Pe tata nu l-am cunoscut niciodată în complexitatea lui. Îl știu superficial ca persoană, deși am locuit cu el în casă timp de 18 ani, după care m-am mutat la facultate. Eram fericită că o să scap de certurile din casă și că mă voi simți mai bine. Tata e un om trecut de 50. E omul cu care mă plimbam prin parcuri când eram mică și care se ascundea de mine și de soră-mea pe stradă ca să vadă când ne dăm seama. E omul care râde ocazional și care face, mai rar, atmosferă. La fel de rar l-am văzut plângând și cred că tot la fel de rar, zâmbind. E omul care a făcut posibile concediile aproape an de an și care înjura la volan când greșea drumul. E un om, care la rândul lui a fost educat (și) prin violență. Dar care a avut o oarecare grijă ca mie și soră-mii să nu ne lipsească nimic. Financiar vorbind.

Pentru tata, alte forme de educație au trecut în plan secund. 

Tata nu m-a învățat niciodată despre parteneri, despre cum să inițiez o relație, romantică sau nu, cu băieții pe care îi simpatizam. Mai mult mama mi-a povestit, dar din perspectiva ei de femeie. Și totuși întotdeauna mi-au plăcut băieții care se asemănau, pe partea de trăsături pozitive, cu el, care mă conduceau până acasă cu mașina sau care ar fi putut să simuleze iubirea pe care ar fi trebuit să o simt, copil fiind, de la tata. 

Tata nu mă ajuta cu temele la școală, îmi dădea doar banii pentru fondul clasei și pentru culegeri. Venea, totuși la serbări și făcea poze. Tata iubea meseria de fotograf și m-a certat de față cu rudele când i-am irosit primul cadru pe un aparat pe film, când am făcut accidental o poză la canapea. Mai târziu aveam să preiau eu dragostea pentru fotografie. N-am vorbit foarte mult despre asta cu el. Îi chemam pe ambii părinți să le arăt ce am mai fotografiat, pe film în special, și nimeni nu părea interesat. 

Despre tata nu se vorbește mult. Nici măcar el nu vorbește. Nu știu des cum se simte. Ne auzim mai rar, atunci când povestim mai casual, la urgențe sau la zile de naștere. Pare că mereu avem cuvintele măsurate. Nu stăm nici măcar 10 minute la telefon. Ne scriem mereu că suntem bine și cred că niciunul dintre noi nu este. Eu cel puțin nu-s. Mi-aș fi dorit să știe asta. Mi-aș fi dorit să mă fi văzut de Paște, în bucătărie, când mi-au dat lacrimile mărturisindu-i mamei că tata nu mă iubește. Cel puțin așa simțeam atunci. Și mi-a zis că „Ce-ai, măi?”. Apoi a continuat să-mi spună că asta se întâmpla când eu și soră-mea eram mici. Că soră-mea avea ceva al ei în ochii tatălui meu și că de mine nu se atașase atât de mult.

Deci e adevărat.

Altfel cum s-ar fi explicat că eu eram vinovată pentru prostiile pe care le mai făcea soră-mea în copilărie și dacă eu le făceam în contul meu, tot eu eram vinovată? De la sine înțeles. Pe atunci eram doar un copil care nu putea să înțeleagă ce se întâmplă. Și acel copil s-a transformat într-un adolescent căruia îi lipsea o oarecare autonomie în luarea deciziilor și care, mai târziu, a devenit tânărul adult în căutarea înlocuitorului pentru grija ce lipsise.

De fiecare dată când vedeam violență în jurul meu, noaptea îl visam pe el. Și îl visam raportându-se la mine ca la un „nimeni”, ca la o interacțiune pe care nu ți-o dorești, oricum, în viață. Bătea cu pumnul în obiecte și țipa la mine. Ridica palma la mine și trebuia de fiecare dată, în vise, să mă chinui să-i demonstrez că sunt importantă și că are pentru ce să mă iubească. O copie a realității aproape fidelă. Uneori visele erau mai violente decât realitatea în sine. Durerea era și ea de două ori mai mare, pentru că nu puteam controla ce se întâmpla acolo. Eram pur și simplu fără niciun adapost. Ajunsesem să le cer prietenilor mei să nu mai lovească lucruri și să nu mai dea cu pumnul în masă, pentru că nu mi-e ok. Nu-mi era ok, de frică să nu mă întorc iar la visele astea, de care o perioadă scăpasem cu succes. Și mă lăudam cu asta. Era ceva ce nu credeam că o să se întâmple. Apoi s-au reîntors când mi-am dat seama că poate nu mă iubește. 

Am crescut și am trăit totdeauna, mi se pare, încercând să demonstrez că eu sunt cineva. Și m-am îngropat în proiecte și în lucru ca să am reușite pe care să le împărtășesc și cu el. Pare că niciodată nu se bucură. Nu e expresiv. E expresiv doar la evenimente mari, gen absolviri, atunci când pare mândru. Nu spune niciodată „Sunt mândru de tine”. Mai zice ocazional „Vă iubește tăticul!” Eu, în schimb, n-am putut să-i zic niciodată un „te iubesc” sau că sunt mândră de el. A creat oarecum o distanță între noi pe care n-am reușit până acum să o acopăr cu nimic. În rest, ce e pentru mine reușită, pentru el încă n-am aflat ce înseamnă. Dacă n-am aflat ce însemn eu în sufletul lui, atunci de ce m-oi tot fi chinuind să aflu ce semnificație are lumea asta pentru el?

Aș fi vrut măcar o dată în lume să-i spun în față astea. Dar am crescut cu o oarecare frică de el și nu puteam să-l privesc în ochi prea des. Nici nu puteam să-i zic mereu cum mă simt. E un om bun în fond, îmi zic, are calitățile lui și câteodată chiar face atmosferă. Păcat de cele zise mai sus. Se simt ca mai multe cuțite înfipte într-o inimă unde nu mai ai loc să tot înțepi. Și se simte ca și cum uneori alege totuși să facă așa. Am pe comoda din camera mea de aici, de la Cluj, un album foto în care sunt și poze de familie de când eram mică. Observ un oarecare pattern în care tata apare cu soră-mea în brațe mai mereu, iar eu apar alături de mama. Mă întreb dacă al doilea copil al lor are vreo semnificație pentru el și îmi vin în minte sute de gânduri. 

Tata, dacă vezi asta, m-ai iubit vreodată?

Vai, iar am uitat. Tata nu mi-a citit niciodată vreun articol. 

Ce n-am putut spune aici va fi jelit și în viitor.