Niște pensule murdare și ciufulite zac pe masă. Își așteaptă rândul să fie folosite, una câte una. Ele tac, dar ce rămâne în urma lor, spune o poveste întreagă. Sunt personaje principale în camera asta mică, ușor sobră, însă cu un aer cald și primitor. Pereții sunt plini de lucrări – de pânze înghesuite ce poartă urmele emoțiilor creatorilor. Fiecare dintre ele ne vorbește, iar acolo-i câte-un gând prins între culori. Muzica din surdină completează acest sanctuar și mai sparge liniștea care devine uneori copleșitoare. Măsuța cea mică, chiar de lângă șevalet, are urme haotice de culoare, care abia se mai disting, ca un amalgam al stărilor artistului în timpul procesului de creație.

Apa din pahare e tulbure, aici se muncește intens, dar, totuși, sunt niște pete încăpățânate de culoare ce nu vor să iasă. Dar dacă nu ești un perfecționist, nu te deranjează. Însă artiștii sunt. Iar în haosul lor au propria ordine și chiar obsesie, în ceea ce privește și cele mai mici detalii. E un miros ciudat și greu pentru un oarecare, ticsit și neobișnuit. Mai este și foarte multă lumină, iar de la geam, poți vedea marea, o călăuză inconștientă a simțului artistic. Razele soarelui pătrund prin geamul neacoperit și se reflectă pe creațiile ce așteaptă să fie terminate. Uneori lumina e atât de albă și orbitoare, încât face vizibil orice fir de praf din încăpere.Irina-și ridică din când în când privirea din pânza pe care pictează de zor. Insistă cu diferite nuanțe pe alocuri, totul trebuie să fie realist, perfect, exact așa cum își imaginează. Creația ei prinde viață din ce în ce mai mult; o fată care iese dintr-o scoică. Își mai folosește degetele ca să creeze umbre și se frustrează că nu-i reușesc unele elemente fine. Fundalul lucrării este întunecat: „Negrul este un nimic. Un nimic infinit care pornește dintr-un punct. Și noi venim dintr-un punct și ne îndreptăm spre un infinit necunoscut”, îmi explică pictorița. Acum artist plastic profesionist, Irina Manu este absolventă a Facultății de Arte din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța, specializarea Pedagogia Artelor Plastice și Decorative, iar perioada studenției, spune ea, i-a oferit oportunități de explorare a tehnicilor și a modurilor de expresie vizuală. Acum, ea își desfășoară activitatea în unul dintre atelierele din Casa de creație din Constanța, a Uniunii Artiștilor Plastici din România, sub atenta supraveghere a artistului și îndrumătorului său, Cosmin Grosu și este în continuare masterandă în domeniu.

De la pânză la suflet

Pentru tânăra artistă, atelierul este precum o casă –  second home. Aici se simte liberă și în elementul ei, înconjurată de artă, dar mai ales, creând-o. Pictează de când era doar o fetiță de șapte anișori și de atunci își urmează vocația și-și trăiește visul. Picturile ei ne dezvăluie esența lumii ei interioare, subliniind că nu doar forma sau culoarea sunt importante, ci și ce simți atunci când privești o lucrare: „Arta mea e cam greu de digerat și ar trebui să îți stârnească emoții adânci; suferință, angoasă, reflectări asupra cine ești și de ce ești. Eu asta dezbat în ceea ce pun pe pânză: centrul existenței, de unde venim și de ce existăm”, spune ea. Pentru privitori, arta poate însemna doar rezultatul final, însă întregul proces de creație este o luptă personală și o căutare continuă. Atunci când pictează, Irina nu știe niciodată exact cum va arăta finalul, dar știe că în fiecare culoare, în fiecare detaliu, își pune întreaga ființă și tot ce înseamnă ea. Nu sunt doar imagini, ci esențe ale unui „eu” care vrea să fie înțeles, dar care își păstrează misterul. Astfel, lucrarea pe care am surprins-o la atelier, o fata care iese din scoică, nu este doar o alegorie a nașterii, ci și o luptă pentru a se redefini, pentru a ieși din cochilia propriei existențe.

Dar ce presupune cu adevărat să fii artist? Dincolo de culori, sentimente, emoții, pensule și uleiuri, arta este o stare. Să te pui în fața lumii cu adevăratul tău sine, să fii gata să te arăți așa cum ești, uneori fragil și imperfect. Nu poți crea fără să te implici pe tine, fără să îți oferi întreaga ființă. În acest sens, profesorul Irinei afirmă că: „Cel mai puternic antidot este oglinda. Când înveți să te privești în ea, fără măști, poți înțelege adevărurile interioare. Actul de creație presupune asumarea greșelii, iar când ești sigur pe ideile și prostia ta, începe agonia si extazul asumat”, povestește Cosmin. Oricine poate încerca să fie artist, însă dacă nu reușești să transmiți un mesaj, arta devine mai mult un hobby mecanic. Colega Irinei, Ștefania, care este și ea o tânără pictoriță, spune despre artiști că „ceea ce îi face pe ei diferiți de restul oamenilor este capacitatea de a vedea dincolo de ceea ce vedem noi, unde noi vedem urât, ei văd frumos; când ni se pare nouă că e urât afară, ei văd nostalgie, emoție și profunzime”.

Tăcerea orașului și artiștii din fața zidului cultural

Artiștii creează și pentru a fi văzuți și auziți, dar în Constanța, orașul natal al Irinei, prea puține voci ajung să fie auzite cu adevărat. Deși orașul are un potențial uriaș, spațiile culturale unde artiștii își pot expune lucrările sunt reduse și par să-și concentreze atenția pe câteva nume consacrate, lăsându-i pe cei tineri să se lupte pentru un colț de vizibilitate. Cu privire la acest subiect, Andreea, absolventă a Universității Naționale de Arte, București, spune că: „Problema reală o constituie sistemul disfuncțional: pe de-o parte, lipsa de fonduri destinate culturii și, pe de altă parte, comunitatea toxică și coruptă pe care au creat-o generațiile mai în vârstă de artiști. În mod normal, ar fi loc în galerii pentru toți artiștii tineri, dar din cauza acestori factori se creează o falsă competiție”. Totuși, tinerii nu trebuie să se lase descurajați și să lupte ca să se facă remarcați, „eu am luptat și încă o fac. Particip la expoziții, trimit lucrări, mă interesez de vernisaje, merg la concursuri. Nimic nu e greu atâta timp cât ne dorim și căutăm. Vă recomand curaj, tupeu, un glas puternic și ochi deschiși”, îi îndeamnă Irina pe artiștii la început de drum, dornici ca lucrările lor să ajungă la cât mai multă lume și, mai ales, să transmită un mesaj puternic.

Artist plastic profesionist, Irina vorbește cu dezamăgire despre evenimentele culturale în proporții mici din Constanța și subliniază importanța emblemei orașului, Cazinoul de la malul mării: „Ne-am putea folosi de Cazinou, bijuteria noastră, pentru a acorda măcar 3 pereți unei galerii. Mai mulți doritori, colaboratori din zona restaurantelor, ar ajuta artiștii să își expună picturile, dar mai ales, mai multe proiecte susținute de stat, căci orașul ăsta are atât de mult potențial”. În astfel de circumstanțe, mulți artiști se îndreaptă către orașele care le pot oferi mai multe oportunități de a se dezvolta, dar totuși nu-și părăsesc definitiv orașul. Spre exemplu, Alma pictează și ea în atelierul de creație și se mândrește cu premii câștigate în alte orașe: „La Târgoviște, am obținut premiul I în cadrul Bienalei Naționale de Gravură «Gabriel Popescu». La Bârlad, am fost nominalizată pentru Premiul pentru Tineret în cadrul Bienalei Internaționale de Artă Contemporană «Nicolae Tonitza». În schimb, în Constanța nu pot obține astfel de reușite, pentru că nu există o platformă culturală care să sprijine artiștii locali”, spune tânăra.

Arta este în expansiune, iar creativitatea nu stă pe loc

Tot mai mulți artiști își doresc să aducă o nouă energie și viziune în scena culturală, însă reacțiile comunității sunt variate în ceea ce privește arta modernă și noile sale tehnici.  Uneori, începuturile sunt marcate de rezerve și curiozități timide, locuitorii devin, ulterior,  dornici să cunoască mai mult, să înțeleagă mesajele și trăirile transmise prin artă. Noii creatori nu doar că își caută locuri de expunere și exprimare, ci și conexiuni reale cu arta, publicul și totalitatea nevoilor culturale. Totuși, în ciuda tuturor dificultăților, o parte din artiști nu simt nevoia de a se reinventa doar de dragul unei mai mari vizibilități, ci preferă să rămână autentici, iar în acest sens, Alma adaugă că: „Am simțit, în anii de facultate, că trebuie să fiu altcineva – nu că trebuie să pictez altfel, ci că trebuie să îmi aleg un subiect mai matur decât ceea ce îmi place”, mărturisește aceasta. Ei aleg să rămână reali, să se arate publicului așa cum sunt, căci doar în acest fel ajung să-și transmită mesajele. Astfel, artiștii își caută singuri modalități de promovare a muncii lor, iar platformele de social media devin o mică rampă de lansare pentru aceștia, precum susține și Andreea: „Este aproape obligatoriu pentru artiști să se promoveze în mediul online, mai ales în condițiile în care promovarea în galerii este atât de anevoioasă”.

Pentru acești artiști, arta devine o formă de rezistență și o cale de a rămâne fideli sinelui, de a nu ceda tentației de a se conforma așteptărilor exterioare. Vorbim și despre a provoca, a întreba și a căuta adevărul în fiecare colț al existenței umane, atunci când ne referim la întregul proces creativ. Fii tu și vei fi bun, căci autenticitate învinge orice. Picturile sunt proiecții personale exteriorizate, o formă nouă de dezvăluire, mai sinceră, unică și reală.