„M-a lovit destul de tare ideea asta că sfârșitul lumii vine și noi stăm aici, ne amăgim și încercăm să salvăm urșii panda, când cel mai bine ar fi să îl accelerăm” –  Interviu cu dramaturgul Alex Gorghe

Fotograf: Bogdan Botaș

Alex Gorghe face parte din noua generație de dramaturgi contemporani, fiind una din tinerele voci provocatoare ale teatrului politic din România. Piesele sale explorează teme tot mai relevante într-o societate aflată în accelerată schimbare, de la educația sexuală, la relațiile inegale de putere în câmpul muncii, la aparenta iminență a unui colaps social în viitorul apropiat. Îmbinând documentarea riguroasă cu un format dinamic, scriitura lui găsește echilibrul între râzi cu lacrimi în sală și plângi acasă – în fine, cel puțin te gândești Bine de tot, acasă, la ce ai văzut.

Auch! în regia lui George Zamfir, Odd Couture în regia Marei Oprea și Armageddon Rebranded în regia lui Iris Kovacs sunt câteva dintre spectacolele la care a lucrat în ultimii ani și care m-au pus pe mine pe gânduri.

(La finalul interviului se discutăm brainrot în artă, meme-uri și influențele digitalizării în evoluția teatrului contemporan)

M: Cum te-ai apucat să scrii teatru politic? 

Am lucrat destul de mult la Replika – am făcut voluntariat acolo un an – după m-am înscris aici (UNATC) la masterul de scriere dramatică unde am dat de Maria Manolescu care este minunată, de Andreea Bălean și de David Schwartz (pe Mihaela Michailov o știam deja) David Schwartz mi-a coordonat dizertația – datorită lui am aplicat cu un prim proiect la Platforma de teatru politic, care dezvoltă și texte – aici am venit prima dată cu textul pentru Armageddon rebranded 

Fotograf: Ioana Groza Pop

M: Ce te-a inspirat să-l scrii?

A: Am pornit de la conceptul de acceleraționism. M-a lovit destul de tare ideea asta că sfârșitul lumii vine și noi stăm aici, ne amăgim și încercăm să salvăm urșii panda, când cel mai bine ar fi să îl accelerăm. Mi s-a părut o idee tare de explorat. În același timp, gândindu-mă la ea nu puteam să o iau în serios – e o idee tare la memă. Am plecat cu gândul hai să fac un spectacol în care publicul să învețe cum să facă o bombă acasă – și după publicul face ce vrea el cu informația asta. Am vrut să fie un spectacol informativ despre chestia asta. Evident, îmbrăcată drăguț. 

Am trecut cu el prin două ateliere – primul la Stagiunea de Teatru Politic, unde m-au ajutat foarte mult David Schwartz și Bogdan Georgescu. După am fost la Drama 5 la Reactor unde m-a ajutat foarte mult Maria Manolescu care mi-a spus go wild – scrie și tu ce-ți vine-n cap.

Fotograf: Leonard Chioveanu

M: Cât a durat să-l dezvolți?

A: A durat cam un an, timp în care am lucrat la vreo 5 texte. După a fost call-ul de la Școala de Teatru Politic unde m-am înscris cu Mara Oprea și am făcut Odd Couture. 

E acest stereotip despre teatrul politic – mie-mi place într-un fel când cineva îți spune ce să crezi:  șeful e rău, sindicatul e bun ș.a.m.d – dar mi-am dat seama că multă lume are această reticență.

Vorba fie între noi – mi se pare că teatrul independent e destul de politic, – poate zic o prostie, e bula mea în care mă învârt – dar în general mi se pare tare. Acum vreo 4-5 ani puteam să scriu așa de dragul de a scrie, dar acum am nevoie de un scop mai mare care să mă motiveze – spre exemplu să fac un spectacol care să îndemne publicul tânăr să se documenteze despre educația sexuală – cum am făcut la Auch, cu Zippo (George Zamfir) 

M: Cum a fost pentru tine colaborarea cu regizorii? Cât te implici în procesul de montare al spectacolelor?

Fotograf: Andrei Gîndac

A: În mare parte eu am lucrat cu regizoare – am lucrat cred că doar cu doi regizori – a fost foarte bine, nu m-am lovit niciodată de chestii rele.

Mă implic foarte mult în procesul de montare. În sensul în care, dacă pot (de cele mai multe ori pot) și dacă se vrea (tot timpul se vrea, din experiența mea) sunt dramaturg și la scenă. Adică merg la repetiții, ajut cu tot ce pot – îmi place foarte mult la repetiții să schimb cuvinte, să rezolv scene care nu funcționează din punct de vedere al scriiturii. Când faci asta vezi și procesul regizoral – e lângă tine – regizorul sau regizoarea îți cere chestii, totul e bine și frumos. Eu am lucrat cu niște regizoare și niște regizori foarte foarte capabili – Luiza Mihăilescu, Mara Oprea, Iris Kovacs. În mod normal fac tot ce-mi spune regizorul – rezolv cum vrea ea/el pentru că pâna la urmă are hățurile în mână. De exemplu, monologul ChatGPT-ului din Armageddon rebranded nu era în textul original. Iris mi-a zis fă tu ceva, să fie cu lacrimă”. Dan Spătaru nu era Dan Spătaru în original, era Shreck. După Dan Spătaru au venit și cântecele pentru că Iris mi-a spus „Avem niște fete aici care cântă foarte bine, e păcat să nu le dăm cântece”.

M: Mi s-a părut un spectacol foarte țintit generației Z, eu l-am apreciat enorm pentru că simțeam că îmi vorbește direct. Dacă-l pui să zicem unui public de bătrâni în Anglia nu știu ce reacție ar avea. Ce crezi despre asta?

A: Dacă excluzi englezii din ecuația asta, și o faci, să zicem, o sală de bătrâni, n-aș fi de acord. Mie mi se par bătrânii foarte cool. Mi se pare că prind și că țin la glume. În momentul în care sunt chestii pe care nu le înțeleg sunt „ok, nu înțeleg, but go for it”. Dacă nu te iei de niște lucruri care pentru ei sunt foarte importante, cum ar fi religia, mi se pare că țin și râd.

Fotograf: Andrei Gîndac

M: Care e procesul de documentare în vederea realizării unui spectacol?

A: E un proces destul de lung, durează cam trei săptămâni.E foarte greu să le iei pe toate și după să le pui într-o oră jumate de spectacol. Tot timpul te gândești Trebuie să am grijă să fac un spectacol care să fie înțeles și apreciat de toate persoanele care mi-au dat interviu.

Începem cu întrebarea: ce e foarte important pentru noi să vedem? În funcție de asta încercăm să luăm interviuri. La Odd Couture de exemplu am luat interviuri unor femei care lucrează în fabricile de textile,  modele, designeri, agenți de modele, fotografi, machioze – cât mai mulți din fiecare categorie. Mai ales dacă vrem un personaj cu o anumită specializare, îi luăm interviu. Informații de organizare generală – la Odd Couture am vorbit cu un tip care face analiză și informare pentru sindicate pentru industria textilă din România, de la el am aflat că fabricile se închid din ce în ce mai mult. Pentru spectacolul despre stigmatizarea tulburărilor mintale vorbim cu foarte multe persoane cu diferite diagnostice – ne interesează foarte mult să ajungem la persoane din diferite clase sociale, persoane care au fost spitalizate, care au primit mai multe diagnostice, cei care s-au autodiagnosticat – e foarte tare acolo. Persoane neurodivergente (ADHD/autism) psihologi mulți, psihiatrii mulți, avocați, ca să aflăm ce drepturi se schimbă în momentul în care primești un diagnostic, persoane care se ocupă cu ONG-uri. E tare să ai multe perspective. În general oamenii sunt foarte sinceri și-ți spun tot ce ai nevoie să știi. La Odd Couture au existat multe discrepanțe. Angajații, directorul de fabrică, sindicatul – toți aveau o poveste diferită despre cine fură, cine e bun și cine e rău. A fost, de fapt, foarte drăguț. 

M: Ce planuri ai pe viitor?

A: Acum am mai multe proiecte. Cu George Zamfir lucrez acum la un spectacol despre stigmatizarea tulburărilor mintale. S-ar putea să fie contrar a tot ceea ce am făcut până acum – e foarte realist. Tot timpul fug de realism, spun: n-ar putea să vorbească săpunul ăsta? Dar imaginea societății despre persoanele cu tulburări mintale este că văd chestii, aud chestii – la ei vorbește ușa ș.a.m.d. Vrem să ne ferim de asta. Chestii tragice cu siguranță o să fie. Numai din documentare avem chestii tragice, dar eu încerc mereu să fac comedii. Mi se pare că unde nu e comedie e pustiu. Îmi place să râd la teatru, îmi place să se râdă la teatru. O să vedem ce iese. E un proiect greu pentru că sunt foarte multe de spus și e un subiect foarte sensibil.

Lucrez la un spectacol, care o să iasă foarte interesant, la Craiova, cu Mihai Păcurar, care a făcut unul din spectacolele mele favorite – Interior lumină – despre depresie. Am început de la ideea de contract social. Dacă ar fi să descriu textul e post-post-dramatic, nu pot face un sinopsis. Dar cumva mă las foarte mult pe el (Mihai Păcurar), pentru că am foarte mare încredere în viziunea lui regizorală. E o chestie pe care nu o fac de obicei când lucrez la alte proiecte – am nevoie să înțeleg foarte clar personajele și ce e cu ele. Aici mă simt ca un dansator de contemporan. Nu știu ce facem, just go with the flow.

Fotograf: Ioana Groza Pop

Pe viitor? Eu visez să…nu știu, mi se pare că pentru artă – pentru teatru cel puțin, e un lucru foarte bun ce se întâmplă cu attention span-ul care se duce. Mi se pare că publicul tânăr care vine nu mai poate să ducă filosofeli întortocheate și asta ne împinge pe noi ca creatori să fim mult mai în prezent – să nu facem teatru care e conectat la romane de 500 de pagini ci mai mult la jocuri video, la reel-uri, la meme-uri – mi se pare că evoluția asta a publicului ne face și pe noi să evoluăm. Uite, de exemplu cum inventarea fotografiei a dus la apariția impresionismului în pictură – pictura realistă nu își mai avea rostul. Cred că Internetul, jocurile video, instagramul, AI-ul  o să aibă un efect asemănător asupra teatrului, pentru că o să trebuiască să livrăm o pâine pentru un public foarte foarte diferit, ceea ce o să facă teatrul să evolueze. Schimbarea asta în modul în care percepem realitatea pe mine mă ajută să mă duc mai departe d.p.d.v artistic, gândindu-mă că creez pentru un public care are nevoi diferite. O să se tot schimbe cu cât evoluează internetul, AI-ul sau ce mai vine.Mi se pare foarte tare. 

Acum, dacă o psiholoagă sau un psiholog specializat în dezvoltarea minții copiilor o să spună că brainrotul este oribil, eu sunt 100% de acord cu ea. Și cred că opinia ei că brainrotul face rău copiilor e mult mai importantă decât opinia mea că face teatru bun.

M: AI-ul capătă foarte multă tracțiune în ultima vreme, inclusiv în artă, din păcate-

A: Din fericire!

M: Din fericire?

A: Mi se pare că cea mai înaltă formă de artă acuma este meme-ul. Și mi se pare că AI-ul duce la o revoluție a meme-urilor. Tipul meu preferat de meme acum (care până o să iasă interviul ăsta o să fie probabil outdated) e Peter Griffith care vorbește despre ceva – de la feminism la oculte, Aleister Crowley – pe fundal de minecraft. Am acuma unul, ți-l arăt, cu Dani Mocanu care explică ecuații de gradul trei. E cea mai tare chestie. 

AI-ul e doar o unealtă. Sunt doar niște lucruri regurgitate, fiind o bază de date foarte mare – e tot gunoiul nostru care ne este servit înapoi. Mi se pare tare să faci parte din gunoiul nostru care ne este servit înapoi. Cred că o să ajute mult și la scris. Eu mă mai verific din când în când cu el pentru că mi se pare că scoate apogeul clișeului. Dacă-i cer să zicem un dialog între o mamă și o fiică în care fiica îi zice că vrea să o sărute franțuzește, dialogul pe care o să-l genereze o să fie un exemplu de așa nu. Sper că la un moment dat o să ajungă să facă dialog vorbit.

Fotograf: Ioana Groza Pop

M: Nu ți se pare că ăsta pune în pericol situația scriitorilor?

A: Mi se pare că ne întoarcem la chestia aia: „A pus fotografia în pericol pictura?” Sau a forțat-o doar să se ducă la următorul nivel? Eu abia aștept momentul în care îi voi da ChatGPT-ului sinopsis-ul de la o piesă de a mea și el va face o piesă ca a mea – diferită dar la fel de bună – pentru că o să fiu „Bă, tre’ să scriu mai bine, tre’ să fac o treabă mai bună”. Cred că imitarea bună a umanului de către AI o să ajungă să sape mai mult în ce e important d.p.d.v uman.

Prima chestie care care-mi vine-n minte care o să fie foarte importantă dacă AI- ul devine foarte bun o să fie performativitatea scrisului. Adică lucrurile care implică experiența ta că om în procesul artistic. Coco Stănilă – este un dramaturg de la Cluj – a făcut recent un spectacol Cum s-a îndrăgostit bătrânul Gherase de Clara Smith. A avut o documentare foarte interesantă în care și-a făcut un cont fals de bătrân pe Facebook și a vrut să o întâlnească pe această bătrână – să vadă într-un fel cum funcționează dating-ul la bătrâni. Ulterior a aflat că bătrâna cu care vorbea era un tânăr din Nigeria care voia și el bani. La final e chiar clip cu băiatul, pe care l-au convins să se filmeze. Faptul că textul îi privește așa de mult pe ei mi se pare ceva imposibil de recreat prin AI, pentru că implică experiența umană reală a omului din fața ta.