În ultimele zile mi-a fost pus în față David Balogh, un nume care, venit din aria de jazz românesc cu care am tangențe minime, cu tot respectul, nu mi-a zis absolut nimic. Dar cum face întâmplarea, am avut norocul să ascult câteva dintre piesele de pe proiectul „Rădăcini Suspendate” care, by the way, când scriu aceste rânduri încă nu a fost lansat către publicul larg. Și fără glumă vă spun, odată ce am prins link-ul în mână, am ascultat piesele atât de serios încât am fost motivat să ies din bula de PR și să încep să fac ce probabil face orice om curios într-o situație similară: am căutat mai mult.

Am dat peste articole de luna trecută care anunță că albumul urmează să își facă apariția pentru prima dată fix joia aceasta, pe 09 iulie, în București, dar și peste câteva înregistrări live, proiecte mai vechi, un site al artistului, o piesă numită „Heaven” și informații despre parcursul lui David, care conform săpăturilor mele, începe în Brașov prin 2021 la Aiurea`n Parc Fest.

Chiar și așa, după câteva ore bune de ascultat pe repeat melodiile și live-urile, mi-am dat seama că încă nu eram sau mai bine zis, încă nu sunt în stadiul în care pot spune foarte simplu cu punctul pe „i” că „îmi place” sau „nu-mi place” ce aud. Sunt prins într-un limbo în care calitățile proiectului și ale lui David sunt foarte vizibile, dar care nu mă câștigă pe deplin când vine vorba de subiectul principal aka muzica.

Ca să vă dau mai mult context, din toate informațiile de le-am cules, „Rădăcini Suspendate” pare să fie tipul ăla de proiect construit cu intenție. Nu e o conglomerare de piese aruncate pe un CD sau un vinil și gata, ci o lume trasată în detaliu, care încearcă să lege jazz-ul și rădăcinile folclorice românești într-o formulă personală. Se vede că există un concept în spate și multă muncă, chiar aș putea spune că nimic din ce am auzit în piese nu e lăsat la voia întâmplării. Lucrurile astea se regăsesc în vocea lui David, care fără discuții, se vede că este foarte, da’ foarte bine lucrată, mai ales dacă punem la socoteală și absolvirea Colegiului de Muzică Berklee din Boston.

David are control, are expresivitate, este sigur pe sine și se asigură că transmite asta exact cum o face un om care știe la ce instrument cântă. Și totuși, pe măsură ce treceam prin materiale, chiar și cele realizate alături de JazzQuarters sau Filarmonica Brașov, începea să se contureze un sentiment care nu are legătură cu vocea, nici cu compozițiile și nici atât cu direcția artistică dorită.

Îmi e greu să pun în cuvinte ce mi-au înțeles urechile, dar aș zice că explicația este înrădăcinată în interpretarea atent controlată a pieselor. Este un sentiment care reiese, în viziunea mea, când există prea puțin loc pentru surprize, ca atunci când construiești o bărcuță într-o sticlă, totul trebuie și este predeterminat. În cazul melodiilor lui David, sentimentul ăsta de „trebuie și este” se traduce în fiecare frază, care știe deja unde trebuie să ajungă, în fiecare inflexiune, care este calculată, în fiecare accent bănățean, care este folosit unde trebuie fix lângă fiecare emoție care vine îmbrăcată impecabil înainte să apuce să fie trăită.

Acum sper că nu îmi mi-am luat mantia de hater pe mine. Paragrafele de sus nu au intenția să fie spuse deloc ca pe o critică a tehnicii lui David Balogh. Din contră, cred că tocmai tehnica este unul dintre cele mai evidente atuuri ale lui. Dar uneori, am senzația că muzica spune mai degrabă „uite cât de bine pot exprima emoția” decât „uite emoția!”.

Diferența este subtilă și evident, profund subiectivă, dar aș zice că suficient de prezentă încât să-mi rămână în minte după mai multe ascultări, creând astfel, pentru mine, o distanță între artist și ascultător. În același timp, o parte din mine se întreabă dacă nu cumva problema e la mine, nu la melodii; dacă nu cumva fac o greșeală pe care o facem toți, tot mai des, în era asta a streaming-ului.

Respectiv, încerc să înțeleg un proiect construit pentru scenă ascultându-l doar printr-o pereche de căști.  

Așa că stau cu idea că cele nouă piese de pe albumul lui David, au nevoie de spațiu, pentru că pare că muzica asta cere lumini, oameni, respirația dintre instrumentiști și momentele acelea imposibil de surprins într-o înregistrare. Poate așa, exact acolo pe loc, controlul despre care vorbeam devine naturalețe, piesele putând să respire altfel, tot vibe-ul devenind mult mai uman și mai puțin automatizat.

Ca să îmi confirm ipoteza sau, cine știe, poate chiar să-mi demonstrez impresia formată, sigur o să încerc să ajung în fața lui David Balogh și a instrumentiștilor care dau viață proiectului, respectiv, Rick Son (pian), Max Close (tobe) și Vitalyos Lehel (contrabas), la unul dintre cele zece concerte programate prin țară. 

Prin urmare, încă nu pot spune că „Rădăcini Suspendate” m-a convins pe deplin. Dar nici nu cred că asta este concluzia potrivită și nici nu sper să fie, pentru că fix semnul ăsta de întrebare face proiectul interesant.