cauza anumitor dizabilități, Alex are un mesaj simplu și din suflet. El crede cu tărie că fiecare experiență și fiecare provocare pe care viața ne-o pune în față sunt acolo să ne îmbogățească. E important să rămânem curioși, îndrăzneți și tot timpul să avem o deschidere spre noi experiențe. Să mergem înainte și să cerem ajutorul.
„Uneori m-am confruntat cu indiferența oamenilor, cu reticența lor, poate cu frica lor de a ajuta sau uneori cu critica – faptul că, uneori, te descurajează să te descurci, să mergi singur, să fii independent. Tot apelează la laitmotivul ăsta de a avea însoțitor. Cumva ei nu înțeleg că esențial e să te descurci fără să depinzi de cineva.”
