Ești apolitic? Asta e pentru tine

Știi când ești într-o stație de autobuz și ești martor unei hărțuiri și nimeni nu intervine, deși sunt destule persoane prezente? Mi s-a întâmplat asta recent și am fost super frustrată, din poziția persoanei hărțuite, că nimeni nu a făcut nimic. Însă acest lucru e explicat de fenomenul și paradoxul de bystander, privitor sau de martor la evenimente care, definit de psihologi, spune că dacă multă lume este prezentă într-un context nefavorabil în care intervenția este necesară, cu cât sunt mai multe persoane prezente, cu atât sunt șansele mai mici ca cineva să intervină, tocmai pentru că au toți impresia că cineva o va face. Așa ca nimeni nu face nimic.

E un caz trist și prezent des în lumea noastră. Exemplul extrapolat și complex care îmi place cel mai mult ar fi faptul ca multe persoane se plâng de situația politică din România, însă nu ar lua acțiunea necesară, nici măcar de a merge la vot, dezvoltând chiar o apatie față de politică și declarându-se apolitici. În loc să meargă spre soluții și rezolvare problemei, aleg fix opusul, ignorarea și nepăsarea.

Problema asta e înrădăcinată în societatea românească. Ascundem și  nu adresăm lucruri importante din varii motive și ne mirăm când vedem relația dintre cauză și efect. Cele mai bune exemple în acest sens sunt tragediile din ultimii ani din România, precum cazul Colectiv și explozia de la Crevedia, care puteau fi prevenite dacă anumite reguli ar fi fost respectate. Ne așteptăm și să fim excepția de la regulă, urmărim să găsim portița care să ne scuze de la respectarea legilor, fără să conștientizăm că acțiunile noastre pot avea consecințe. Faptul ca nu ne pasă ne afectează colectiv pe toți, chiar dacă nu vedem asta imediat.

Tăcerea joacă un rol important. „Nu vorbesc despre subiectul x că cine știe ce repercusiuni ar putea avea acest lucru asupra mea”. Așa s-a întreținut regimul comunist din România, printre altele: cu tăcere și cu o aparență de fațadă bună și foarte bună la nivel național și internațional, deși realitatea era alta.

Astăzi, vorbim, citim și învățăm faptul că Holocaustul a fost o crimă oribilă comisă împotriva umanității și față de grupuri specifice de indivizi din societate (evrei, persoane de etnie romă, persoane din comunitatea LGBT, persoane cu dizabilități, grupuri etnice slave, persoane de culoare) cu susținerea unui regim extremist. Este important de menționat, totuși, că acest regim era susținut de oameni, respectiv că oamenii din acea perioadă nu au vorbit despre asta sau intervenit. Chiar dacă unele persoane ajutau evreii aflați în pericol prin găzduirea lor temporară în locuințe sigure și ascunse, de exemplu, marea majoritate a oamenilor erau părtași prin participare sau tăcere.

Elementul de care vreau să vorbesc este tocmai impactul nevăzut sau ignorat al efectului tăcerii. Faptul că alegem să nu vorbim sau să adresăm niște lucruri care afectează lumea, mediul, sectoare specifice de activitate sau persoane anume. Alegem să fugim de subiecte serioase, de politică și stăm prost cu asumarea unor lucruri. Dar hai să vedem cum întreținem, și astăzi, tăcerea.

Social media a adâncit și mai mult izolarea în bulele noastre sociale, cu propriile interese, feed și fyp curatoriate special după preferințe și pattern-uri de interacționare cu postările. Nu mai ajungem la informațiile față de care nu am arătat interes anterior – nu decidem noi asta, ci algoritmul. În cele mai fericite cazuri, vezi ce mai distribuie lumea pe story și te uiți, să fii la curent cu se vorbește în online, to catch up.

Subiectele de actualitate și populare în social media funcționează la fel ca și attention span-ul nostru: pentru o perioadă scurtă de timp. Azi e live-ul lui Mihai Neamțu cu Faiăr, ieri a fost drama dintre Kendrick Lamar și Drake, înainte a fost tiktokul lui George Simion cu  Mihai Neamțu, beef-ul dintre Selly și Adrian Elicopterul de luptă, istoricul postărilor și al conținutului scris de Pitici Gratis, Erika Isac și așa mai departe.

Pe scurt, subiectele de pe social media sunt în continuă schimbare și actualizare. Suntem acaparati de informații mai mult sau mai puțin relevante pe platforme de socializare suprasaturate cu conținut. Iar după o zi lungă, și eu aș prefera un material amuzant care să mă distragă de la gândurile și stresul de pe parcursul zilei.

Poate că acesta este momentul în care decidem să ignorăm, inconștient, anumite lucruri. După o zi lungă, în care am îndurat destule, avem nevoie de o pauză. Poate că ne atașăm mult și personal de acea pauză și că ne e greu să ne desprindem din ea.

Într-un sens ceva mai filozofic, pauza aceasta, deși necesară, se transformă cu trecerea timpului în ignoranță, această decizie de a închide ochii voluntar și de a-i menține închiși cât timp ne simțim confortabil la locul nostru și nu ieșim din confortul propriilor certitudini, parafrazând spusele filozofului Mihali în „Dicționarul ilustrat de educație socială”. Practic, nu ne interesează lucrurile din afara bulei noastre, al mediului în care trăim, în care lucrăm sau învățăm. Este acest lucru rău? În esență, concentrarea pe sine și pe propriile nevoi poate fi o formă de self-care importantă, de atenție și de grijă față de sine și mediul propriu: „Unbothered. Moisturized. Happy. In My Lane. Focused. Flourishing”, cum ar spune Tiktok.

Apare, totuși, o contradicție: mediul nostru nu este și al altora, deci suntem izolați. De, prin și cu ignoranță. Mai mult decât atât, după un punct apare ignoranța voluntară, o acțiune pe care o alegem conștienți. Apare pe această cale și ignoranța colectivă, prin care simplul act de grijă față de sine se tranformă într-un fenomen regăsit și aplicat la nivelul societății.

Nu în ultimul rând, ignoranța devine patologică și contagioasă. Pe modelul „crede și nu cerceta”, e mai simplu și convenabil să nu urmărești știrile, să dai scroll peste un titlu sau o postare, să spui „mhm” când un coleg îți povestește ceva despre un eveniment relevant sau de actualitate. Ne-am obișnuit cu indiferența, cu intimitatea propriei vieți și cu carapacea proprie. 

În acest context apare apatia, indiferența generalizată față de sine și lumea din jur. Dacă înainte de ignoranță aveam simțul unei oarecare responsabiități față de lumea în care trăim sau o datorie morală de a contribui în vreun fel, apatia răpește orice fel de simț al comunității și al acțiunii. Aceasta poate fi corelată cu comportamentul apolitic, adică indiferența față de politică, respectiv cu ceea ce curprinde centrismul, ideologia de pe spectrul politic care își asumă totul și nimic, fiind formă de susținere a unui punct de vedere indiferent, care nu adoptă viziunile niciunei părți ideologice. În alți termeni, e când vrei să faci grătar la tine în curte și puține lucruri contează mai mult decât grătarul. E când „da, situația stă așa, dar stă și așa”, admiterea că minim două părți au dreptate sau se înșeală, fiind urmată de adoptarea perspectivei neutre și lipsa participării suplimentare de orice fel. 

A fi apolitic sau centrist presupune un grad la fel de mic de asumare, respectiv unul la fel de mare de nepăsare și ignoranță. Imparțialitatea și neutralitatea sunt modalități formale și frumoase pe care le adoptăm atunci când nu suntem informați și când nu vrem să ne informăm sau implicăm într-un subiect. Practic, ne pasă prea puțin pentru a ne arăta interesul față de ceva și grătarul din viața noastră e mai important. 

Mai mult decât atât, a fi apolitc e un mit. Politica este peste tot: e în educație, în manuale și materie, în starea școlilor, liceelor și universităților, în drepturile și libertățile tale și ce poți nu poți face pe stradă, e în sistemul de sănătate și în spitalele lipsă, în gropile din drum și în lipsa infrastructurii prietenoasă cu mediul și a transportului public. Politica e în jurul reciclării și plasticului, în Roșia Montană, pensiile speciale, reclamele la păcănele, în jurul salariului tău și al costului de trai. Totul este politică și totul este influențabil de politică, partizană sau nu.

Problema e că tăcerea ajută la menținerea sau păstrarea unei situații nedrepte din lume chiar prin faptul ca nu ne pasă destul încât să adresăm niște probleme. Nu înseamnă că dacă nu vorbim despre lucruri acestea nu există, nu ne afectează sau nu sunt importante, ci că pur și simplu alegem să nu le tratăm cu aceeași importanță ca și alte lucruri.

Avortul, deși e un drept reproductiv important și prevăzut ca un drept uman, nu este disponibil în 80% din spitalele din România. Dreptul persoanelor queer la parteneriat civil este inexistent și nu reprezintă o prioritate, spune prim-ministrul Ciolacu. Persoanele de etnie romă încă sunt discriminate în viața de zi cu zi și nu sunt tratate egal, în timp ce cazul Pata Rât există și este ignorat de administrația locală. Reprezentarea femeilor în Parlamentul României este de 15.4% (72/466), chiar dacă femeile alcătuiesc jumătate din populație. Reprezentarea tinerilor la nivel politic este aproape inexistentă, deși tinerii constituie grupul cel mai numeros după grupa de vârstă 45-64 ani. Personelor trans le sunt puse piedici multiple de către statul român și se confruntă zilnic cu dificultăți despre care nu se vorbește destul. Criza de mediu este rar adusă în discuțiile din țara noastră, chiar dacă afectează puternic clima, agricultura și avem un mediu poluant în marile orașe. Și așa mai departe.

Acum că avem niște context, hai să vedem cum arată implicarea și să îți pese de lucruri în societate și cum ne-a ajutat asta ca omenire.

Știți când Greta Thunberg, activista de mediu care protesta în fiecare vineri, era peste tot pe Internet? E exemplul perfect prin care până și o singură persoană poate atrage atenție și pune presiune publică pe autorități și instituții pentru a lua măsuri. La aproape 300 de săptămâni de la primul protest, eforturile ei aparent nesemnificative de a protesta fizic au stârnit mișcarea Fridays for Future, însumând peste 14 milioane de participanți la manifestații, dar și „the Greta effect”, prin care studiile arată că tinerii familiari cu ea sunt mai predispuși la a acționa în spațiul public.

Dacă nu ar fi existat feministele, acum nu ne-am fi bucurat de dreptul la educație (obținut în 1865 în România; universitățile au devenit deschise femeilor în 1882), dreptul la proprietate și independență financiară (deși femeile puteau deține proprietăți în 1900, era posibil doar dacă erau căsătorite; până în 1970, femeile puteau obține un credit doar cu acordul soțului), dreptul de vot (primit în 1938 în România pentru femeile educate și de peste 30 de ani; în 1948  a fost recunoscut ca drept uman; recunoscut abia în 1971 în Elveția), respectiv de dreptul de a purta pantaloni. Acestea sunt câteva dintre lucrurile obținute în cele patru valuri ale mișcării feministe și prin lupta și activismul femeilor pentru a face ceva în privința drepturilor limitate existente atunci. A vorbi și a insista este un lucru bun și care dă roade, chiar dacă ia zeci sau sute de ani.

Dacă nu erau activiștii pentru drepturile comunității LGBTQIA+, mulți dintre noi am fi fost astăzi prin închisori. În România, homosexualitatea a fost interzisă în 1937, pedepsită în comunism și dezincriminată complet abia după anul 2002. Militarea pentru parteneriatul civil, recunoașterea familiilor queer, recunoașterea persoanelor trans și non-binare încă sunt necesare, pe lângă oprirea discriminării și violenței împotriva acestora.

Dacă lucrătorii de acum 200 de ani ar fi fost apolitici, azi am fi fost într-un loc diferit. Chiar dacă muncitorii au militat pentru ziua cu opt ore de muncă începând cu 1817, propunerea a fost adoptată abia în 1940 în America. 

Protestele studenților din anii ‘60 din Statele Unite au fost organizate pentru mișcarea de drepturi civile și împotriva rasismului și segregării, dar și împotriva războiului din Vietnam. În anii ‘70 și ‘80, studenții au recurs la manifestații în campusurile universitare pentru a opri investițiile instituțiilor în corporațiile legate de segregarea din Africa de Sud. Pozițiile studenților au fost asumate, stabile și au adus schimbări reale, inclusiv încetarea războiului din Vietnam.

Atunci când vorbim despre lucruri și cauze precum cele de mai sus, este important ca și cealaltă parte să asculte, să recunoască mesajele cetățenilor și să fie receptivi la acestea. Fiecare autoritate, instituție, stat, organizație și canal media joacă un rol în problema tăcerii. Libertatea dreptului la exprimare și informare trebuie garantat prin distribuirea informațiilor despre realitatea lumii în care trăim, chiar dacă nu ne place adevărul sau cum „dă pe post”. 

Spun acest lucru în contextul în care jurnaliștii și presa sunt amenințați în toată lumea pentru transmiterea realității din teren și este important să ne punem întrebarea dacă drepturile noastre sunt, cu adevărat, asigurate. În 2023, 99 de jurnaliști au fost uciși în zone de conflict, iar din octombrie 2023 până acum, cel puțin 97 de jurnaliști au fost uciși în Gaza, în ciuda faptului că jurnaliștilor ar trebui să le fie garantată siguranța în timpul raportării realității din teren. Israelul a fost acuzat de targetarea deliberată a jurnaliștilor și de amenințarea acestora. Mai mult decât atât, organizațiile care ofereau ajutor umanitar în Gaza au fost ținta atacurilor multiple ale Israelului, arată o investigație New York Times, în ciuda comunicării directe cu forțele de apărare pentru a le fi garantată siguranța pe baza coordonatelor exacte. Cel puțin 224 de lucrători ai Organizației Națiunilor Unite au fost uciși în același conflict.  

Există atât de multe probleme de care ar trebui să ne pese, dar primul pas e chiar acesta: să ne pese, să vrem să înțelegem și să trecem peste propria ignoranță și bias-urile implicite.

De ce să ne pese? Pare o întrebare cu un răspuns la-ndemână, dar pentru mulți ceva destul de neclar. Cel mai simplu răspuns ar fi pentru că suntem oameni și ar fi mai mult decât necesar să ne pese de ceilalți, de bunăstarea lor. Ar trebui să fim solidari cu ei, să vorbim despre situația și nevoile lor, dar și să distribuim informații pentru a-i susține când ei nu pot ajunge în diferite medii. Dacă nu e ceva care sună realist, recomand exersarea și antrenarea mușchiului empatiei prin încercarea de a înțelege viețile duse de alte persoane. Avem responsabilitatea de a ajuta alte persoane care au nevoie de ajutor și susținere. 

Cu social media lucrurile se simplfică foarte mult: putem să ne informăm mai rapid, informațiile sunt adesea simplificate și există avantajul de a putea distribui, la rândul nostru, materiale informative și educaționale prin folosirea propriului cont sau crearea unuia de inițiativă pentru a ajuta.

Avem o problemă cu alegerile, așa că trebuie să ne mobilizăm în număr cât mai mare ca să ne asigurăm 4 ani mai safe decât scenariul dark. Criza climatică ne schimbă, treptat și cu pași repezi, viețile, fie că vedem asta sau nu și este imperativ să facem ceva în acest sens. În lume au loc și se comit războaie, genocide, încălcări ale drepturilor omului și trebuite să luăm atitudine, să ne informăm și să ne asumăm o poziție conformă cu valorile noastre. În caz contrar, tăcerea noastră va adânci problemele.

Hai să spunem lucrurilor pe nume și să vorbim despre ele în mediile care ne sunt disponibile. 

Mai presus de toate, hai să ne pese, oricât de puțin!