Pot. Pot. Pot. Am muncit, am muncit, am muncit. Mai am câțiva pași pânǎ în fața comisiei. Am fix 15 minute ca sǎ mă vând, să-i conving cǎ sunt mai bunǎ decât alte 4 fete. Oare sunt? Mă pregătesc de trei ani. Canto, balet, scrimǎ, dicție, mâncat, nemâncat, spectacole. În fiecare săptămânǎ, același program. Trei ani, pentru 15 minute. E ok, mulți oameni cred în mine, acum şi eu cred. Dacǎ n-am talent, atunci munca sigur se vede. Nu?
Profesorii îmi aruncǎ o privire plictisitǎ şi se întorc la covrigei și bârfe. Ce bine cǎ nu-i vǎd, mi-am lăsat ochelarii în geantǎ. Pentru cǎ nu mǎ pot prezenta cu ochelari. A, nici cu pantaloni. Sau unghii. Sau șuvițe (la asta chiar n-am putut renunța) sau rochii prea lungi sau rochii prea scurte sau sau sau acum mă gândesc cǎ mai bine veneam goală. M-am uitat la băieții din curte, erau în blugi, în trening. Super.
N-aș ști sǎ spun de ce am vrut atât de tare sǎ intru. Poate pentru cǎ auzisem cǎ „e cea mai bunǎ școală de teatru”, am nevoie constant sǎ visez tot mai sus, să-i zic mamei cǎ am intrat la facultatea asta foarte cool chiar dacǎ ea nu credea în mine?
Le spun poezia mea preferată de Cătălina Stanislav, în sfârșit mă ascultǎ, îmi zâmbesc, Doamne ajutǎ. Mă mai agit puțin şi gata, o doamnǎ bine îmi întinde repertoriul. Ies cu capul sus, un zâmbet larg pe fațǎ. Pot înțelege de ce am picat în ceilalți ani. Eram micǎ, eram speriată, nu știam ce vor de la mine, dar astăzi am învins, sunt sigură. „Dacǎ nu intri, e doar din vina ta, cǎ n-ai crezut în tine.” Sun pe toată lumea, nu răspunde nimeni. Trebuie mai ales sǎ ai noroc.
Hopa, am picat. Din nou. Cum explici cǎ n-ai intrat, dar știi cǎ ești bunǎ, ai muncit, cǎ meritai măcar ultimul loc, cǎ au preferat copiii cu numele părinților strălucind puternic în fața oricărei uși? Câtă milă, cât dispreț în ochii oamenilor care au intrat din prima. „În fiecare an apar confuzii.” Aș vrea sǎ nu mai apară. Aș vrea sǎ vadă. Ce? Cine muncește, cine nu muncește. Cine are „talent”, dar nu s-a obosit să-și scoată repertoriul sau să-și citească piesele, cine intrǎ din prima şi după un semestru se lasă cǎ „nu e pentru mine, mă plictisea”. Mulți tineri care pot şi vor şi ar sacrifica orice pentru aceastǎ meserie (care te lasă doar cu mulțumire sufleteascǎ, pe lângă foame) putrezesc la limbi străine sau ASE.
Totuşi, unii studenți din aceastǎ facultate chiar își dau interesul, au profesori mişto de mișcare, ies din ce în ce mai histrionici (cântǎ, danseazǎ, jonglează, fac acrobații, toate la nivel profesionist) și mai au timp de distracție. Trăiesc aceastǎ viațǎ boemǎ la care râvnesc mulți. Cred. N-am sǎ știu sigur niciodatǎ. M-am simțit (încă o fac, deși îmi e greu sǎ recunosc) vitregitǎ de aceastǎ oportunitate de a lucra cu unii dintre cei mai buni artiști din țarǎ, cu supermodelele admise, în sălile acelea superbe. Voiam cu disperarea celui înfometat sǎ fiu înghițită în acest vortex de repetiții-party-antrenament care sǎ nu-mi lase aer sǎ respir, sǎ nu-mi lase timp sǎ gândesc „Dar dacǎ n-o sǎ reușești?”. Potențialul, indiferent cât e lucrat, se duce pe apa sâmbetei dacǎ n-am unde să-l manifest în afara camerei mele. Mǎ consoleazǎ şi întristează gândul cǎ unii sunt respinși din motive precum „avea capul cam mare”, „nu era destul de slabǎ”, „s-a crispat când i-am spus sǎ își ridice fusta”, „e prea bǎiatǎ”, „trebuie să-și lase depresia acasă”, „e doar o țărancă din orașul X”, „şi-a făcut țara de rușine”. Dovadǎ cǎ nu sunt eu problema. Ceva nu e ok, nu mai pot exista aceste tipare (şi mai ales aceste cuvinte materializate) într-o generație care militeazǎ pentru acceptarea de sine individualǎ și socialǎ indiferent de aspectul fizic, gen, orientare sexualǎ, religie. N-o sǎ detaliez (se cunosc deja) scandalurile cu abuzurile din facultate fǎcute de profesori, dar şi de studenți, pedepsite prea târziu spre deloc. Mai rǎzbat și pe la mine unele poveşti în care marele regizor mic cere favoruri sexuale în schimbul a… orice. Doamne ferește sǎ mai ceri vreodată ajutor. În partea opusă, domnișoare actrițe șantajează emoțional colegii, iubiții, dar refuzǎ ajutorul real al unui psihiatru. Aici nu e treaba mea. Aceste poveşti trebuie sǎ rǎmânǎ sub preşul familial. Nu? Prietenii mei erau şocați când le povesteam. Pentru mine devenise o normalitate ca toatǎ lumea sǎ ne disece în acest fel. Lucram nu ca sǎ devin mai bunǎ, ci sǎ diminuez din sutele de defecte pe care nu știam cǎ le am. Ore întregi căutam pe social media studenți la UNATC, sperând sǎ dau peste o rețetă a succesului. Evident cǎ mǎ comparam cu fiecare fatǎ. Evident cǎ mergeam pe premisa fake it till you make it. Evident cǎ mintea mea era din ce în ce mai cuprinsǎ de întuneric și frig. Nu puteam înțelege de ce nu eram destul. Copilul din mine urla, iar eu nu eram suficient de părinte sǎ am grijǎ de el. Eram dușmanul meu numărul 1.
Plot twist, sunt la o facultate de actorie. Deşi cele douǎ se deosebesc considerabil, au un lucru în comun: mediul toxic. Îndrăznesc să spun abuziv. Înțeleg cǎ totul e subiectiv, lucrǎm cu oamenii, cu sufletul lor. Nicăieri nu e ușor sǎ faci diferența dintre opinia ta personală și lucrul în echipǎ. Un minim de atitudine etică ar trebui sǎ existe. Le-am auzit pe toate în anii ăștia. De la injurii pe fațǎ, la cele mai subtile și frumos formulate jigniri. Glumesc cu colegii mei cǎ atunci când o sǎ ies în lume, voi fi cǎlitǎ. Chiar şi acum, cuvintele urâte mă fac doar sǎ pufnesc în râs, pentru că trebuie sǎ rezist, sǎ învăț selectiv cât pot. Singurele discuții de la cursuri pe care nu le pot înghiți sunt cele despre politică, persoane queer și femei. Recunosc, vin dintr-un orășel mic, în comparație cu centrele universitare populare din țară. Mama mi-a spus întotdeauna că pot sǎ fac orice. Una spune, alta face, însă niciodată nu mi-am pus problema cǎ n-aş putea sǎ fiu doctor, inginer, președinte ş.a. Mǎ lovesc din ce în ce mai des de persoane (cadre didactice în special) care au perspective prea conservatoare. De la istoria teatrului la ,,o femeie nu poate fi chirurg” existǎ pauzǎ de bǎgat unghia în gât și dilema: merg la facultate sǎ învăț sau sǎ își dea alții cu părerea despre ce pot eu? Cum au ajuns unii locuitori ai capitalei sǎ gândească așa, nu ştiu. Mǎ întristeazǎ. Se fac și chestii mișto aici. Am învǎțat sǎ stau în cap și să mă rostogolesc peste obiecte. Copilul meu interior are uneori un loc de joacă ofertant de care profitǎ la maxim, alături de oameni cu valori comune.
După facultate ce rămâne de făcut? Colinzi teatre, aplici la nenumărate castinguri, te rogi sǎ fii văzut, sǎ atragi cumva atenție. N-am auzit de vreun actor/vreo actrițǎ care sǎ nu fi avut relații (de naturǎ romantică în majoritatea cazurilor) și sǎ fi ajuns într-un teatru/proiect. Citeam într-o carte cǎ atunci când apare un impas în cuplu, se simte ca un copil-fantomǎ. Dormi cu el în pat, îl înfometezi sau îl hrǎneşti, faci duş cu el. Bebeluşul din relația mea cu actoria e încă cuminte, acoperit în pǎturi moi și uns cu miere și lapte. Am grijǎ sǎ nu i se vadă lacrimile. E secretul meu dulce-amar, învelit în ruşine şi ascuns de ochi iscoditori. Nu pot sǎ-l abandonez. Îmi place lupta. Teatrul e biserica noastrǎ, un loc de purificare spiritualǎ din care ieșim: eu – cu energie creatoare; el – liniştit ca un pisoi. Nu e de-ajuns un singur botez, ci trebuie scǎldat în spectacole iar și iar și iar. Cere mai multe nopți nedormite, mai multe sacrificii. Un preot clarvăzător i-a zis mamei, când eram în a XII-a, cǎ nu voi reuși niciodată cu actoria. Deși n-am crezut şi nu cred în superstiții, în citiri, în magie, știu cǎ atunci s-a nǎscut copilul.
La un eveniment recent, mi-a spus un regizor cǎ dacǎ pot trăi fără teatru, ar trebui sǎ mǎ las. Nu pot, însǎ vine timpul să-mi câștig existența. Banii mamei usturǎ de fiecare datǎ când sunt primiți, îi simt ca pe un eșec, ca un „ți-am spus sǎ nu te duci”. Au trecut timpurile în care absolveau 20 de studenți, erau repartizați în instituții şi erau promovați peste tot. Chiar dacǎ reușești sǎ te angajezi la stat (idealul majorității), realitatea e cǎ nu se poate trăi doar din asta. S-a format o legaturǎ între celebritate și bani. Avem impresia cǎ actorii pe care îi știe toatǎ lumea sunt bogați. Surprizǎ, nu-i aşa. Actorul X filmează pentru Netflix, dar are facturi neplătite de patru luni. Televizorul scoate varianta cea mai bună a vieții în fațǎ. În spate sunt multe sǎptǎmâni de căutat sponsori, finanțǎri, haine scumpe împrumutate sau închiriate. Anii s-au scurs şi îndată expirǎ studenția. Frica e o ghearǎ în jurul meu. Mǎ împinge sǎ vorbesc, sǎ caut, sǎ mǎ zbat, dar mǎ ține de guler suficient cât sǎ n-am încredere în viitor. În mine. Unii actori își dau cinci ani pânǎ sǎ se lase. Un prieten care nu a continuat acest drum se bucurǎ că nu mai are aceeași pasiune ca la 18 ani. Și-a reevaluat prioritățile, iar acum se simte liber. Există și această variantă. Nu înseamnă eșec. Mi-aș dori să mă fi mulțumit cu o meserie mai sigură.
Începusem să scriu acest text din frustrare. M-am vindecat între timp pentru că am realizat că nu sunt singură. Am găsit rețeta: relaxare, un pic de nepǎsare (dupǎ ce îmi fac bine temele), multă caterincǎ și tinerețea care mǎ absolvă de greșelile făcute. Vreau să dau voce oamenilor care au picat, oamenilor care simt frica de viitor, cei cu încrederea zdrobită și insomnii. Facultatea nu e totul. Job-ul pe care îl aveți acum și poate vă displace nu spune nimic despre ce meritați de fapt. Schimbarea apare peste noapte. Vă doresc noroc. Vǎ iubesc.
Mai stau puțin în curte, dupǎ admitere. Doi studenți voluntari vorbesc despre nunta mare şi frumoasă de la sfârșitul piesei „O noapte furtunoasă”. Hm. Altul întreabă de cine e scrisă. „Peste 600 de șomeri cu diplomǎ anual” zice sfântul Google despre actori. Mă tentează să-i anunț cǎ Stanislavski, un mare cântăreț de rap rus, ajunge în Bucureşti, poate vor sǎ mă însoțească. Puțin mai la stânga, doamna profesoarǎ din comisie culege fructe. Nu comentează. O salut amuzată când o surprind uitându-se intens la mine. Plec pentru a treia şi ultima datǎ (metaforic vorbind) cu pǎrul în vânt şi satisfăcută. Am ajuns la o concluzie: Caragiale chiar a scris despre toți și toate.
