Povestea nespusă a mamelor noastre

Când te-ai întrebat ultima dată la ce se gândește mama ta?

Primii ani după ce ne mutăm din casa părintească sunt și cei în care începem să realizăm că persoanele care suntem în prezent se datorează, uneori mai mult decât am fi crezut, modului în care părinții ne-au crescut. Personalitatea noastră, cu tot cu defecte, fricile, felul în care ne raportăm la ceilalți, relațiile, toate sunt rezultatul influențelor din copilărie și, deci, a relației noastre cu ei.

Vârsta de 20 și ceva de ani este de obicei și cea la care ne revoltăm în legătură cu lucrurile care ar fi putut fi făcute mai bine de ai noștri. Însă, în această luptă a resentimentelor, uităm adesea un lucru: și ei au fost pentru prima dată părinți.

Tocmai de aceea, m-am gândit să vorbesc cu cinci mame despre relația cu copiii lor, despre cum au trecut împreună prin momentele grele, dar și despre regretele și lecțiile pe care le-au învățat. Și pentru că interviurile au purtat destul de multă încărcătură emoțională, m-am decis să vorbesc și cu un expert în psihologie. Ligia Moise** este psiholog clinician și am vorbit cu ea despre perspectiva mamelor pe care am descoperit-o pe parcursul celor cinci interviuri, totul pe înțelesul nostru.

Și părinții noștri au fost copii

Înainte de toate, să ne amintim puțin despre perioada în care ai noștri au crescut. Ultimii ani ai comunismului și anii ’90 au însemnat pentru ei „lipsa informației”, după cum ne spune și Ligia Moise. Iar lipsurile emoționale ale acele perioade, în care parenting-ul nu exista nici măcar ca termen de discuție, încă mai au consecințe și astăzi.

„Am fost clar limitați – limitare pe care mai departe am transmis-o – am dat-o generațiilor viitoare”, spune Ligia Moise.

Când am vorbit cu mama lui Andrei* despre relația pe care o are în general cu el, mi-a zis fără să stea pe gânduri: „foarte apropiată”. Continuarea m-a făcut imediat să înțeleg de ce. „Dacă mă raportez la cum au fost părinții mei cu mine – erau și alte vremuri – ei au fost distanțați de mine și nu discutam. Îmi spuneau doar că trebuie să învăț, să nu știu de băieți și să stau în cameră la mine.” Deschiderea pe care majoritatea părinților o au acum față de noi era aproape de neimaginat atunci: „El mă mai ceartă. Mama a fost altfel cu mine, nu aveam voie să vorbesc, pe când eu tac și îl las pe el.”

În plus, lipsa de validare de care ai noștri s-au lovit în evoluția lor în acea perioadă a lăsat și ea câteva  urme, lucru pe care ei au încercat – pe cât posibil – să nu îl ducă mai departe și în relația cu noi. „Față de copilăria mea când a trebuit să fac 19 ani ca să aud de la cineva că mama m-a lăudat, eu de fiecare dată i-am spus cand sunt mândră de ea”, mi-a spus mama Ralucăi*. „Eu în copilărie nu am primit o recunoaștere a valorii și atunci am zis că eu nu o să fac așa.” Din discuțiile cu cele cinci mame mi-am dat seama cât de multe s-au schimbat în practica încurajărilor, cel mai bun exemplu fiind mama Laurei care mi-a spus că ea este prima care îi spune fiicei sale „Du-te, că poți! Ești cea mai bună!” Laura mai are o soră, iar mama lor mi-a mărturisit că le-a încurajat chiar și în momentele în care au greșit.

Drumul acesta al schimbării prin care ai noștri au încercat să treacă și pe care noi îl vom continua este unul complicat dacă nu suntem conștienți despre noi, ne spune Ligia. „Dacă nu-ți dai seama că în tine sunt niște modele, dacă refuzi să citești despre asta sau să te informezi sub orice formă – că te duci la o terapie, că asculți un podcast, că citești niște articole […] și tu continui în viața ta și a copilului tău să acționezi sub impulsul lor, evident că vei da mai departe niște modele transgeneraționale care nu-și mai iau rostul.” Tocmai de aceea trebuie să înțelegem că părinții noștri, înainte să facă schimb între două moduri diferite de parenting, au fost nevoiți să treacă printr-un proces de recunoaștere al tiparelor din acea perioadă – în care nu era „la modă” să li se recunoască meritele, în afară de cele de la școală, să vorbească deschis despre problemele lor personale cu părinții sau să fie încurajați în mod activ.

Micile secrete pe care le au ai noștri

Mai departe, scopul discuțiilor mele cu cele cinci mame a fost să aflu ce nu le-ar spune în mod obișnuit copiilor lor. Și deși multe lucruri sunt destul de evidente, pentru că și noi le cunoaștem într-un fel sau altul, am zis ca acest exercițiu să fie, în primul rând, o încurajare de a vorbi cu părinții și subiecte mai sensibile. S-ar putea să rămânem puțin surprinși, cum am rămas și eu în timpul interviurilor, și să ne înțelegem de fapt trecutul și prezentul.

Mama lui Cosmin* mi-a povestit despre anii în care l-a crescut singură, până să îl cunoască pe actualul soț. „Au fost zece ani de greutate pe toate palierele, și financiar, și sentimental… Cum le gestionam? Niciodată în fața lui.” Mi-a mărturisit mai departe despre cum atunci când Cosmin dormea sau se uita la desene animate, ea se retrăgea într-o cameră, acolo unde plângea și se gândea cum va trece mai departe. Deși situația financiară era complicată, mi-a spus că a încercat să nu îl priveze de nimic: „Niciodată n-am discutat cu el, cu toate că el înțelegea situația, pentru că îi spuneam: «Ăștia sunt banii pe care noi îi gestionăm luna asta. Plătim chirie, întreținere și toate cele.» La final erau și banii pentru activitățile lui, pentru jucării și pentru dulciuri.” Însă, și Cosmin era atent, după cum mi-a spus că atunci când mergea cu el la magazin și îl punea să își aleagă ceva dulce „mereu alegea un ou Kinder, dar nu mânca niciodată ciocolata”. „El era încântat doar de jucărie.” Iar, pentru că pe ea „o durea sufletul”, îi mai punea ceva dulce pe ascuns pe banda de la supermarket.

Și mama lui Andrei* s-a deschis despre perioada divorțului prin care a trecut. Responsabilitatea copilului, căzută dintr-odată doar pe umerii ei, a copleșit-o inițial. „Ajunsesem la un fel de atacuri de panică. Eu simțeam responsabilitatea foarte mare, că trebuie să-l cresc eu, că trebuie să scot om din el – tot timpul asta voiam. Este o grijă foarte mare pentru mine să-l știu tot timpul bine.”

Psihologul Ligia Moise ne spune că evenimentul divorțului și ce se întâmplă mai apoi se proiectează spre copii „în funcție de cât a reușit mama să pună un scut între emoțiile ei negative legate de faptul că a divorțat și că tatăl copiilor ei nu este suficient de prezent.” „Nimeni nu se căsătorește cu gândul că va divorța. Acolo e un vis, toată lumea se căsătorește și visează că va fi bine… Ori, în momentul în care se produce divorțul, moare un vis, și la unii ține mai mult doliu și e mai zgomotos.” Ligia pune într-o metaforă dezvoltarea copiilor cu părinții separați: „Gândiți-vă că pentru copil mama și tatăl sunt fiecare ca o aripă. Dacă una e mai puțin dezvoltată, zborul spre lume al acestui copil va fi un pic mai dificil. Va trebui să facă el eforturile necesare să-și dezvolte ambele aripi și să se poată descurca în viață.” Iar, această responsabilitate de a „suplini” aripa lipsă revine, de obicei, mamei care va rămâne cu copilul.

Mama Ralucăi* mi-a spus că în momentele grele a fost nevoită să discute cu fiica ei „lucruri de adult” pentru a nu o „pierde”. Și, tocmai pentru că s-a maturizat mai devreme, în comparație cu cei de vârsta ei, nu a putut să lege conexiuni – acesta fiind un lucru pe care mama ei mi l-a spus cu regret. „Ea este un om care observă totul și își dă seama de ceea ce se întâmplă fără să-i zic eu. Intuitivă fiind, au fost momente, în care n-aș putea să o zic cu siguranță, dar eu am simțit că m-a protejat.” Același lucru l-am descoperit și în discuția cu mama Elenei care mi-a povestit cum s-au alinat „una pe alta”. Și despre cum de multe ori și copiii pot fi un punct de sprijin pentru părinți – nu numai invers. „Am trăit împreună doar noi trei ani și cred că asta a fost foarte important și pentru mine. Nu știu dacă și pentru ea, pentru mine, însă – da. Și știu că ea a încercat tot timpul să fie puternică și a vrut să arate că ea e un stâlp acolo pentru mine și a trebuit să fiu și eu înapoi, la fel”, mi-a spus recunoscătoare mama Elenei.

Și copiii își protejează părinții. Mama Laurei* a amintit despre un asemenea moment, atunci când fiica ei – sportivă de performanță – aflându-se în echipa lotului național timp de un an, a suferit departe de casă într-un regim strict și sever. Ea este și cea care, din postura de antrenoare, și-a văzut fiica practicând același sport încă de la trei ani, cu aceeași pasiune ca a ei: „Îmi amintesc cu mândrie prima medalie, prima campioană națională…” Însă, greutățile la care Laura a fost supusă de către antrenoarele deloc profesioniste de la lotul național s-au descoperit mult mai târziu: „N-am știut prin ce trece. Este un moment pe care eu îl regret, că n-am putut fi acolo. Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că ei i-a fost teamă că ne va face rău cineva (n.r., fiind antrenoare a aceluiași sport). O protecție a ei vizavi de noi. Tot timpul are grijă să nu pățim ceva, să fim bine, să nu fim supărați.”

Și părinților le pare rău

În interviurile cu cele cinci mame am atins și cel mai sensibil subiect: resentimentele cu privire la relația cu copiii lor. Timpul este și cel mai întâlnit regret printre părinți, despre care mama lui Andrei mi-a povestit mai multe. „El a plecat singur la București, eu lucram, n-am putut să fiu alături de el.” Tot ea mi-a spus că acest lucru i l-a recunoscut și băiatului ei căruia i-a spus: „Eu n-am fost cu tine când ai dat examen la facultate, toți părinții pe care i-am auzit au fost. […] Nu ți-am gătit cum gătesc mamele și trimit pachet pe tren, eu nu ți-am făcut nimic.” Mama lui Andrei mi-a zis că timpul pe care i-l acorda a fost din ce în ce mai redus, odată cu promovarea ei în funcție la muncă: „La ora 16, plecam că știam că trebuie să mă duc după el. Însă, când a intrat la liceu, eu avansasem la serviciu și am ajuns ca timpul meu de după-amiază să-I dau tot serviciului.” Amintindu-și de temele pe care le făceau împreună „până în clasa a șaptea”, timpul a fost cel mai mare regret, din cauza căruia Andrei s-a mutat singur, fără ajutorul mamei, la cămin și, mai apoi, la chirie. Acest regret îl poartă și în prezent: „Poate nici acum nu reușesc să-l ascult pentru că sunt tot timpul pe fugă.” O poveste asemănătoare am regăsit-o și la mama Elenei, care mai are și un frate. „Principalul regret este timpul pe care nu l-am petrecut suficient cu ei. Chiar dacă aș sta să contorizez, poate că n-aș spune că n-am petrecut timp cu ei, dar cred că nu l-am petrecut cum ar fi trebuit, că de multe ori a fost doar timp, nu și de calitate”, mi-a mai spus mama Elenei.

Părinții mai regretă și momentele în care au fost mai duri cu noi, ei trăind într-o perioadă în care „bătaia era ruptă din rai” și ale cărei manifestări au încercat să nu le ducă mai departe. Mama Ralucăi mi-a povestit despre un moment în care și-a ieșit din fire: „Am cam speriat-o atunci. Ăsta este un lucru pe care îl regret. I-am simțit pulsul și ăla a fost momentul care m-a calmat pe mine foarte tare. Ea brava în fața mea dar, de fapt, era foarte speriată.” Și mama lui Andrei recunoaște că a avut momente în care a fost „mai dură” cu el când era mic, deși de cele mai multe ori „îi mulțumește”.

Și momentele în care nu ne-au încurajat suficient se numeră pe lista de regrete ale părinților. Mama lui Cosmin își amintește specific de perioada liceului: „«Mami, sunt mândră de tine, am încredere în tine», îi spuneam, dar i le spuneam că mă punea el. Mă întreba «Nu ai încredere în mine?» și îi spuneam că da. Oarecum era un răspuns la întrebarea lui și aș fi vrut să plece de la mine. Îmi pare rău că nu l-am susținut mai mult în perioada aia.” Același resentiment l-am regăsit și la mama Elenei: „Cred că nici acum nu-i spun că sunt mândră de ea foarte des. În copilărie și până în adolescență, cred că într-adevăr n-am spus suficient de des lucrul ăsta și acum, dacă mă uit în urmă, cred că sunt lucruri pe care le-aș face altfel, cel puțin din punctul ăsta de vedere: al comunicării, al sprijinului, al dezvoltării personale.” Tot ea mi-a recunoscut că părinții, în general, au tendința de a fi mândri de copii atunci când „reușesc ceva, un examen, un concurs”, însă că nu așa ar trebui să fie. „Cred că de fapt ne simțim mândri de ei în toate momentele și cred că fiecare reușită, poate chiar și pe plan sentimental, sunt importante. Și cred că acelea sunt de fapt cele în care ar trebui să fim mândri de ei – când reușesc să devină oameni, să mai pună un pas în dezvoltarea lor și, mai puțin, momentele ce țin de academic.”

Concluzia mamei Elenei intuiește, mai departe, și răspunsul Ligiei: „Am regretul ăsta că aș fi făcut lucrurile cu mintea și cu înțelepciunea de acum. Cred că altfel ar trebui să fac lucrurile: să le acord mai multă atenție, să îi întreb mai mult despre ceea ce își doresc, despre ceea ce gândesc, despre ceea ce simt mai ales și cred că n-am făcut lucrurile astea.”

Pshiologul Ligia Moise ne spune că o bucură faptul că părinții „au ajuns la aceste regrete pentru că asta înseamnă că au conștientizat că n-au făcut ceva bun.” Iar, în acest moment, ei mai au „o șansă”, pentru că pot „să dreagă ce n-au făcut.” Cum pot face asta? Prin a spune „Îmi pare rău că n-am știut să facă altfel” sau „Îmi pare rău de toate cuvintele sau gesturile pe care le-am făcut, le regret. Știu că nu asta poate să șteargă” – acestea sunt câteva dintre abordările propuse de Ligia. „Asta nu înseamnă că dacă le-am făcut că atunci sau acum te iubesc mai puțin sau ești mai puțin important pentru mine, dar din păcate, nici eu n-am știut să fac alt altfel.”

Ligia se adresează mai departe părinților spunându-le să fie mai îngăduitori cu ei: „La un moment dat al vieții voastre ați luat o decizie greșită, dar asta s-a întâmplat cu mintea pe care o aveați atunci, cu nivelul de cunoaștere la care vă aflați atunci și în contextul socio-economico-politic în care vă aflați atunci.” Așadar, „părintele este și el un om și din acest simplu motiv greșește”.

„Faptul că regretați este un lucru excepțional pentru care nu pot decât să vă felicit pentru că vă poate duce în acea situație în care să vă așezați în fața copiilor voștri, cu lacrimi în ochi sau fără, să le spuneți cât de rău vă pare și cât de mult iubiți și să-i întrebați ce ați putea să faceți ca să fiți iertați.”

– Ligia Moise

Ce își doresc părinții de la noi și nu ne spun

Și părinții au nevoie de iubire. „Ce mi-ar plăcea mie, dar asta probabil și din cauza faptului că a plecat de acasă, este să ne zicem mai des că ne iubim. Când era mai mică a început ea să-mi spună mai întâi și era o chestie între noi două. Știu că mă iubește, știe că o iubesc, dar parcă aș vrea să o mai aud și da, asta poate să fie o nostalgie”, spune mama Ralucăi. Cum le mai putem arăta asta, mai ales când suntem la distanță? „Când sunteți la mare distanță, faceți-vă un pic de timp, când ați fost într-un loc drăguț, faceți o poză și trimiteți-o, mai mult de zece secunde nu ne ia”, ne spune Ligia.

Părinții au nevoie să știe și după 20 de ani că încă mai facem parte din viața lor: „Chiar dacă mama întreabă dacă ai mâncat, tu spune-i că ai avut cursuri la fizică atomică sau ceva ce ea oricum nu înțelege – dar spune-i – și atunci ea o să înțeleagă că este încă parte din viața ta și astfel se va simți iubită. Un pic dacă le dați, de cele mai multe ori este suficient – o poză, o informație, ceva despre voi, dacă ați cunoscut un băiat sau o fată și v-a plăcut, dacă stăpâniți mai bine limba țării în care sunteți plecați – o să vedeți ce mult va conta și ei vor sta mai liniștiți.” Chiar și în cazul părinților care în aparență sunt mai „reci”? Ligia subliniază faptul că „orice om care e prezent aici și acum și înțelege ce se întâmplă cu el și e cât de cât echilibrat emoțional, are nevoie să se știe iubit”.

„Tocmai pentru că sunteți o generație care cunoaște mai multe decât ei, puteți să aduceți în viața voastră ceea ce aveți nevoie voi, dar și părinții voștri, și s-ar putea să realizați că sunt stângaci. În momentul în care de exemplu un băiat își va îmbrățișa prima dată tatăl, care până atunci s-a ținut bățos că el e bărbat și nu e emoțional, s-ar putea să-l vezi că e un pic stângaci, dar cu siguranță are nevoie…”

– Ligia Moise

Da, și părinții învață de la noi

Deși poate nu ne dăm seama, și părinții învață multe despre ei prin relația cu noi. Mama Ralucăi mi-a povestit cum a stabilit o „convenție” cu fiica ei: „Avem o chestie între noi: dacă vezi că greșesc, mă corectezi. Dacă vezi că sar calul, îmi spui. E valabilă de ambele părți.” Îmi povestește zâmbind cum, fiind extrovertită, de multe ori aude de la Raluca: „Mamă ascultă-mă până la capăt. Nu am terminat tot ce aveam de spus, dacă nu m-ai mai întrerupe și m-ai lăsa să vorbesc…” Așadar, lecția de a nu mai „acapara” o conversație, presupune, după cum spune și Ligia la nivel mult mai larg „renunțarea la orgolii” și la acel model cum că „părintele e acolo pe un piedestal” – proces recunoscut și de mama Ralucăi: „Cu alte cuvinte acum învăț să tac și să ascult mai mult. Prima oară nu îți vine bine, dar este un câștig pe termen lung.”

Părinții au mai învățat de la copiii lor și despre puterea de a trece peste greutăți. Mama Elenei mi-a recunoscut că în momentele complicate a învățat de la ambii copii acest lucru, dar și hotărârea Elenei a influențat-o puternic: „Pe ea o văd foarte hotărâtă, ceea ce mie îmi lipsește. De la ea cred că pot să învăț asta: să fii hotărât și să știi când alegi, alegi și gata.” Tot ea mi-a spus că îi place că Elena este independentă, dar mai ales că „că are opinii proprii pe care și le susține și […] că-i pasă mai puțin dacă mie îmi place sau nu ce-i place ei.”

Pe de altă parte, mama lui Cosmin mi-a spus că ar fi vrut și ea să fie „la vârsta lui așa ca el”, dar că vremurile respective nu i-au permis. „În primul rând că el niciodată nu se plânge, de niciun fel de problemă: financiară, sentimentală, de sănătate… Într-adevăr, eu sunt o fire care, nu că las garda jos, dar mă mai plâng. Dar doar la mama mea. El nici măcar lucrul ăsta nu-l face, să vină, să-mi spună «Mamă, uite am problema asta!»”

În loc de încheiere

În timpul tuturor interviurilor am simțit emoția mamelor care vorbeau despre copiii lor, am simțit cum unora le tremură vocea sau chiar lăcrimează. De ce? Mama lui Cosmin mi-a zis pentru că „noi am crescut amândoi, ne-am crescut unul pe altul”, iar mama lui Andrei povestea că „cu cât trece timpul, devin mai emoționată pentru că am în minte foarte mult perioada copilăriei lui și asociez cu perioada când era acasă și era în mâinile mele”.

Psihologul Ligia Moise vine cu o explicație scurtă și logică: „Părinții consideră că cea mai mare realizare este copilul lor.” „Este un proiect greu și momentul în care îți reușește și ai reușit să pui ce trebuie la bază acolo ca acel copil să fie funcțional și să poată să își vadă de viața lui, să-și ia deciziile lui și să fie echilibrat și armonios, știi sigur că ți-a reușit un proiect care a durat vreo 20 de ani”, ne spune Ligia și ne îndeamnă și pe noi să ne gândim la asta.

Gândul cu care am pornit când am decis să scriu acest articol a fost să ne deschidem mai mult în fața părinților noștri și să încercăm să aflăm mai multe de la ei. „Părinții voștri se deschid mai greu în fața voastră pentru că nici în fața lor părinții lor nu s-au deschis”, ne spune Ligia. Însă, noi fiind o generație altfel, cred că putem să începem să fim noi așa cum ne-am dori să fie și ai noștri.

Așadar, când te-ai întrebat ultima dată ce se află în mintea mamei tale?

*Numele copiilor au fost modificate pentru a ne asigura că rămân anonime.

**Ligia Moise este psiholog clinician și are o experiență de 16 ani în domeniu, specializându-se în psihoterapii cognitiv-comportamentale, terapie sistemică cuplu-copil-familie și psiho-oncologie. Pe lângă cabinetul individual și activarea ca psiholog în secția de chirurgie a unui spital, Ligia este implicată și în diverse acțiuni de voluntariat, precum cele de la Asociațiile Anais și Pas Alternativ, acolo unde lucrează cu femeile victime ale violenței domestice, sau „Cortul Terapeutic”, care promovează psihoterapia la nivel național.