În gând cu o cameră veche de când aveam 16 ani, de începători ar spune unii, am mers la un curs alături de fotografi de vârsta mea, care și-au pus pe masă camerele lor. Nu spun că am fost intimidată extraordinar de tare, și nu spun nici că mă simțeam ca o mare impostoare, dar așa am fost.
Situația de față e următoarea, am 22 de ani și în suflet o dorință de a face fotojurnalism. Voiam să fac fotografie de când eram în gimnaziu însă a rămas la stadiul de idee foarte mult timp. Încă nu știu cu ce se mănâncă, știu doar că mi-am lăsat undeva într-un colț camera asta din vremurile alea luată, fără s-o ating până n-am ajuns în București. Sunt prea multe ramuri și n-am putut atunci să mă decid ce tip de fotografie să fac…m-am simțit prea indecisă așa că am renunțat.
De când m-am mutat am prins curaj și am fost la proteste sau diferite manifestații, iar dacă mi-ai fi spus că iubesc să mă urc pe garduri ca să fac o poză care nu știu dacă o să iasă, ți-aș fi zis că mă minți.
N-am cunoscut niciun fotograf din capitală până acum, doar știam de ei pentru că le apreciam munca. Și știam și că sunt unii de-o seamă cu mine pe care îi priveam cu invidie dar mai ales cu dorința de a vorbi efectiv cu ei. Fotografia pentru mulți poate părea ceva foarte simplu, care nu te stimulează, doar surprinzi ceva. Ca să surprinzi ceva poate nu e suficient doar să ai aparatura, poate îți trebuie și niște simț estetic, exercițiu, niște informații legate de teorie, sau poți să te ocupi de toate astea din reflex și cu un telefon mobil. Unii reușesc indiferent, și reușesc să și trăiască din asta.
Cu gândurile astea am ajuns la Cursul pentru jurnaliști organizat de agenția Inquam Photos x ING, unde Octav Ganea, fotojurnalist cu mulți ani de experiență și fondator al acestei agenții – care livrează imagini într-un timp record pentru diferite trusturi de presă – a adunat câțiva tineri pasionați să vadă ce putem face împreună. La un nivel mai personal aș spune că ce s-a întâmplat în aceste două zile a fost că mi-am luat inima în dinți și mi-am răspuns la niște întrebări.
Poți trăi din fotografie în România? Clar. Depinde cât de mult te ocupi de asta, cât muncești, câte evenimente ai și pentru cine. Poți trăi din fotojurnalism în România? Aproape că nu. Am aflat că real există un singur fotojurnalist în țară care este freelancer și face doar asta. Mulți au făcut și fotografie de evenimente, nunți, corporate, ca să poată face și jurnalism și să poată trăi. Dacă te gândești că există prea multe opțiuni pentru fotojurnaliști în România, să știi că nu prea sunt.
Două zile, vreo 10 participanți la început de drum, fotografi profesioniști care ne-au spus din experiențele lor, discuții și exerciții pe ce știm noi să facem și cum putem face mai bine ce știm deja, feedback onest și simplu, safe space. Dacă eram inițial în scaunul meu și mi-era frică să vorbesc cu oameni gândindu-mă că n-am ce căuta acolo, ușor-ușor nu mai era cazul, simțeam că toți sunt prietenii mei și trecem printr-un proces mișto împreună. Știm că vom face mai bine.
Poate cel mai de ajutor lucru a fost să ne uităm la munca noastră de până acum. Fotografiile făcute fie pentru reportaje, proiecte personale, de la manifestații, le-am trecut toți în revistă. Ne-am uitat toți și unii altora ne-am dat idei, ne-am spus ce ne place sau ce-ar merge îmbunătățit, și ne vedeau idei de cum putem colabora și împreună.
Într-o lume în care noi ca tineri încercăm să ne găsim drumul, să ne dăm seama dacă ne pricepem sau nu la asta, acum am ales pur și simplu să ne susținem. Eram toți în aceeași oală, unii desenând ceva pe-o foaie, în speranța că se va mai duce din anxietate, unii dând din picior, alții jucându-se cu o sticlă de apă.
Încercarea mea de a veni acolo era pentru că aveam nevoie de mai multe perspective, și mi s-au oferit. Am avut în fața noastră și profesioniști din străinătate, și fotografi recunoscuți pe sport, sau fotografi de produs care lucrează în marketing, și fotografi care ajută alți jurnaliști în reportajele lor. Dar toți aveam același scop – să arătăm adevărul.
Pe 3 iulie la ora 19:00 are loc expoziția de final a acestui curs, la Sediul institutului Francez. Colegii de la curs vor expune o parte din fotografiile lor făcute de-a lungul timpului. O selecție pentru sufletul lor, și poate și a publicului. Eu nu expun nimic, dar voi fi acolo pentru puțină inspirație.
Vă spuneam despre camera mea de care îmi e rușine. Am ajuns s-o accept. Am ajuns să mă accept în acest proces. Am avut și încă am lângă mine oamenii care să-mi spună că îți păstrez un loc dacă vrei să tragi și tu un cadru acolo, și s-a simțit ca o gură de aer. M-a ajutat să văd că nu e doar despre cât de smecher e să ai o cameră în mână, dar că e despre cum muncești și câtă atenție trebuie să oferi lucrurilor ăstora. Pentru unii e mai ușor, pentru alții mai greu, dar depinde doar de noi, și să avem grijă de spatele nostru ;))
