Era o iarnă seacă și rece când părinții mei au decis să divorțeze. Aveam nouă ani și locuiam într-un orășel mic din sudul României. Țin minte și acum bucățele din episoadele alcoolice și violente ale tatei, mutatul în fiecare an din cauza datoriilor lui, bătăile, decizia mamei de a divorța pentru noi într-o vreme în care divorțul nu era un lucru obișnuit. Așa au fost primii mei nouă ani de viață și de acolo cred că a început totul.
Căsnicia părinților mei s-a încheiat în preajma sărbătorilor de iarnă, când am mers acasă la unchiul și mătușa mea, pentru că mama își dorea să avem un Crăciun decent. Ne cumpărase câte un cadou modest, fără să știe tata, ca să nu spună că îi cheltuim banii, cum făcea de obicei. S-au certat, tata a început s-o amenințe, iar unchiul meu ne-a dus acasă cu mașina lui. Ei au rămas să ,,discute”, însă a doua zi mama avea capul spart și vânătăi peste tot.
Până să împlinesc nouă ani, tatăl meu, care era polițist, ne-a amenințat cu pistolul, a amenințat că ne omoară cu cuțitul și a spart telefonul mamei ca să nu poată suna la poliție. Dar, în seara aceea, mama s-a hotărât că nu mai poate continua. Au urmat multe agresiuni și hărțuiri după aceea. Într-o zi, tata l-a răpit pe fratele meu – polițiștii i-au găsit în scara unui bloc în care tata, care era beat, adormise. Mama, care avea atunci 31 ani, a înțeles că trebuie să-și despartă viața de a lui.
După ce părinții mei au divorțat, mama a plecat în Italia, unde avea grijă de bătrânii altora pentru a ne putea întreține, în timp ce pe mine și pe fratele meu mai mic ne-au crescut bunicii. Eu eram violentă cu fratele meu, care e cu trei ani mai mic decât mine, și regret asta și acum, deși au trecut mulți ani.
Acasă, eu eram bătăușul, dar la școală eram victima: am ajuns cumva, fără să-mi dau seama cum, bătaia de joc a colegilor mei din clasa a VI-a. Mă umileau în fața școlii, mă loveau, îmi dădeau palme peste fund, mă trăgeau de păr, mă scuipau, mă înjurau, iar profesorii ridicau din umeri. Eu m-am refugiat în învățatul pentru olimpiadele de română și matematică, lucru care a atras și mai mult ura colegilor mei. Am scăpat de toate astea în clasa a VII-a, când m-am mutat în altă clasă.
Știu că nici tu nu ai avut o viață ușoară și tocmai de asta cred că o să înțelegi cât de mult m-au afectat toate astea. La fel ca tine, în vara dintre clasele a VI-a și a VII-a, am avut prima mea cădere nervoasă, deși pe vremea aceea nu știam ce se întâmplă cu mine. Mama s-a întors din Italia împreună cu un iubit pe care și-l făcuse acolo, tot român, iar eu eram într-o stare psihică deplorabilă. Toată vara aceea am zăcut ca o moartă, holbându-mă cu orele la pereți și gândindu-mă cu ce am greșit ca să merit tot ce mi se întâmplă. Trei luni nu am ieșit din casă. Prieteni nu aveam și simțeam repulsie față de mine. Gândul că mama ne-a părăsit pentru iubitul ei mi-a îngreunat situația.
În perioada aceea, am trecut printr-o criză spirituală și m-am izolat în mintea mea. Am început să citesc despre diferite religii păgâne și, o vreme, am fost atee. Majoritatea evenimentelor de la sfârșitul ciclului meu gimnazial sunt în ceață și îmi amintesc cu greu anumite episoade. Presupun că le-am reprimat, pentru că în perioada aceea eram destul de ruptă de realitate.
Mi s-a ridicat o greutate de pe umeri când, în sfârșit, am trecut în clasa a IX-a: m-am mutat împreuna cu mama, iubitul ei și fratele meu într-un oraș la 30 de kilometri distanță de casa bunicilor, pentru a putea merge la cel mai bun colegiu din sud-vestul țării. Am simțit că e un start fresh, acum că mama s-a stabilit în țară și relațiile mele cu fratele meu s-au îmbunătățit, deși regretam plecarea de la bunici. Nimeni nu bănuia că am depresie, așa că nu se punea problema terapiei. Atunci te-am cunoscut pe tine, printr-o prietenă comună, fără să mă gândesc la impactul pe care, ani mai târziu, întâlnirea noastră îl va avea.
M-ai cunoscut într-un moment al vieții mele în care eram optimistă și încrezătoare. Îmi făcusem doi prieteni, o lesbiană și un tip gay din clasa mea (încă nu știu cum ne-am găsit) și începusem, pe cont propriu, să îmi cercetez sexualitatea, prin diferite întâlniri cu fete și băieți, ajungând la concluzia că sunt bisexuală. Capitolul s-a încheiat la sfârșitul clasei a X-a, când depresia mea netratată a început să lase urme clare în comportamentul meu, urme pe care prietenii mei nu le-au putut înțelege, iar asta a dus adesea la certuri. Mi-au spus că sunt „toxică”, așa că m-am rupt de ei; încă o despărțire care mi-a accentuat depresia.
Am început să fac voluntariat pentru a trece mai ușor peste toate pierderile din viața mea și am cunoscut alți tineri. În clasa a XI-a am avut prima relație serioasă cu un băiat, un voluntar de 18 ani pentru care eram, de asemenea, prima dragoste. Amândoi eram imaturi emoțional, iar relația s-a terminat după două luni și patru zile, după ce amândoi ne-am pierdut virginitatea și am suferit enorm că nu ne-am potrivit. Am simțit un gol imens în mine când ne-am despărțit. Am fost extrem de dezamăgită de el și, mai ales, de mine.
Nu mai eram eleva silitoare care merge la olimpiade, pentru că despărțirea m-a dărâmat. El a continuat să mă hărțuiască și să facă orice pentru a mă face să mă simt prost: a trimis screenshot-uri din conversațiile noastre colegilor de la mine din școală. Cu mintea de acum, realizez că am replicat inconștient modelul relației dintre mama și tata. Eu mă lăsam controlată, iar el devenea violent verbal. Asemenea relației lor, nici a noastră n-a durat. După despărțire am început să fac din nou voluntariat, dar rana a rămas deschisă.
Câteva luni mai târziu, am început să am conflicte și cu tinerii alături de care făceam voluntariat, iar asta mi-a provocat a doua cădere nervoasă. Și aici poveștile noastre coincid.
Mă trezeam în fiecare dimineață plângând, aveam atacuri de panică și crize în care nu puteam decât să țip din toți plămânii și să mă rănesc singură pentru a mă calma. Nimeni nu putea să îmi aducă alinare, nici măcar familia mea, care era din ce în ce mai îngrijorată de ieșirile mele. Tremuram ca un câine lăsat în mijlocul lui ianuarie afară, doar că nu frigul mă deranja, ci felul în care funcționează lumea. Nu mâncam deloc, stăteam în camera mea, tristă, cu zilele. Nici fumatul, de care mă apucasem de câteva luni, nu mă mai ajuta, nici meditația, nici rugatul. Sufeream ca un câine.
Atunci, în seara zilei de 7 februarie, am decis că nu mai pot răbda. Simțeam că nu mai am nicio scăpare de la viața mea dezastruoasă. Mi-am liniștit prietenii și familia, care încercau să-mi fie alături, și le-am spus că voi fi OK dimineața. După ce toți s-au culcat, am trecut la treabă. M-am dus la bucătărie și am luat un cuțit vechi, cu care am încercat să mă înjunghii, dar mâinile îmi tremurau și m-am înjunghiat în picior, după care m-am bandajat fără să fac niciun zgomot. Toată familia mea dormea și, cumva, nu m-a auzit nimeni.
Dorința mea de a simți metal în mine a eșuat, așa că am trecut la altceva. Am luat cravata roșie a fostului meu iubit, care rămăsese la mine după un majorat la care am mers împreună, și am încercat să mă spânzur de clanță, la fel cum ai făcut și tu. Eu nu am reușit, deoarece cravata era prea scurtă. A treia oară am înghițit patru pastile de nurofen și m-am culcat cu piciorul sângerând și cu speranța că nu o să mă mai trezesc.
A doua zi când m-am trezit, am constatat, plângând și vomitând, că sunt în viață. Îmi amintesc dezamăgirea cu care am plâns pentru că sunt vie. Eram singură acasă, nu mă putea opri nimeni, și am încercat – a patra oară – să mă sinucid. Am luat opt pastile de ibuprofen. Citisem undeva că patru pastile înseamnă supradoză, așa că eu am luat o doză dublă. Voiam să mor. Voiam atât de tare să mor. Voiam să mor pentru că simțeam că nimic nu merge bine pentru mine, că sunt imposibil de iubit, că sunt un nimeni care trăiește pentru nimic.
Mi-am petrecut următoarele cinci ore gândindu-mă la asta. Mă tăiam, plângeam și țipam, mă rănisem pe tot corpul, eram ca un mort care se zbate să fie viu. Un prieten m-a sunat, și, plângând, am recunoscut că luasem pastile și l-am rugat să mă ierte pentru că vreau să mor. Prietenul meu m-a convins, după câteva ore, să-i spun mamei, care a venit acasă. Era deja seară. M-a luat în brațe și mi-a spus că mergem să ne plimbăm puțin, ca să mă opresc din plâns. După jumătate de oră eram la urgențe, unde doctorii se uitau la mine ca la o instabilă psihic de 17 ani; exact ceea ce eram.
După o oră de așteptare în holul spitalului, m-au întins pe o targă, mi-au pus perfuzii și mi-au spus să aștept, ceea ce am făcut timp de patru ore, noaptea, în timp ce rezidenții vorbeau în șoaptă lângă mine. Împărțeam salonul cu o fată care se aruncase de la etaj și care primea un tratament similar.
Asistentele medicale au început să țipe la mine și să îmi spună că o să ajung în Iad din cauză că am încercat să mă sinucid pentru un băiat. Eu am țipat și am plâns și mai tare. Îmi amintesc și azi replica uneia dintre asistente: „O să arzi în Iad pentru că vrei să-ți iei viața. Nu ți-e rușine?”. Sunt destul de sigură că nimeni nu a înțeles că eu sufeream din cauza unei vieți teribile, nu din cauza unui iubit. Eram un om ținut în viață cu forța.
După ore de așteptare, în care nu am avut voie s-o văd pe mama, m-au dus la psihiatru, iar psihiatrul mi-a zis: „Ești tânără și te prostești. Nu mai suferi pentru toți băieții. Du-te acasă și revino-ți”. Mama m-a dus acasă fără diagnostic și fără rețetă. Supraviețuisem.
Au urmat câteva săptămâni în care prietenii și familia m-au tratat de parcă eram din porțelan. Nu aveam voie să merg la baie singură și, când am mers, mama a spart ușa, ceea ce mi-a provocat un atac de panică. Nu aveam voie să plec de acasă sau să închid ușa de la camera mea, mama îmi dădea calmante pe bază de plante, pe care a putut să le ia fără rețetă. Nu mai știa ce să-mi mai facă și repeta într-una: „Erai un copil atât de bun, aveam speranțe de viitor cu tine. Ce s-a întâmplat?”. Niște cunoștințe i-au recomandat să mă ducă la psiholog. Dar nu cred că lui îi păsa că eu în continuare voiam să mor, deși nu puteam, pentru că eram supravegheată. Tentativa mea de sinucidere a rămas secretul familiei și al prietenilor mei.
După o vreme, am schimbat psihologul, deoarece aveam impresia că vorbea cu mama pe la spatele meu, ca ea să mă poată controla. Mama m-a dus la un psihiatru pentru copii, fără să-mi spună unde mergem, iar eu am început să plâng și să țip când am realizat unde sunt.
După tentativa de sinucidere, am început să merg din nou la școală. Am cunoscut alt băiat, unul lângă care nu mă simțeam bolnavă, lucru rar în perioada aceea. Am schimbat iar psihologul cu unul care mă înțelegea mai bine și am început să nu îmi mai doresc să mor și să mă simt mai bine. Mama m-a lăsat să ies singură din casă.
Atunci am aflat ce s-a întâmplat. Eram la un suc cu o prietenă comună și am înghețat, iar primul meu gând a fost: „Puteam fi eu în locul tău”. La fel ca mine, ai avut o relație abuzivă cu iubitul tău, iar familia și prietenii tăi nu știau prin ce treci. În luna mai, anul acesta, tu ai reușit să faci ceea ce eu am ratat pe 7 februarie: te-ai spânzurat de clanță. Mama ta te-a găsit a doua zi, după ce în noaptea precedentă ți-ai sunat toți prietenii ca să îți dea un motiv pentru care să trăiești. Nu ți-a răspuns nimeni. Aveai 18 ani. Ziarele au scris despre tine: „Adolescenta care n-a mai putut suporta viața”. O vreme, ai fost subiectul principal de discuție în grupurile mele de prieteni, care nu știau că ar fi putut vorbi și despre mine.
Noua mea relație a început să se strice pentru că sănătatea mea psihică se deteriora din nou. Mă gândeam iar la sinucidere în carantina care mă obliga să rămân singură toată ziua, în timp ce mama era la serviciu. După ce am aflat de sinuciderea ta, am plâns cu orele, deși inițial nu știam de ce. Nu știam dacă de supărare că viața poate fi la fel de crudă și pentru alții, de ciudă că am rămas în viață să-ți aud povestea sau de tristețe că nu mai erai.
Acum am trecut în clasa a XII-a, m-am despărțit de băiatul cu care eram și nu mai vreau să mor. Nu mai vreau să plâng și nu mai vreau să fiu așa. Recent, am primit diagnosticul de depresie severă cu episoade de psihoză – doctorul mi-a spus că sufăr de șapte ani de depresie. Iau tratament și primesc sprijinul familiei, care acum mi-e alături. Am câțiva prieteni și îmi dau seama – nu știu dacă datorită pastilelor sau pentru că am aflat ce ți s-a întâmplat – că viața poate fi trăită, chiar dacă trebuie să mă zbat.
Sonia, îmi pare rău că nu mai ești. Regret că nu te-am cunoscut mai bine și că viața n-a fost blândă cu tine. Aș fi putut fi eu în locul tău, ar fi putut fi mama în locul părinților tăi, care sunt acum distruși fără tine.
Îți mulțumesc că m-ai ajutat să am răbdare cu viața mea, care într-o zi sper să fie mai bună decât este acum. Sunt sigură că îmi voi pierde mințile de încă o mie de ori, dar pentru prima dată cred că totul va fi bine. Am înțeles câte poate pierde cineva în această luptă teribilă cu depresia și sper să mă crezi când îți spun că lucrurile ajung să fie mai bune uneori: părinții vitregi pot fi de treabă, frații te iartă, prietenii vin și pleacă, mama te poate înțelege, rănile lăsate de iubiți se vindecă. Uneori, viața poate fi trăită.
Cu regret și pace-n suflet,
Aceeași.
Autoarea articolului a decis să rămână anonimă pentru că sănătatea mintală este încă un subiect tabu în România.
Naomi Bîldea are 18 ani și e elevă la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova.
Editor text: Elena Stancu.
Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
