
Și ție îți plac filmele care iau la mișto extremismul politic?
Dacă răspunsul e da, filmul „Mickey 17” e pentru tine.
Dacă răspunsul e nu, filmul „Mickey 17” e pentru tine.
De ce? Pentru că e mai mult de atât. E un roller-coaster emoțional care te învață lecții importante despre identitate, traumă și empatie.
Dar dacă deja l-ai văzut și vrei să auzi părerea sinceră a unui obsedat de filme, ai nimerit unde trebuie.
Cu ce să încep? Ah, da. Human 3D printing.
Man-made horrors beyond comprehension

Trăind în vremuri în care angajatorii cer progresiv mai multă implicare din partea angajaților fără să ofere mare lucru la schimb, regizorul sud-coreean Bong Joon Ho a decis să mai dea puțin de pământ cu capitalismul, adaptând pentru marile ecrane cartea aproape omonimă „Mickey 7” de Edward Ashton.
Premisa, pe cât de directă, pe atât de absurdă și totuși, nu departe de realitate: E nevoie să mori pentru jobul tău. De mai multe ori. 😀
Robert Pattinson ia rolul lui Mickey Barnes – o resursă umană atât consumabilă, cât și reutilizabilă aka Expendable, aflat într-o colonie spațială unde singurul lui scop e să joace irl „Dumb Ways to Die” pentru binele suprem.
Ce ar putea să meargă prost? Doar nu moare pentru totdeauna, nu?
Doppelgänger, identitate si surprize

Pentru a preveni pierderi umane valoroase, dispensabilul Mickey e trimis în toate misiunile letale până când savanții culeg suficiente date relevante pentru a preveni catastrofe. Apoi, el e bioreprintat și încărcat cu toate amintirile sale. Chiar nu e mare chestie. Bine, cu un mic detaliu.
În urma unei expediții pe planeta Niflheim, versiunea Mickey 17 cade într-o crevasă și, în loc să fie salvat, e lăsat pradă creaturilor native planetei. Că doar e treaba lui să moară, nu? Guess what – oamenii proiectează un pic cam mult propria natură asupra creaturilor misterioase de pe planeta-tundră și, se pare că acestea nu au instincte de ucigași cu sânge rece precum oamenii, ba chiar sunt pașnice, au conștiință și îl salvează. Așa că Mickey 17 se întoarce acasă, dar din obișnuință, lab guys deja l-au tipărit pe Mickey 18.
Wow.
Două plot twist-uri în mai puțin de 10 minute – unul despre conflictul exterior și altul personal. Prima parte a filmului pune mai mult accent pe conflictul existențial într-un mod foarte ingenios pentru a lăsa loc mai târziu pentru problemele la scară largă. Finalul le îmbină și rezolvă pe ambele.
Mai știți trend-ul ăla de pe TikTok cu Doppelgänger? Filmulețe care exploatau frica asta de un geamăn malefic ipotetic.
Povestea ia conceptul de Doppelgänger și îl reinterpretează. Pentru că Mickey 18 nu e o entitate malefică supranaturală care vrea să-i fure viața lui 17. Ok, poate doar puțin, la început.
Quick recap: În mod normal, Mickey are continuitate cu fiecare reprintare, chit că moare literalmente. Dar acum că el nu a murit și avem doi Mickey Barnes, care e cel adevărat?
Pentru că suntem ființe individuale conduse de un ego imens, avem în mod natural impresia că 17 e protagonistul, iar 18 e un impostor. Dar aici vine partea interesantă – pentru că, deși amândoi sunt Mickey Barnes din punct de vedere științific, vocile religioase din film îi consideră drept abominații sintetice fără suflet care nu au nicio treabă cu originalul.
Realitatea?
Soulmates

Toată lumea a auzit de „Pistolul lui Chekhov”, dar ce ziceți de „Pozițiile sexuale ale lui Chekhov” ? Într-un regim în care liderul dubios și religios interzice relațiile intime pe motiv că se consumă prea multe calorii, Nasha și Mickey fac sex nebun fără inhibiții, până în punctul în care au propriul limbaj kinky ce salvează situația. Life goals.
Aici, povestea ar fi putut crea cu ușurință un triunghi (sau pătrat?) amoros încărcat cu crize de gelozie și trădare, dar în schimb ne dă o lecție mai importantă: Cum arată iubirea adevărată. Nasha chiar îl iubește pe Mickey Barnes, în toate versiunile sale. Pentru ea, Mickey 17 și Mickey 18 sunt unul și același. De fapt, îl iubește așa mult încât vrea imediat un pseudo-threesome cu amândoi. Și nici nu vrea să-l împartă cu tipa aia, Kai. Dar poți să o învinuiești? Vorbim de doi Robert Pattinson în același timp.
Ba mai mult. Nasha e vocea rațiunii din film și fundația emoțională a lui Mickey. Iar scena când ea îl ține în camera de sterilizare în brațe e cel mai probabil o referință directă la capodopera Pietà a lui Michelangelo. Nu vreau să o dau în Freudianisme, dar pentru un tip cu mommy issues ca Mickey, tipa asta chiar e Dumnezeu.
Și asta nu e singura referință din film.
Rasism, sexism si televanghelism

Filmul ia toate aceste concepte toxice inventate de om și ne amintește de ce sunt toxice. Face și trimiteri directe la situații reale.
“The creepers” – cum sunt botezați de un colonialist ignorant acești tardigrazi drăguți și inofensivi de pe planeta Niflheim – sunt de fapt nativii americani sau „Indienii”, botezați la rândul lor de alți colonialiști ignoranți în istorie. Din fericire, povestea din Mickey 17 nu se termină cu un xenocid precum genocidul nativ american.
Politicianul Kenneth Marshall (principalul antagonist) e un amalgam aproape deloc exagerat din mai mulți lideri politici. Da, inclusiv Donald Trump. Caricatură la caricatură, joac-o pe-asta! Ba chiar are propria emisiune care urlă a televanghelism, vede femeile doar ca pe utere cu picioare și, în loc să fie înțelegător cu situația lui Mickey, îl privește mai mult cu dezgust și superioritate. Tipic.
Iar soția lui e stereotipul de bogat ticălos lipsit de empatie pentru viață. Scena aia cu puiul de tardigrad m-a revoltat mai mult decât era nevoie. Femeia chiar a mutilat o ființă neajutorată pentru niște sos.
Și că tot a venit vorba…
Sosul

Deși acțiunea ne arată încă de la început cât de important este rolul politicii în problemele individuale, acesta nu e un film despre politică. E un film despre confruntarea naturii noastre și experiența de a fi om.
Mickey 18 e latura aia provocatoare pe care fiecare dintre noi o are, dar de care ne temem. Pentru că e sinceră și viscerală.
Mickey 17 e în schimb latura noastră paralizată de traume și anxietate care preferă să rămână pierdut în normele sociale.
Iar finalul ne spune clar: cei doi nu există separat. Pentru că Mickey 18 nu moare cu adevărat. Mickey 18 e doar o etichetă. Există doar Mickey Barnes, iar filmul e un exercițiu introspectiv. O paradigmă care îndeamnă să ne acceptăm în totalitate și să acceptăm că merităm să fim fericiți. Iar eu unul cred asta. Toată treaba cu politica e doar sosul care complimenteaza perfect acest gând greu digerabil pentru majoritatea tinerilor.
Și bune, și rele

Elementul meu preferat din film e tipul îmbrăcat în costumul de porumbel: O mascotă pentru cultul liderului escroc ce amintește de petrecerile cu pizza pe care le dă șeful tău la serviciu ca să îți ia gândul de la faptul că ești plătit prost.
Per ansamblu, „Mickey 17” e o experiență care merită din plin. Povestea e captivantă, temele explorate sunt relevante pentru lumea în care trăim și cast-ul solid include chiar și o româncă – Anamaria Vartolomei (Kai Katz). Serios, ce vrei mai mult de atât?
Știu că mulți oameni au rămas dezamăgiți pentru că filmul nu a atins așteptările „Parasite”. Dar ca idee, „Mickey 17” e al 17-lea proiect al regizorului. „Parasite” e al 15-lea.
Practic, tu l-ai cunoscut doar pe Joon Ho 15 înainte.
Și dacă Nasha ne-a arătat că e capabilă să iubească toate versiunile lui Mickey, poate poți și tu să cunoști alte versiuni ale regizorului, precum Joon Ho 12 (Snowpiercer) și Joon Ho 9 (The Host). Pentru că e un regizor foarte bun cu un spectru larg de creație și merită.
Și dacă ți-a plăcut filmul, recomand cu căldură „Okja” tot de el și „Nausicaä of the Valley of the Wind” al lui Hayao Miyazaki.
Bonus: Dacă te-a marcat să o vezi pe Toni Colette cum se isterizează, atunci te încurajez să vezi și „Hereditary”. Dar să iei un Imodium sau ceva înainte. O să înțelegi tu.