Madrid este un mozaic etnic. Mulți oameni la un loc, fără legături culturale foarte mari, dar uniți de o singură pasiune: fotbalul. În ziua meciului amical dintre România și Columbia a mai avut loc un meci, anume Spania-Brazilia. Orașul era încărcat de fotbal și de oameni care așteptau cu nerăbdare startul meciurilor prin cafenele, baruri sau chiar pe stradă. Fularele și steagurile au apărut în jurul orei 14:00, dar steagul României era de negăsit.
Madridul a fost ales ca oraș gazdă al meciului dintre România și Columbia pentru că în oraș sunt comunități mari de români dar și de columbieni care nu au ocazia să-și vadă naționala des. Era o ocazie pentru fiecare rezident din oraș să se unească cu oamenii lui și să se simtă ca acasă. Prima observație este că românii nu au acest sentiment foarte dezvoltat și nu au văzut meciul acesta ca pe o sărbătoare, precum alții. Columbienii, în schimb, au simțit acest moment ca pe meciul anului. Și s-a văzut asta. Toți își purtau culorile, sigla, mândria națională, cu mult înainte de startul meciului.
Cu două ore și jumătate înainte de startul partidei, în cartierul pe care l-am traversat pe jos până la Civitas Metropolitano era plin de columbieni pe stradă, dar și în baruri. Când vedeau fularul meu cu România, mă opreau inevitabil să îmi dea indicații despre cum să ajung la stadion, fără să întreb. Probabil știau deja că suntem printre primii români care ajung la stadion. Columbienii deja invadaseră perimetrul stadionului într-o sărbătoare colorată și gălăgioasă cu tobe, vuvuzele, cântece și fumigene. Pentru ei meciul deja începuse într-un spirit de sărbătoare. Românii erau aproape de negăsit, deși i-am căutat îndelung. Aceștia au apărut mai târziu și, surprinzător, la fel de colorați și mândri de țara lor. Steaguri mari, tricouri, picturi pe față, parcă intraseră și ei în spiritul de sărbătoare, dar mai greu. Și fără comuniunea cu ceilalți români. Columbienii toți vorbeau între ei, dansau, nu conta că nu se cunoșteau. Românii în principiu stăteau cu cine au venit, dar cu toate astea se simțea o bucurie în aer. Acum, cu aproximativ o oră înainte de startul partidei am realizat de ce pentru noi fotbalul nu va fi niciodată un lucru atât de important ca pentru columbieni. Am înțeles de ce pentru ei fotbalul e o pasiune și un mod de a trăi. Cum nu înțeleg prea multă spaniolă și fiind în afara stadionului, am auzit crainicul și vuietul unui stadion imens și am presupus că jucătorii au ieșit la încălzire, după care am văzut cum oamenii aleargă, se îmbulzesc în stadion să își vadă eroii, ba chiar mai mult, doi tineri care au trecut pe lângă mine în viteză când au realizat că nu sunt în stadion, au început să plângă. Pentru mine a fost dovada că europenii probabil nu vor înțelege niciodată ce poate face o echipă de fotbal pentru sud-americani.
Vuietul stadionului ocupat trei sferturi de columbieni, a izbucnit în urale și strigăte atunci când jucătorii au ieșit de la vestiare și s-au așezat în linie pentru intonarea imnurilor. Un extaz pe care eu nu l-am mai întâlnit. Pur și simplu au explodat de fericire. Imnurile au fost intonate și cântate de suporterii fiecărei țări în parte. Chiar o sărbătoare și o comuniune. Apoi columbienii au furat show-ul. Nu cu cântece, ci pur și simplu cu reacții. O minge la Luis Diaz sau la James Rodriguez era însoțită de urale.
Meciul a fost prea greu pentru noi și asta s-a văzut în desfășurarea partidei, ceea ce pe mine mă bucură. Sunt fericit că am avut parte de un test cu o echipă puternică, pentru că acestea sunt evaluările adevărate. Mulți au spus că a fost o greșeală, pentru că noi aveam un istoric pozitiv cu Columbia și acum l-am stricat. Eu cred total opusul, eu cred că acest test ne-a demonstrat că mai avem de lucru până la EURO și am descoperit slăbiciunile din timp.
Columbienii în prima repriză au avut un veritabil „recital”: driblinguri, fler, pase, șuturi goluri. Un adevărat festival de fotbal sud-american care nu are cum să nu îți placă. Românii nu au putut face față flerului columbian în prima repriză, iar la pauză era 2-0 pentru columbieni, iar oricine a văzut meciul nu credea că vom mai reveni. În a doua repriză, ușurința în mișcare a columbienilor s-a mai văzut timp de 15-20 de minute după care aceștia au luat piciorul de pe accelerație, iar terenul s-a înclinat înspre jumătatea lor. Cu câteva schimbări inspirate, România a reușit să facă un ultim sfert de oră impecabil, cam cum ne-am dori toți să jucăm 90 de minute, și am redus din diferență cu două goluri marcate de proaspăt intrații Ianis Hagi și Florin Tănase. Când Ianis a marcat golul de 3-1, toată lumea și-a adus aminte de acel 3-1 pentru noi din ‘94, în care Gheorghe Hagi marca un gol superb. De data asta lucrurile erau invers. Pentru noi acel rezultat a fost unul imens, dar columbienii, când au fost întrebați de mine și de colegul meu despre întâlnirile dintre cele două echipe, nu știau absolut nimic. Scorul final a fost 3-2 și meciul a fost un test prolific pentru noi per total. Pentru columbieni a fost o sărbătoare fără miză prea mare, dar cu o bucurie și un extaz nemaipomenit, un moment excelent să nu mai resimtă dorul de casă. Jucătorii de clasă mondială pe care îi au arătat un fotbal minunat și de aceea fiecare atingere de balon a lor era însoțită de un „Ole!”. România a avut un joc bun contra unei echipe clar mai puternice și a demonstrat caracter și spirit de luptă. Acesta a fost ultimul test important înainte de EURO, unde în grupă, nu o să întâlnim o echipă la fel de frumoasă și dificilă precum Columbia.
Acest articol este realizat cu sprijinul PENNY, sponsor principal al echipei naționale de fotbal a României.
