Puterea sensibilității radicale

O mamă își alină puiul.

„Da, e nasol, dar de asta exiști tu. Ca să faci o lume mai bună.”

Mama mereu știe să zică ce trebuie. Când simt povara lumii prea grea pe umerii mei, când se resimte de parcă-s singura care o duce, asistând la una din multele nedreptăți din lume, parcă mai ales din țară în ultima vreme. 

(vorbeam cu un prieten mutat din România de ani buni că e și ăsta e un mod de a ne ține cuminți. Să ne golească de speranță, să ne servească doar rău, să ne simțim neputincioși)

N-a fost mereu așa.

Un copil fragil primește urlete când plânge, sau sarcasm și ironii, pe care le înțelege, dintr-un loc de inocență pe care oamenii mari îl uită. Așa că atunci când crește vrea să îmbrățișeze toți copiii, mici, mari și indeciși, care plâng. În lacrimi, suspine sau urlete. Furia e doar altă exprimare a fricii, înăuntru tremurăm toți la fel. Frică ne e tuturor.

Am copilărit cu o pensulă de pictură în mână, închisă în mine în orice cameră, oricât de plină era de oameni. Voiam să dau afară toate lacrimile primite cu țipete și toată iubirea primită cu nimic. Cred că dăm la schimb iubire multiplicată, iar dacă ești mic și nu știi să o dozezi cum trebuie, pe un singur bănuț dai la schimb o recoltă întreagă.

În sala de clasă, eram doar eu cu mine și muzică în căști. Whatever, eram neînțeleasă, mai târziu am devenit și cool, când am mai înțeles versurile melodiilor. Petreceam ore în șir pe net căutând semnificația versurilor. Intram într-o „gaură de iepure”, în cădere liberă. Mă agățam de viețile artiștilor, perioadele în care au trăit, cine le-au fost părinții, prin ce au trecut, cum au început să compună și să cânte, cum s-au cunoscut cu ceilalți membrii ai trupei, ce povești mărețe de iubire au trăit și de ce droguri erau dependenți. Trăiam doar în lumea mea, cu Cobain rege, cu viața tulburată a lui Janis ca o intrigă din care voiam să fac parte, fără vreun motiv anume. Doar asta se întâmpla, îi absorbeam și îmi imaginam cum e să simți ce simțeau ei. 

Vedeam în poezii de dragoste, societate și război, și îmi înrădăcinam profund fiecare sentiment care nu-mi aparținea. Erau ale celor care au creat. Între timp, au devenit și ale mele. Ale oricui simțea ce cântau ei, până la urmă.

. . .

Pagini întregi de Word când m-am îndrăgostit nebunește la 17 ani, scrise într-o frenezie de iubire necondiționată, în emoții pe care nu le credeam articulate, dar voiau neapărat să fie libere în lume. Puse în cuvinte și oferite lumii, au devenit și ale altora. Nu înțelegeam, dar sensibilitatea mea a dat frâu și altora de a o simți pe a lor. Nu formator, dar eliberator pentru ce e deja în fiecare din noi.

. . .

Trecând printr-o despărțire care m-a dărâmat și ținut în căderi nervoase câteva luni, care m-au făcut aproape nefuncțională, am auzit un „ești prea sensibilă.”

Prea sensibilă pentru ce? Am simțit că trăiesc într-o lume interioară prea mare, pe moment insuportabil de dureroasă și aș fi preferat să intru într-un vid. Că nu mai e loc în exterior pentru lumea din capul meu care devenise prea mare și prea multă pentru cei din jurul meu. Urletele primite când eram mică au luat forma mai acceptabilă a unui reproș, iar mie chiar îmi pare rău. Știu că uneori pare că simt prea multe și nu știu unde să le pun. N-am vrut să le fac forțat ale altcuiva. 

Luni mai târziu, la o bere care s-a lungit vreo șase ore cu o prietenă veche din liceu, ea face ochii mari, sub niște sprâncene neobișnuit de încruntate. 

• Mi se pare cel mai urât lucru pe care i-l poți spune unui om.

Nu o jignire, sau un țipăt. Ci că sentimentele sale sunt prea mari pentru lumea asta. Că nu e loc pentru ele. Că nu e cineva dispus să le facă puțin spațiu. Așa că ajungi să crezi, ajung să cred, că nu trebuie să le mai fac nici eu loc în lumea mea interioară, curatoriată cu atenție în culori, riff-uri și filme care mă compun. În munți pe care am voie doar să-i țin și nu trebuie să-i mut.

Mi-e neclar care sunt factorii care fac o persoană hipersensibilă. Mă rog, nu neclar, nu e locul meu să vorbesc de asta, iar experiențele sunt individuale. În existența unei astfel de persoane, variabilele sunt multe, dar e important  să știi că nu ești doar tu, și că sensibilitatea nu e vreo boală de care să scapi, sau pe care să o faci prezentabilă lumii, ci poate să-i permiți să se desfășoare în siguranță și libertate; ultimele două, deși nu par, sunt sinonime.

. . .

Când mi-a zis mama asta, n-am înțeles ce a vrut să spună. Am luat-o ca pe o laudă de moment, cât să mă simt mai bine, deși nu-i stilul ei. Dar cred că sensibilitatea e și ea moștenită, iar mama a avut dintotdeauna o intuiție ireal de precisă.

Oamenii hipersensibili au puterea de a reflecta și contura sensuri noi pentru lumea din jur. Sunt muzicieni, actori, filosofi, artiste și artiști, croitorese și croitori, și matematicieni și antropologi și terapeuți, și fata care îmi face părul atât de atentă la detalii, că îi iese exact asemenea imaginii din mintea mea, cu o lejeritate înnăscută. Sensibilitatea este cu siguranță și puterea scriitorilor de a transmite ce pare de nearticulat. E absolut în însemnătatea unui „știu ce simți” vindecător, în capacitatea de a vedea și simți prin ce trece un alt om. Identificăm trăirile altora în noi înșine, le simțim și facem ce putem din ele.

. . .

O înțelegere din priviri cu un nou prieten din Franța, pentru care patiseria noastră e jignitoare, dar berea acceptabilă. Un zâmbet leneș, doar cu un colț al gurii ridicat, și un oftat de ușurare când ne privim. Chiar și fără croissante, am fost un scurt acasă unul pentru celălalt. Eu lui ca străin venit în București într-un stagiu de practică de trei luni, el mie ca prieten pe care parcă-l știu de o viață, într-un oraș în care nu știu dacă m-am regăsit vreodată mai mult de două ore legate. Ca el nu m-a mai văzut nimeni. Ca el n-am simțit pe nimeni.

Nu doar oameni care sunt ca tine te vor găsi, nu doar cei cu interese comune. Dar și cei a căror lume interioară se împletește cu a ta. Te vor oglindi, și tu pe ei, și o să simțiți că aparțineți unul altuia, în sfârșit.

. . .

Pornind de la ideea de a scrie despre ceva ce cred că există doar în capul meu și-mi servește, prostește, ca adevăr fix, de la observația că ni se zice cam des că suntem prea sensibili, prea fragili, prea reactivi, am pornit să documentez trăsăturile hipersensibilității. Și ce iese bun din ea, că știu că plângem toți cam mult. Înconjurată mai des de oameni sensibili, de jurnaliști sensibili care vor să facă un bine în lume, de prieteni și iubiți duși la terapie, realizez că nu-s doar eu și nu-s nici așa rară, nici așa bolnavă (ironic).

Mi-am zis ok, caut ce e bun din plâns și simțit emoțiile altora, din reacții disproporționate, din simțit până dau pe afară. Simt și ce-l doare pe iubitul meu, apoi mă doare pe mine când nu-l doare că nu mai e al meu, simt și când alții sunt triști, și de ce fetele sunt triste, și ce vor să zică oamenii fără să elaboreze prea mult. Înțeleg și activismul agresiv, și plânsul la animăluțe fără casă și de ce oamenii devin absolutiști sau radicali, și de ce nu le mai pasă. Înțeleg și de ce mi s-a spus că sunt prea sensibilă, doar că nu accept, nu e al meu de cărat. Nu există prea, doar prea puțin, iar lipsa sensibilității e o fundație solidă pe care s-a tot construit, clătinând, până la cer lumea de azi care ne rănește constant.

Oamenii hipersensibili nu-s suficient de căliți sau trecuți prin viață ca să poată fi puternici. Cedează la primul inconvenient, se supără ușor, renunță și mai ușor, vor prea multe. Din contră. Fără oameni sensibili, care sesizează lucruri pe care alții le trec cu vederea, nu am putea să știm când lucrurile nu sunt ok, când îi doare pe cei care nu pot vorbi pentru ei înșiși, când e loc de mai bine și e nevoie de o schimbare. La școală, la muncă, în relații cu alții. Oamenii sensibili pot construi locuri sigure mai înfloritoare și atente, care formează oameni mai puternici, mai conectați la nevoile altora, cu un spirit de observație extins și înrădăcinat în empatie și bunătate. Care pot exprima coerent când și de ce ceva nu merge bine, când alții sunt lăsați pe dinafară; care pot oferi spațiu acelora care nu știu să și-l revendice. Pot rezolva conflicte mai ușor, îi pot ghida pe alții prin emoții greu de navigat și văd nuanțe acolo unde totul pare alb-negru. Sunt capabili să pună la îndoială un status quo prin ceea ce observă și să dea frâu liber unei schimbări binevenite, care-și poate face loc cu blândețe într-un spațiu doar în aparență prea strâmt. 

Nu doar vremurile dificile creează oameni puternici (acest articol demonstează calitatea de mit răspândit în cultura pop a acestei idei și cum a devenit o teză de filosofie militară folosită în scopuri nu tocmai nobile). Vremurile bune pot crea oameni atenți și rezilienți, care nu au fost supuși unor traume care să îi schimbe fundamental. Nu e nevoie să trecem prin greutăți ca să fim mai puternici, e o minciună care ne-a fost hrănită ca scuză pentru toate lucrurile de rahat pe care le-am îndurat, din partea unor oameni și sisteme care refuză să își asume o responsabilitate și să se schimbe. Merităm pace, liniște și blândețe fără să trecem prin ceva traumatizant.

. . .

Sufăr cu tot corpul, dar și râd din fiecare încheietură. Simt fiecare emoție foarte intens. Nu atât de intens cât să fie dezechilibrant, dar când trec prin ceva dificil se cunoaște și n-am cum să ascund. N-am nici motiv să ascund. Așa cum nu îmi ascund bucuria, nu îmi ascund nici tristețea, nu există emoții negative. Iar toate care sunt prezente în mine mă susțin în a fi eu. În a fi atentă la alții, la schimbări, în a vrea să ne fie mai bine tuturor, nu doar mie sau prietenilor mei. 

Greul îl ducem tot noi. Cei din afară vor primi reacții, ne vor vedea persoane dificile, dar greul greu e tot al nostru de cărat. N-aș da la schimb empatia pe mai puține lacrimi, nici intuiția pe mai puțină depresie, iar creativitatea e menită să fie o punte de legătură între trăirile oamenilor cu realitatea. Arta e, prin natura ei, sensibilă. Menirea ei e să ne facă să simțim și ce simte altul. E simplu, de fapt.