Vai ce păr lung frumos, să nu cumva să-l tunzi prea mult! Luăm doar vârfurile, așa-i?

Asta aud de când mă știu. Am crescut păstrând cu sfințenie regula de doar două degete din vârfuri. Și mă tund de două ori pe an. 

Primăvara asta am hotărât că nu e nimic sfânt, cu atât mai puțin părul. 

Totul a început anul ăsta. Știu că sună dramatic. Dacă aș fi citit un articol despre tunsori bruște, nu prea radicale, aș fi râs și m-aș fi întrebat „ce-i așa mare scofală?”. Dar a fost și încă e. A început când mă uitam dimineața în oglindă, când mă spălam pe cap și încercam să-mi ordonez buclele, când ajungeam la facultate și îmi vedeam reflexia. Mi se părea că nu mai știu să-l fac să stea ok, că zboară în toate părțile. Treptat, am ajuns să-l prind tot mai mult într-un coc. Și apoi îmi vedeam colegele cu părul desfăcut și eram geloasă. Părea atât de ușor să ai părul drept și lung. 

În același timp, mă simțeam prost să mă plâng. Ar fi trebuit să mă simt norocoasă că am părul creț, lung, nu? Asta îmi spunea toată lumea. E greu să-l piepteni? „Nu e chiar așa greu”, le spuneam. E tare frumos. „Mulțumesc”, adăugam, dar tot simțeam că ceva nu era bine. Nu, nu arată deloc bine. Dar ce făceam înainte de eram mulțumită cu el? Și asta a fost întrebarea cheie. Așa mi-am dat seama că părul meu arăta exact ca înainte. Nu se schimbase nimic, nimic în afară de mine. 

În realitate se schimbaseră mai multe lucruri. Primul: m-am săturat să fac tuturor pe plac. În special alor mei, care nu puteau concepe ca fiica lor să aibă părul mai scurt. A fost poate un ultim act de rebeliune dintr-un lung șir în care încercam să-mi declar independența. Știam cât de mult țineau la aparențe, la normalitate, la standardul de fată cuminte care învață și mai face tâmpenii uneori, dar care în general e ok. Se conformează. Și dacă urăsc ceva pe lumea asta, atunci e conformismul. Bine, poate nu e ultimul act. Încă sunt dependentă financiar. 

Al doilea aspect e legat de timiditatea care m-a ținut din scurt întotdeauna. Timiditatea care-mi șoptea: pune-te acolo în ultimul rând. Acolo ești în siguranță. Nu ieși în evidență. Tot ea m-a făcut să tremur într-o cafenea când am chiulit prima oară în clasa a opta. Ea mi-a închis gura când eram în grupuri mai mari de oameni în primul an de facultate. Mă mai ține și acum în lesă, oricât de tare m-aș împotrivi, dar lucrurile s-au schimbat treptat de atunci. A devenit mult mai bine. Am acceptat că poate nu o să-mi dea drumul cu totul niciodată, deși lucrez la asta. Cine știe, poate într-o zi o să rup lanțul și o să alerg liberă pe o câmpie cu floricele și iarbă care-mi mângâie gleznele. Problema e că iarba înțeapă și e plină de insecte. Iar eu nu sunt un personaj dintr-un film, oricât de bine ar oglindi realitatea. 

Al treilea și poate cel cu ponderea cea mai mare: tot în primăvară eram pe punctul de a ieși dintr-o relație care nu-mi făcea deloc bine și care ținuse mai mult de trei ani, on and off. O pseudo-relație în care prioritatea mea era cealaltă persoană. Niciodată eu. Toate eforturile mele mergeau spre a convinge pe cineva să fie cu mine, fără să mă întreb dacă într-adevăr îmi doresc asta. Partea proastă e că mi-am dat seama că nu asta voiam, abia după ce am reușit. Abia după ce am pierdut atâta amar de vreme pendulând între „am trecut peste” și „încă țin la ea”. Astea fiind spuse, nu-mi vine să cred că perioada aia a trecut. Se simte ca o altă epocă, un alt secol, secolul în care propria mea persoană nu a fost o prioritate. 

Acum, părul nu-mi atinge umerii. M-am tuns. Cu alte cuvinte, m-am schimbat.

Îmi amintesc foarte bine senzația cu care am plecat de la coafor. Nu-mi stătea prea bine cu părul scurt, creț. Se umfla. Arătam ca o ciupercuță, cum îmi spune sora mea și are dreptate. În schimb, m-am simțit alt om. Hmm, nu chiar alt om, dar o versiune mai bună a mea. O Bea mai încrezătoare, o Bea care se pune pe primul loc, o Bea independentă și mult mai puternică. Am crezut că o să-mi iau zborul în acel drum spre casă. Puteam să fac absolut orice, inclusiv să mă joc cu propriul look. 

Mai târziu, euforia s-a estompat. Încă mă simt încrezătoare, încă sunt versiunea mea cea mai bună de până acum, dar mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu noul look. Câteva luni.

Acum, am de ales între următoarele variante: părul tip ciupercuță creață, prins în coc sau îndreptat cu placa. Nu vreau să aleg să-mi definesc exteriorul într-un singur mod, așa cum nu mă îmbrac în fiecare zi la fel. Așa că alternez între cele trei. Azi de exemplu sunt cu părul drept, lung. Ieri am fost cu el în coc. Mâine aș putea să-mi cresc ciupercuța. Important e că pot face ce vreau. Nu mă conformez. Mă pun pe primul loc. 

Puse cap la cap, ăsta e modul în care am ales să marchez o schimbare, chiar dacă nu-mi dădusem seama inițial. Finalul multor schimbări. Nu m-am tuns ca să fiu mai cool, ca să arăt mai bine sau fiind constrânsă de societate. M-am tuns ca să-mi amintesc că poate exista întotdeauna o versiune mai bună a mea. Acum o știu. Trebuie doar să mă uit în oglindă.