Tema din acest an a festivalului fARAD: Propaganda, le-a dat regizorilor tineri din competiția de scurtmetraj libertatea să o ia în toate direcțiile posibile. Unii și-au scotocit prin arhivele personale, alții au experimentat vizual, iar câțiva au mers direct spre emoții grele sau observații despre lumea din jur. Fiecare a găsit alt mod de a vorbi despre adevăr, manipulare, libertate sau vulnerabilitate. Am stat de vorbă cu o parte dintre ei, oameni la început de drum, dar deja cu ceva de spus, iatǎ ce am aflat.
Endre Szasz și Andrei Faur – „Vandartism”
„Am avut mereu o fascinație pentru graffiti”, povestește Endre Szasz. „Când am ajuns la New York, la Graffiti Hall of Fame din Harlem, am simțit ceva special, era o energie, o vibrație, un fel de rebeliune. Apoi am vrut să văd ce se întâmplă la Cluj. Mi s-a părut fascinant că aici oamenii fac chestii asemănătoare, am simțit că merită documentat.” Din acest entuziasm a luat naștere Vandartism, un scurtmetraj despre arta străzii și despre cum libertatea de expresie se intersectează cu limitele orașului și ale societății. Filmările au avut loc într-un loc industrial părăsit, iar echipa a lucrat cu resurse minime și multă improvizație. „Cel mai greu a fost sunetul”, spune Endre. „Nu aveam sunetist, eram doar trei oameni. Am improvizat tot ce s-a putut. Adrenalina a fost constantă, nu aveam aprobări, totul era pe fugă. Fiecare cadru era un risc”
Andrei Faur, directorul de imagine, completează: „Zona industrială era pustie, ciudată, cu un vibe straniu. Nu știam exact ce o să surprindem pe cameră, dar am încercat să transpunem tensiunea și energia locului.” Pentru Endre, Vandartism nu e doar despre arta de pe ziduri: „Vreau ca oamenii să vadă graffiti-ul altfel, nu doar ca o mâzgăleală sau vandalism, ci ca pe o formă de libertate, o declarație sinceră a celor care îl fac. E despre pasiune, risc și autenticitate.” E un scurtmetraj care transmite exact senzația de „fă ce simți, improvizează și vezi ce iese” și asta se simte de la primul cadru până la ultimul.
Isabela Adoch – „Portrete ale depresiei”
Pentru Isabela Adoch, filmul s-a născut dintr-o vulnerabilitate personală: „Am făcut Portrete ale depresiei pornind din propria mea suferință. Am trecut printr-o perioadă grea și am vrut să arăt că nu sunt singura.” Documentarul urmărește oameni care trăiesc cu depresie și aleg, cu greu, să vorbească despre asta. „Am rămas doar cu trei persoane care au acceptat să fie filmate. Restul au renunțat, din teamă, rușine, stigmatizare. În România, dacă spui public că ai depresie, riști să fii judecat sau chiar să-ți pierzi jobul.”
Pentru ea, scopul filmului este simplu: empatie. „Mi-aș dori ca spectatorul să înțeleagă că acești oameni nu sunt singuri.” Despre fARAD, Isabela spune că a fost o experiență „emoționantă și vindecătoare”: „E un festival care pune în lumină povești reale, nu doar povești frumoase.”
Valentin Fogoroș – „Doamne, fă din leu dolar”
Filmul lui Valentin Fogoroș a pornit de la o descoperire aparent banală: niște casete vechi de familie. „Le-am convertit și am început să le montez. În timp ce le urmăream, mi-am dat seama că pot să vorbesc prin ele despre migrația românilor în America, dar și despre identitate, familie și distanță”, îmi spune el. Procesul de creație nu a fost lipsit de provocări. „Cel mai dificil a fost să decid cât de mult din viața mea și a familiei mele să expun. E delicat să te pui pe tine și pe cei dragi în fața camerei. Dar tocmai asta face filmul sincer și autentic”, explică Valentin.
Doamne, fă din leu dolar e o meditație despre „acasă” și despre memoria pe care o purtăm cu noi, despre ce înseamnă să fii român și să te raportezi la trecutul propriu și la rădăcinile familiei. „Cred că fiecare ar trebui să-și privească arhivele personale. Sunt pline de povești neștiute, de momente care merită păstrate și împărtășite”, adaugă el. Despre atmosfera festivalului fARAD, Valentin spune simplu și sincer: „Oameni faini, atmosferă relaxată și filme foarte diferite. Mi-a plăcut că e un festival de nișă, dar în dezvoltare continuă. Se simte pasiunea oamenilor și dorința de a crea o comunitate de cinefili tineri.”
Traian Păsculescu – „Zoo”
Lui Traian Păsculescu, ideea pentru Zoo i-a venit complet întâmplător. „Am fost la zoo cu familia, fiindcă nepoata mea e înnebunită după capybara, și am început să filmez. În montaj, am păstrat doar sunetul de acolo și l-am suprapus peste imagini filmate din mașină. Așa s-a născut Zoo”, povestește el. Din joaca asta aparent aleatorie a ieșit un scurtmetraj cu 3 straturi. Zoo vorbește, în felul lui poetic și abstract, despre captivitate: „Suntem cu toții într-o cușcă imensă: planeta Pământ. Filmul explorează și egoismul uman, felul în care ne pasă mai mult de confortul propriu decât de ce se întâmplă în jur și se încheie cu un fel de Armaghedon simbolic, filtrat prin culorile curcubeului. E un simbol biblic, de fapt, legat de legământul dintre Dumnezeu și oameni”, adaugă el.” adauga Traian.
Traian recunoaște că filmul „nu e pentru toată lumea” și că e „greu de digerat”. Dar pentru el, procesul de creație a fost mai mult o formă de terapie decât o încercare de a impresiona publicul. „Nu fac filme pentru spectatori, ci pentru mine. E un fel de catharsis. Știu că sună clișeic, dar chiar așa e. Mă lupt cu demonii mei interiori prin filmele mele”, spune el. Experiența la fARAD l-a cucerit complet: „A fost superb, de la oameni și până la organizare, totul. Jos pălăria! De fapt, jos toate pălăriile… dacă aș avea. N-am niciuna, dar dacă aș avea, le-aș da pe toate jos.”
Cezara Crețu și Robert Makkos – „Triptic”
Pentru Cezara Crețu și Robert Makkos, filmul este o parte dintr-un univers vizual mai amplu. „Scurtmetrajul face parte dintr-o expoziție cu grafică, instalație și animație. Ne-am dorit să experimentăm vizual, să explorăm transformarea”, explică Cezara, care este și protagonista filmului. Robert completează: „A fost un proiect făcut cu resurse zero, dar cu multă răbdare. Am așteptat mult doar ca o cămașă să se usuce între filmări.”
Cei doi văd filmul ca pe un liant între artă și cinema. „Ne interesează mai mult reacția interioară a spectatorului, nu interpretarea exactă. Vrem să ridicăm întrebări, nu să dăm răspunsuri.” Despre fARAD, Cezara spune că a fost o experiență „caldă și inspirațională”: „Am întâlnit artiști tineri, dornici să colaboreze. E important că există astfel de spații unde să te simți parte din ceva mai mare.”
Oleg Creangă – „Țara Nimănui”
Pentru Oleg Creangă, ideea documentarului Țara Nimănui s-a născut dintr-o frământare interioară. „A venit dintr-o problemă cu care trăiesc și mă confrunt zilnic, mai ales atunci când, singur, reprezentam diaspora”, povestește el. Filmul e o viziune profund personală asupra plecării oamenilor din țară, în căutarea unei vieți mai bune, un subiect care îl atinge direct. „E o temă cu care noi, tinerii din Moldova, suntem crescuți încă din copilărie”, adaugă Oleg.
Pentru el, Țara Nimănui nu vorbește doar despre Republica Moldova, ci despre o realitate comună întregii regiuni. „Tema nu e specifică doar Moldovei, ci și României. Emoțiile pe care filmul le transmite pot ajunge ușor la sufletul oricărui român”, spune regizorul. Un moment care i-a rămas adânc întipărit în minte a fost unul petrecut în timpul unei sesiuni de Q&A. „O persoană s-a apropiat de mine și mi-a spus: ‘E frumos, dar pustiu.’ Anume aceste cuvinte mi se învârteau în cap pe tot parcursul călătoriei noastre din film.”
Despre experiența la fARAD, Oleg vorbește cu entuziasm și recunoștință. „E un festival minunat, care mi-a oferit ocazia să comunic cu mulți tineri cineaști și pasionați de film, să avem discuții și dezbateri, și, cel mai important, să simt emoțiile oamenilor care privesc filmul meu în sala de cinema. Emoții pe care nu le-aș schimba pentru nimic.”
Răzvan Dima – „Apele în care ne scăldăm”
Pentru Răzvan Dima, Apele în care ne scăldăm s-a născut din dorința de a surprinde un moment de tranziție istorică. „Am vrut să arhivez schimbarea prin care trece stațiunea Băile Herculane. Într-o perioadă mergeam destul de des prin zona Parcului Național Domogled – Valea Cernei și am realizat că patrimoniul arhitectural al stațiunii se degradează sau se modifică văzând cu ochii. E un subiect care m-a preocupat dintotdeauna în România”, povestește el.
Răzvan crede că filmele de scurtmetraj, mai ales cele documentare, merită să circule mai mult în afara circuitului festivalier. „Cred că ar trebui promovate de cinematografe sau de organizații și instituții culturale. Doar așa pot ajunge cu adevărat la public”, spune regizorul. După fiecare proiecție, Răzvan se bucură să stea de vorbă cu spectatorii. „De multe ori aud: ‘Eu n-am fost la Herculane niciodată, pare impresionant. Chiar așa e?’ Și asta mă bucură. Acel loc are nevoie de o infuzie proaspătă de turiști care să-i înțeleagă valoarea și, de ce nu, să contribuie la revitalizarea stațiunii. Cred că asta mi-am dorit: să stârnesc curiozitatea oamenilor și să le spun povestea locului prin ochii celor care vin acolo.”
Despre experiența la fARAD, Răzvan vorbește cu entuziasm. „fARAD-ul e fain, iar selecția filmelor de anul ăsta a fost surprinzătoare. Tema ediției, propaganda, e una care ar trebui să ne preocupe mai mult, ne dă târcoale din toate părțile, cu fiecare pagină web pe care o deschidem sau atunci când folosim celebrele aplicații de ‘socializare’.”
David Madaș – „Mold”
Pentru David Madaș, Mold s-a născut dintr-o întâmplare tehnică transformată într-o adevărată obsesie. „Versiunea mai lungă a filmului este pe Super 8, iar când am realizat că nu am unde să o digitalizez, am început să fac eu totul. Apoi, procesul s-a transformat într-o pasiune, am început să digitalizez nu doar propriile filme, ci și pelicule de 16 mm ale altor oameni, găsite prin târguri de vechituri, din anii ’50 până în ’90, din toate colțurile lumii”, povestește el.
Pentru David, Mold este „o scrisoare de dragoste” adresată tuturor celor care arhivează și salvează amintiri. „E un film pentru oameni și pentru existențele lor, uitate să mucegăiască, la fel ca și cina din spatele frigiderului”, spune el. Scurtmetrajul a fost realizat aproape integral pe un scaner, folosind arhive și fotografii digitalizate manual. „Cred că e un film important pentru prezervarea și expunerea unui alt tip de cinema, unul al memoriei și al detaliilor mici, personale. Mai ales acum, când e tot mai mult conținut superficial generat de AI, Mold vine ca un gest de rezistență.”
Când e vorba de reacțiile publicului, David rămâne senin: „Orice emoție este o emoție bună după un documentar poetic.” Despre experiența la fARAD, vorbește cu entuziasm. „A fost o experiență foarte pozitivă. Aradul e un oraș superb, iar pentru un regizor independent a fost o mare plăcere să cunosc oameni care fac același lucru: scurtmetraje, și care sunt la fel de pasionați de filmul documentar.”
Ce rămâne după fARAD
Deși filmele lor sunt extrem de diferite, unele intime, altele experimentale, unele despre durere, altele despre libertate, toți regizorii împărtășesc aceeași credință: documentarul este un spațiu liber de expresie. Un spațiu unde vulnerabilitatea, curiozitatea și experimentul coexistă natural. Acești tineri au potențial. Temele abordate sunt atât de diverse încât pot atrage un spectru larg de public: de la cei interesați de introspecții personale și emoții profunde, până la cei fascinați de arhive, istorie sau experimente vizuale. În fiecare film se simte dorința de a spune ceva autentic, de a provoca, de a invita privitorul să vadă lumea dintr-o perspectivă proaspătă.
Festivalul fARAD creeazǎ un laborator creativ, un loc unde tinerii regizori nu doar își prezintă filmele, ci își testează limitele, își rafinează limbajul artistic și își descoperă comunitatea. fARAD dovedește că viitorul cinematografiei românești stă în mâinile acestor tineri care nu se tem să experimenteze, să fie vulnerabili și să transforme fiecare proiect într-o declarație personală despre lume și viață.
