Un parc și frunze care cad. E înnorat afară și parcă simt că la mine în suflet izvorăște continuu o nostalgie. Câteodată mă și mir de unde vine în cantități așa de mari. Nu am reușit să aflu un răspuns pentru multe întrebări care îmi macină sufletul. Dar știu sigur că deocamdată nu pot să opresc tristețile din inimă. 

Abia am trecut peste prima mea iubire – îmi zic. Nici n-am cum să mă simt altfel. Am aflat ce-i iubirea mai târziu decât majoritatea oamenilor din generația mea, pentru că nu învățasem, până atunci, să fac diferența dintre a iubi și a simpatiza. 

Andrei era, în ochii mei de atunci, un tip finuț, care emana o masculinitate, dar pe care nu o folosea drept pretext în nicio situație, doar o transmitea. Iubeam lucrul ăsta la el. Mi se părea întotdeauna atent și îmi vorbea mereu frumos, cu o voce liniștitoare. 

Pe Andrei l-am iubit mai mult decât credeam că aveam resurse. Noi n-am fost niciodată într-o relație oficială, dar a părut, pentru o perioadă, că simțim același lucru. Petreceam timp împreună și mereu mă lăsa cu senzația că ne formăm unul pe altul și că învățăm, constant, să fim oameni. În imaginile care îmi vin pe repeat în minte, mă văd zâmbind, îl văd cum mă îmbrățișează și cum pentru câteva secunde, toate grijile stau în loc. Până și timpul părea că ține cu noi. 

Nu am mai reușit vreodată să am o discuție cu el, după toate amintirile astea. Întotdeauna am sperat că finalul dinamicii noastre nu va fi scenariul în care dispărem unul pentru altul. Mereu mi-a lăsat senzația că nimic nu va fi așa cum mă gândeam eu. Și totuși fix cum mă frământam eu a și fost.  

Textele au fost mereu pentru mine un mecanism de vărsare a frustrărilor în dinamica mea cu el. Totuși, acum că nu mai e nimic, tot ce a rămas nespus vreau să fie consemnat aici. Dacă vezi asta, sper să îți iei timp să citești. Știu că uneori îmi mai vezi textele. Te-aș ruga să nu-l lași pe acesta să treacă neobservat. De data asta este despre tine. 

Ei, bine, ce simt acum? Dezamăgire. Tind să cred că eu am dat mai mult pentru tine. Cred oricum că te-am iubit mai mult decât mă iubeai tu pe mine. Degeaba. Întotdeauna apărea, în ochii tăi, cineva mai bun ca mine. Începusem să-mi neg toate lucrurile de care eram mândră în ceea ce mă privește. Mă vedeam o ființă plină de nevoi, care plânge mult și care nu poate fi suficientă. În unele ieșiri de-ale noastre îmi arătai că nu e așa, apoi mă afundam din nou în starea aceea până reușeam din nou să ne vedem.

Totuși, simțeam că timpul era cel mai mare inamic al nostru. În majoritatea cazurilor, nu era timp. Nu ne sincronizam mai deloc în ultima perioadă și începeam să cred că, mai mult ca sigur, evitai să ne vedem. 

Pentru mine au urmat multe lacrimi, multă furie și o nostalgie pentru amintirile noastre, pe care nu o puteam lăsa nicicum. O singură prietenă mă întreba de ce mai țin atât de mult la dinamica asta și m-a sfătuit să o las la o parte dacă nu îmi făcea bine. Dar cum să mi se pară că nu îmi face bine, dacă în momentele când ne vedeam mă simțeam atât de vie și atât de liniștită, încât uitam serile în care nu puteam să-mi găsesc sufletul în corp? „Nu merge așa” – îi ziceam – și se uita compătimitor la mine. 

Ultimul timp de calitate pe care l-am petrecut cu tine a fost prin vară, într-o zi de iulie pe final, când am avut timp să ne facem fotografii și amintiri. Chiar ți-am dăruit câteva poze de-ale mele, ca să-ți fac mai ușoară trecerea timpului. Îmi spuneai mereu că deocamdată nu e timpul nostru și că, într-o oarecare zi, va veni și acesta. Dar ziceai asta ca să mă consolezi. O parte din mine te-a crezut, dar cealaltă parte știa că nu va fi așa. Și m-am văzut, nu o dată, întrebându-te „și dacă timpul nostru nu mai vine?”. Răspunsul tău era întotdeauna „Eu simt că va veni”. 

Nu a mai venit. Nici tu, nici timpul nostru. 

Așa că, pe spatele uneia dintre fotografii ți-am lăsat un mesaj în care te-am rugat să păstrezi amintirea până vine timpul nostru. Scrisesem asta cu partea aceea din mine care știa că timpul nostru nu va mai veni. Așa că, practic, ajunsesem să-ți transmit să păstrezi pentru totdeauna fotografiile. 

Timpul mi-a schimbat foarte tare atitudinea. Auzeam din gura altor persoane unul dintre apelativele pe care mi le dădeai tu și o ușoară tristețe mă cuprindea. De la alții nu suna la fel. Aveai, tind să cred, o finețe în glas care mă făcea să simt cu adevărat, pe moment, că al meu „suflețel” îți aparține. 

„Pe moment.”

De altfel, toate piesele care erau „ale noastre”, cu tot cu „m-am gândit la tine când le-am auzit” erau acum pretutindeni în existența oamenilor pe care socoteam că-i iubești infinit mai mult. De fiecare dată când vedeam un lucru de-ale noastre dat „gratuit” celor din jur, simțeam cum inima coboară tot mai jos, ca și cum i-aș fi dat câteva kilograme în plus de dus. Și coborând, aveam senzația că apasă pe celelalte organe, strivindu-le unul câte unul. 

Am trecut de la iubirea pe care o simțeam, la multă frustrare, frică și furie. Am început să simulez înstrăinarea de tine, distanțându-mă puțin câte puțin. Până când mesajul tău nu mai însemna nimic. Casa ta nu mai însemna oază de liniște. Mângâierea ta nu mai trezea nimic în mine. Nu numai că sentimentele noastre se pierduseră, ci și prietenia. Cea pe care, într-o seară de vară, când m-ai anunțat că iubești pe altcineva, mi-ai promis că nu o vom pierde. Că nimic nu se va schimba.

Atunci, dacă nimic nu s-a schimbat, de ce nu ești aici? Ce-i cu tine? Unde te-ai pierdut? Cum rămâne cu timpul nostru? Și dacă nu mai vine, cum am zis eu? Dacă tot ce mi-ai arătat că simți a fost doar ca să aflu, mai târziu, ce înseamnă suferința? Cum rămâne cu seara când m-ai dus să privim stelele? Ai fost real acolo când m-ai ținut în brațe și plângeam? Dar mesajul de ziua mea? Am fost vreodată una dintre preocupările tale? M-ai iubit vreodată? Mă mai iubești? Ești fericit cu ea acum? Te doare și pe tine amintirea noastră sau doar simți rușine când te gândești la mine? Te mai bucuri să ne vedem sau nu mai exist pentru tine? Te gândești și tu că ne vom revedea, poate, în viitor și ne vom aminti de ce a fost?

Mi-aș fi dorit să-ți pot adresa, acum, toate întrebările astea. Să-mi răspunzi calm, așa cum o făceai aproape mereu. 

Amintește-ți de mine ca de un om fericit, așa cum arătam mereu în fotografiile tale. Adu-ți aminte de mine ca de o inimă care te-a iubit. Ca de un om care a pierdut fericirea multă vreme, pentru a păstra iubirea. Mi-aș fi dorit să știi cum mi-a fost sufletul când te-am văzut de la geam cu ea de mână.

Ce vreau acum? Nu vreau nimic de la tine. Nu vreau atenția ta, nu vreau mesajul tău, nici scuzele tale. La mine în suflet nu mai e loc de niciun fel de iertare. Vreau doar să știi că mi-ai fost drag și că, undeva în tinerețea mea, mi-am dat liniștea pe momentele petrecute cu tine. Nu regret nimic din ce a fost. 

Ai plecat cu tot, cu ceea ce eram, cu pasiunile mele și cu omul care am devenit cu ajutorul tău. Mi-a trebuit un an să îmi reamintesc de tot ce aveam, dar pierdusem cu tine. Mi-ar fi plăcut să știi asta. 

Îmi pare rău pentru dragostea stângace pe care ți-am arătat-o. Iartă-mă că n-am  putut să fiu ce îți doreai și pentru că te-am iertat mereu. Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat. Mulțumesc că prin tine am învățat să mă iubesc mai mult, am învățat să comunic mai frumos, am învățat că există spațiu să fiu autentică și pentru a mă prosti. 

Mulțumesc că ai plecat. Altfel n-aș fi putut să îmi amintesc de mine. 

În fine, ai grijă de tine!

Te cuprind!