Interviu cu Mihaela Buruiană: „Faptul că sunt cititoare și traducătoare mă ajută ca scriitoare.”

Sursă foto: Arhiva personală a autoarei.

Mihaela Buruiană, traducătoare literară, scriitoare și cititoare pasionată, a absolvit Facultatea de Limbi Străine, secția Engleză-Franceză, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A tradus din engleză și franceză peste 60 de cărți de ficțiune și non-ficțiune, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Printre cele mai recente titluri traduse se numără „Oameni normali” de Sally Rooney, „Exist, exist, exist” de Maggie O’Farrell, „Fericitul cuplu” de Naoise Dolan și „Confesiunile unui librar” de Shaun Bythell. 

A scris texte pentru Literomania, Revista de povestiri sau Revista „Familia”, iar debutul său literar, „Pe cine iubești mai mult?”, a apărut în 2023 la Editura Nemira în colecția n’autor. O „geografie interioară a alegerilor”, volumul său de proză scurtă conectează fără cusur poveștile personajelor într-unul sau mai multe momente din viață: copilăria în comunism, maturitatea imperfectă, singurătatea la bătrânețe, viața la sat. Textele conțin cadre emoționante, apropiate și sincere, în care fiecare poveste e o trăire diferită.

La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT) am avut oportunitatea de a povesti cu Mihaela Buruiană despre traducere, scris și citit, activitatea sa curentă, despre temele importante pentru ea și subiectele pe care ar vrea să le includă în proiectele literare viitoare.

1. Cum a venit decizia de a trece de la traducere la scriere? A fost ceva la care te-ai gândit de mult timp?

Am fost întotdeauna o cititoare pasionată, de mic copil citeam orice găseam în biblioteca familiei și a orașului. Eram avidă de lectură. Meseria de traducătoare literară a fost o prelungire a pasiunii mele pentru cărți. N-am ajuns din prima la ea, pentru că nu știam de unde să o apuc.

Eram absolventă de limbi străine și știam că nu vreau să fiu profesoară. Mă gândeam, probabil, că o să ajung traducătoare, doar că nu știam cum să procedez ca să ajung să lucrez cu cărțile. Am tot trimis e-mailuri la edituri. Am insistat mult timp până când, în sfârșit, am primit o ofertă și lucrurile s-au desfășurat de acolo. Chiar dacă eram o cititoare împătimită, chiar dacă traduceam cărți, mi se părea foarte mare distanța până la a scrie, propriu-zis.

Mă mai gândeam că ar fi frumos sau mai scriam diverse pentru mine, dar în niciun caz nu mă așteptam să ajung vreodată să scriu ficțiune. Am avut bloguri pe care povesteam despre cărți și despre traducerile literare. Eram cumva la periferie tot timpul, nu îndrăzneam să pun piciorul dincolo. Și a venit pandemia. Am avut brusc mai mult timp liber și un alt stil de viață, pentru că m-am mutat la țară și acolo s-a întâmplat ceva, s-a produs un declic.

Am avut mai mult timp să mă uit în mine și să mă gândesc: „ok, am niște povești care îmi tot umblă prin minte de atâta vreme, poate ar fi momentul să încerc să fac ceva cu ele”. Le-am scris, doar că nu îmi dădeam seama dacă sunt bune de ceva sau nu, ce să fac mai departe. Am văzut un anunț pentru cursuri de creative writing și m-am gândit că fix asta căutam atunci: părerea cuiva avizat și o comunitate de oameni cu aceleași preocupări.

Așa s-a și întâmplat. Am primit acolo încurajarea de care aveam nevoie și m-am simțit din ce în ce mai încrezătoare în ce scriam. S-a întâmplat târziu, dar cred că a fost bine până la urmă, pentru că scrisul a venit într-un moment în care cred că mă maturizasem suficient cât să pot să abordez anumite teme, să îmi asum ce și cum scriu. Dacă aș fi încercat cu zece, douăzeci de ani înainte, sigur ar fi ieșit cu totul altceva.

Când lucrezi cu cărți, ai ocazia să vezi mai de aproape materia din care sunt ele făcute. Cântărești fiecare cuvânt în parte și te pătrunzi de stilul fiecărui autor pe care îl transpui în limba ta. Traducătorul e un cititor mult mai atent și lucrul ăsta nu se oprește când termini munca, ci se transferă și în lecturile de plăcere. Eu citesc cu un creion în mână și corectez greșeli de limbă sau de traducere, subliniez pasaje, fac adnotări.

Sunt niște experiențe care se întrepătrund, se completează și se potențează reciproc, pentru că faptul că sunt o cititoare pasionată mă ajută ca traducătoare, faptul că sunt traducătoare mă ajută ca cititoare și amândouă mă ajută ca scriitoare. Cred că n-am decât de câștigat din toate cele trei ipostaze.

Mihaela Buruiană în timpul unui interviu. Sursă foto: FILIT Iași (Facebook)

Am citit cartea ta și trebuie să îți spun că mi-a plăcut nespus. Poveștile personajelor sunt foarte realiste, umane, sensibile.

Mulțumesc frumos! Eu am avut impresia că sunt poveștile mele și că le spun cumva pentru mine, dar și pentru că se cereau ele spuse. Era așa, un fel de exorcizare, ca să nu mă mai bântuie niște subiecte, niște personaje, niște întâmplări. Marea mea surpriză a fost că, atunci când a ieșit cartea și au început să apară reacțiile la ea, foarte mulți oameni mi-au spus că s-au regăsit în ele, că și-au adus aminte de propria copilărie sau adolescență, că parcă recunosc bunici și vecini și oameni din anturajul lor. Mi s-a părut uimitoare chestia asta, pentru că mi-am dat seama că nu sunt singură, că nu sunt doar eu cu poveștile mele, ci că sunt niște lucruri care ne leagă pe toți, indiferent de vârstă – că ai 15 ani, că ai 25, că ai 45 sau 65, sunt lucruri pe care le simțim cu toții sau prin care am trecut cu toții și mi se pare extraordinară puterea asta a cărților de a ne aduce împreună.

Părinții generației mele au crescut în comunism și au trăit o mare parte din viață în comunism și erau foarte multe lucruri despre care nu se vorbea. Din păcate, ne-au transmis multe dintre traumele astea, dar noi, cei din generația mea, am început să vorbim despre ele, să ne eliberăm de povara lor, iar cei care au venit după noi au fost tot mai liberi. Cel puțin asta e impresia mea. Faptul că lucrurile inconfortabile și dificultățile de comunicare se transmit din generație în generație, dar parcă din ce în ce mai atenuat, e un lucru care mă interesează și despre care cred că merită să vorbim.

Și atunci cred că ajută când recunoști într-o carte un lucru despre care în familia ta nu s-a vorbit și despre care nici ție nu ți-e ușor să vorbești. Îl vezi scris acolo și te gândești că, uite, nu doar eu gândesc așa, nu doar mie mi s-a întâmplat asta. Ca cititoare, când găsesc într-o carte un lucru care m-a preocupat și pe mine, mă simt văzută și înțeleasă. Iar empatia pe care o trezesc și o dezvoltă cărțile mi se pare unul dintre marile lor atuuri. Mă bucur foarte mult că povestirile mele ating în felul ăsta oameni din generații diferite.

2. Cum ai conceput structura cărții? Ai avut de la început în minte ideea de a include mai multe generații sau a fost ceva care a venit pe parcurs?

A fost o surpriză și pentru mine, în sensul că am scris niște povestiri și mi-am dat seama că n-am terminat de spus tot ce voiam să spun despre personajele respective, că lucrurile se ramifică și că mă interesează și cutare personaj secundar, din nu știu ce povestire. Dar ăsta cine e? El ce face? Care-i scopul lui în viață? Visul lui? Unde se duce de aici? Mi-am dat seama că personajele mele pot să apară și în alte texte, că sunt legate între ele și că împart același spațiu. Mi-a plăcut ideea asta de încrengături și de rețea în care poți să urmărești destinul unui personaj și să ai surpriza să-l descoperi mai târziu la o altă vârstă, să vezi efectele primei întâmplări asupra celui care a devenit între timp. 

Mi se pare interesant cum un eveniment aparent fără însemnătate, o chestie banală, de zi cu zi, poate să aibă niște ecouri, să te marcheze în feluri nebănuite și să-ți dai seama peste niște ani de reverberațiile acelui mic amănunt, ale unei vorbe spuse cumva, ale unui gest poate uitat între timp. Inițial, mi-a plăcut cum se ramifică totul, iar pe urmă am căutat intenționat legăturile.

Inițial, ordonasem povestirile cronologic, pentru că mă gândeam că sunt mai ușor de urmărit așa. Eli Bădică, coordonatoarea imprintului, a venit cu ideea să împărțim în două volumul: personajele copii în prima parte și adulții în a doua. Cred că a fost o idee bună și că nu a plictisit, așa cum îmi era mie teamă, ci a dat o logică, o coerență întregului. 

Genul ăsta se numește „proză scurtă compozită” tocmai pentru că povestirile au legături între ele. Nu e roman, că nu a fost gândit să aibă o acțiune unitară și așa mai departe. E mai degrabă ca un mozaic. Sunt frânturi de vieți, de personaje, de locuri care comunică între ele.

A fost o muncă destul de dificilă să țin cont de toate detaliile și să am grijă să nu încurc ceva, vreun nume sau vreo vârstă. A trebuit să fac tabele cu personajele, cu vârstele lor, cu ordinea cronologică, cu locurile, cu tot felul de detalii de genul ăsta, o planificare foarte atentă. Asta invită și cititorul la o muncă de detectiv, să scormonească un pic mai adânc și să-și pună propria memorie la treabă, să participe un pic la experiență.

Mihaela Buruiană invitată la emisiunea Orașul Vorbește la Radio România Cultural. Sursă foto: Radio România Cultural. 

3. Cum ai structurat titlurile atunci când le-ai adăugat?

Mi se pare foarte important titlul unui povestiri, pentru că trebuie să surprindă esența și, în același timp, să nu divulge prea multe. Am cântărit ce titlu ar fi cel mai potrivit pentru fiecare text în parte. Am și schimbat câteva dintre ele. De exemplu, povestirea „Umbre” e singura în care apare explicit întrebarea „Pe cine iubești mai mult?”; inițial, era și titlul povestirii și l-am schimbat ca să rămână doar al volumului. Am ales să intitulez povestirea respectivă „Umbre” pentru că e imaginea aceea cu tatăl și fiul mergând spre casă și cu umbrele profilate în urma lor și mi s-a părut sugestivă.

Titlul cărții mi se pare cu atât mai important, pentru că e primul contact al cititorilor cu cartea. Întrebarea asta („Pe cine iubești mai mult?”)  e foarte familiară multora dintre noi. Am crescut cu ea, am auzit-o de mici de la vecini sau rude, de la orice cunoscut care te trăgea de obrăjor și te întreba, „ia zi tu, pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?”. E o alegere imposibilă: de obicei, te gândești că-i iubești pe ambii la fel și că nu poți să alegi între ei. E foarte nedrept să întrebi un copil așa ceva. Deja ăsta e sâmburele unei mini-drame, pentru că trebuie să alegi între două surse de dragoste, de confort, de siguranță (în mod ideal). Multe personaje din carte sunt puse în situația de a face o alegere dificilă, indiferent că e vorba de oameni, de idei, de situații, de împăcarea cu sine. Mi s-a părut reprezentativă pentru tot volumul.

E un lucru foarte puternic, mai ales când e pus în contextul relației dintre părinți (tatăl era semi-absent față de mamă și de copil). E așa de trist pentru că, indiferent dacă avem părinți foarte buni sau mai puțin buni, copiii gândesc la fel, iubirea lor e necondiționată pentru ambii părinți, orice ar face.

Da, chiar dacă tatăl e mai dur, chiar dacă e distant, copilul tot simte nevoia de apropiere și tânjește după ea, se bucură de fiecare fărâmă de atenție și de dragoste pe care o poate primi. Și da, e trist, dar asta e. Se întâmplă.

Lansarea cărții „Pe cine iubești mai mult?”. De la stânga la dreapta: Alina Purcaru, Mihaela Buruiană, Eli Bădică. Sursă foto: YouTube/Doza de folk.

4. Monologul interior al personajelor se simte foarte real. Cum l-ai compus, astfel încât să redai atât de bine trăirile personajelor?

În momentul în care încep să scriu, îmi cunosc destul de bine personajele. Petrec mult timp cu ele în mintea mea, așa că am senzația că sunt oameni în carne și oase și încerc să mă pun în pielea lor în situația respectivă. Mă gândesc ce-ar face omul ăsta cu datele lui, cu trecutul lui, cu situația lui, cum ar reacționa, cum ar fi firesc să reacționeze într-o situație dată. Și cred că, dacă ți-e clar cine e personajul, cum se comportă și cum gândește el, lucrurile curg aproape de la sine.

E foarte important monologul interior pentru că noi, cel mai mult timp, ni-l petrecem cu noi înșine. Ne vorbim în minte și așa ajungem să ne cunoaștem, practic. Faptul că dăm frâu liber gândurilor ne ajută să procesăm niște lucruri, să ne temperăm sau să ne ambiționăm. E un timp pe care ni-l dedicăm nouă și care e necesar.

Ca scriitor, e esențial să-ți cunoști personajele, pentru că altfel nu sunt credibile. Dacă un personaj ar face ceva care l-ar scoate din tiparul lui, din personalitatea pe care i-ai dat-o, cititorul nu l-ar mai crede. S-ar vedea lucrul ăsta și n-ar înțelege de ce ar lua o decizie. Pentru că totul trebuie să fie logic. Dincolo de povestea în sine, lucrurile trebuie să se susțină. Adică nu poți să pui un tip introvertit să se urce pe masă și să strige. Sau nu poți să pui unul foarte volubil să tacă îndelung fără să aibă motivație. Trebuie să te gândești tot timpul la motivația personajelor, ce ar face ele în mod firesc, practic să intri în pielea lor. Pentru asta cred că ai nevoie și să fii un bun observator al naturii umane, să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău, la cum reacționează și cum se comportă oamenii. Să te intereseze motivul pentru care face cineva ceva (sigur, în limita discreției și a bunului simț). Să cauți dincolo de suprafață. Pentru că lucrurile rareori sunt ceea ce par.

5. Te-ai inspirat din viața de zi cu zi pentru a crea personajele? Ai preluat trăsături sau elemente specifice de la anumite persoane pentru a le transpune în scris? 

Se întâmplă și așa, să plec de la un om real pe care l-am văzut în niște circumstanțe orecare și să-i atribui eu o poveste, ori de la o scenă la care am fost martoră și pe care s-o dezvolt într-o altă direcție, ori de la o întâmplare oarecare, pe care să o plasez apoi în economia unei povestiri. Poate să fie începutul, dar poate să fie și sfârșitul și atunci trebuie să construiesc lucrurile până acolo.

La casa de la țară aveam o vecină care locuia pe o costișă, pe care o vedeam din curtea mea. Nu știam mai nimic despre bătrâna asta, doar că locuia singură acolo și că avusese un băiat care murise. M-a fascinat prezența ei și m-am întrebat cum e să fii bătrân și singur la țară și să nu mai ai singurul sprijin. De aici, i-am închipuit pur și simplu o poveste. M-am întrebat cum ar putea să fie viața cuiva ca ea și așa a apărut Anuța, personajul care apare în două povestiri din volum. Nici în ziua de azi nu am habar care a fost viața ei reală, dar pentru mine ea a devenit Anuța din carte. Viața din carte e mult mai reală pentru mine decât viața ei adevărată. Am legat-o de alte personaje și iarăși m-am gândit: dar Paul, unul din cei doi fii, cine e, cine ajunge, ce rol are. E foarte ușor să apară încrengăturile astea între personaje, odată ce capătă o viață a lor.

6. Te-au inspirat în vreun fel scriitorii pe care i-ai tradus în ceea ce privește această carte sau scrierile tale, în general?

Cred că tot ce am citit și tradus de-a lungul timpului s-a depus așa, straturi, straturi, și a contribuit la bazinul ăsta de cunoștințe, stări, lucruri care m-au marcat și, într-un fel sau altul, au ieșit la suprafață atunci când m-am așezat să scriu o poveste. Nu pot să arăt cu degetul că asta am luat-o de aici, pe asta de dincolo. Lucrurile se amestecă, așa cum se întâmplă în viață cu orice.

Sunt cărți citite care mi-au plăcut mai mult, autori traduși care mi-au plăcut mai mult, dar n-aș spune că am încercat să imit. În momentul în care mă gândesc la o poveste, simt că vocea din capul meu e doar a mea, nu mai are loc nimeni. E povestea mea și atât.

De la stânga la dreapta: Mihaela Buruiană, Ilinca Mănescu, Miruna Vlada și Denisa Comănescu, la lansarea cărții „Fericitul cuplu” de Naoise Dolan, tradusă în limba română de Mihaela Buruiană. Sursă foto: O mie de semne (Facebook).

7. Ce traduci în acest moment? 

Lucrez la două romane și niște povești pentru copii. N-aș da prea multe detalii despre ele acum, pentru că încă sunt în lucru și e prea devreme, dar sunt cărți frumoase, una dintre ele, destul de dificil de tradus. O să le anunț cu surle și trâmbițe când vor apărea. Îmi plac și poveștile pentru copii, fiindcă sunt scurte, frumoase, mă scot un pic din ritmul celălalt și mă ajută să mai diversific și să mă întorc cu drag la un proiect mai de durată.

8. Scrii ceva în prezent?

Am început un proiect nou, doar că stau foarte prost cu timpul și nu reușesc să scriu pe cât de mult mi-aș dori. E un roman, am făcut pasul ăsta de la proză scurtă compozită la roman. Sper să meargă în direcția bună. Încă nu știu încotro merge povestea până la capăt, dar e un subiect care mă interesează și deja m-am atașat de personaje și abia aștept să revin la ele. Sper să mă țin mai serios de treabă anul viitor.

9. Atunci când nu traduci, ce îți place să citești?

Am gusturi destul de eclectice și încerc să alternez ficțiune și non-ficțiune, română și engleză (franceză, din păcate, mai puțin, deși mi-e dor de ea), autori români și străini, să rămân la curent și cu ce apare nou, dar să recuperez și cărți pe care mi-am propus de mulți ani să le citesc și încă n-am ajuns la ele. N-am liste cu autori preferați, dar îmi place ficțiunea literară, cărțile care mă impresionează și prin stil, nu doar prin poveste. Îmi plac și inovațiile, pentru că, în principiu, s-au cam spus toate poveștile și e important să vii cu o perspectivă nouă, un artificiu tehnic, ceva care să atragă atenția, să te scoată din anonimat.

Apreciez cărțile în care găsesc ceva cu care rezonez eu, prin prisma experienței mele de viață. Sunt curioasă să descopăr culturi, literaturi cu care încă nu m-am întâlnit până acum, din colțuri de lume de care poate nici n-am auzit sau chiar din vecini. Uite, literatura bulgară e atât de aproape de noi și, cu toate astea, cred că am citit destul de puțini autori bulgari, noi, ca români. Am constatat cu plăcere că avem multe lucruri în comun.

Bineînțeles, mă interesează poveștile despre femei, despre prietenii, despre familie. Cred că mai mult decât cele despre relațiile de cuplu. Pentru că și prieteniile, și familiile sunt la fel de importante în viața noastră. Și cele despre descoperirea de sine, pentru că toată viața e o călătorie. Bine, acum spun o banalitate, dar mi se pare că nu te poți plafona, indiferent de vârstă, și că tot timpul mai ai ceva de învățat și de descoperit. Atâta timp cât rămâi curios și deschis, poți avea tot felul de surprize.

Mihaela Buruiană în timpul unui eveniment din cadrul FILIT. Sursă foto: FILIT Iași (Facebook)

10. Sunt anumite subiecte pe care ai vrea să le abordezi în viitor în scris?

Da, cam despre asta aș vrea să scriu în cartea cea nouă, despre căutarea de sine și despre rolul pe care îl au modelele din viața noastră în relațiile cu celelalte femei, indiferent că sunt mame, mătuși, prietene, noi cunoștințe. Cred că, din mentalitatea românească, lipsesc solidaritatea și empatia. Mi se par două calități rare și prețioase, care ar trebui cultivate și despre care ar trebui să vorbim mai mult. Poate generațiile mai noi vor crește în cultura empatiei și a solidarității și vor înțelege cât de importante sunt prietenia și încrederea.

Știu că e dificil, și eu mă gândesc să scriu despre femei, despre mame, bunici, mătuși, despre poveștile lor de viață, pentru că mereu mă șochează prin ce au trecut. E așa de normalizat.

Da, da. E o teamă de a vorbi și un fel de fatalism din ăsta că „așa ți-a fost dat și asta e crucea pe care trebuie să o porți” și nu poți să te revolți sau să faci nimic în privința asta. Din lipsa de comunicare, din teama de a vorbi se pot naște mai multe rele. Nu ești obligat să duci toate greutățile astea singur și evident că ar ajuta să ai un sistem de sprijin și să știi că poți apela la el. Faptul că duci singur o greutate te face să te afunzi și mai tare în loc să ieși mai puternic din experiența ta. Te închizi în tine, practic, îți tai orice legătură cu lumea de lângă și e mai greu.

A scrie despre greutățile vieții nu e deloc ușor, iar ceea ce a realizat scriitoarea în cartea sa de debut e impresionant. O recomand tuturor, mai ales în perioade ca acestea, în care tindem să tratăm superficial relațiile interumane.