Virginitatea e doar a ta să o pierzi

Autor anonim
Ilustrații de Alexandru Petrican
Publicat: 16.12.2021

GEN 1

„Nu am avut nicio relație până acum.”

„Cum adică? Chiar așa, nicio relație? Vrei să zici că ești virgină?”

„E asta atât de relevant?”

„Aș vrea să știu.”

„Da, sunt.”

„Uau, am crezut că dacă ajungi la facultate și ești încă virgină, trebuie să fii ori grasă, ori urâtă. Care-i scuza ta?”

Îl cunoscusem pe Tinder. După un schimb scurt de poze, am hotărât să ies cu el. Părea o persoană inteligentă, făcuse internshipuri la Google și înființase propria școală de IT. Ieșisem cu el foarte spontan, la o cafenea de lângă Someș. Era în jur de 9 seara, iar afară dădea să plouă. Ne-am așezat la o masă micuță și ne-am comandat un ceai. Am început să vorbim chestiile standard: orașul în care am crescut, școală, familii, conversații tipice pentru doi oameni care nu se cunosc și nu știu ce să-și spună.

De la un punct încolo, a început să-mi povestească cum în anul I de facultate, cam ca mine acum, a început să facă un concurs cu colegul lui de apartament. Cine făcea sex cu mai multe tipe într-o lună, nu mai plătea cheltuielile de întreținere pentru apartament. Își notau numele fetelor pe frigider. „Dacă în primele luni a cam câștigat el, iar eu a trebuit să tot plătesc întreținerea, după ceva timp s-au schimbat lucrurile. Îți dai seama că tot el a plătit după.” Mi-a făcut cu ochiul. Părea să creadă că faptul că ieșise primul la olimpiada de sex mă ducea cu un pas mai aproape de a mă culca cu el în acea noapte.

A continuat cu o poveste despre o prietenă de-a lui cu beneficii, cu care s-a distrat o perioadă, dar care „după ce s-a îngrășat și a făcut burtă, nu am vrut să mai am treabă cu ea”. Ăsta a fost momentul în care mi-am terminat ceaiul și am anunțat că ar trebui să plec cât de curând. Mi se părea înjositor tot ce îmi zicea și nu voiam să mai asist. 

Înainte s-apuc, însă, a venit momentul pe care îl evitam în orice discuție, cu oricine. Momentul în care simțeam că ceva era neregulă cu mine, că ceva era greșit și dubios. Întrebarea despre sex și fostele mele relații. Nu am știut ce să îi răspund. Nu mai fusesem în nicio relație, iar sex nu făcusem niciodată. Ce credeam eu că e o problemă la mine, era pus sub lumina reflectoarelor de către un străin. Mi se confirma indirect orice gând negativ aveam despre mine. Chiar era o problemă. Chiar era anormal.

Un bagaj de nesiguranțe și o iubire imposibilă de liceu 

Oricât de mult mi-aș fi dorit să am parte de un highschool sweatheart în liceu, cumva nu s-a întâmplat niciodată. Tot parcursul acesta în ale relațiilor și ale pasiunilor care devin puțin câte puțin mai mult de atât, mi-a rămas necunoscut în liceu. 

Eram în clasa a 7-a când a început să-mi placă pentru prima dată de cineva. Era Crăciunul și mergeam pentru prima oară la colindat cu colegii. În seara aceea, am avut ocazia să vorbesc mai mult cu unul dintre ei. Făceam glume și ne amuzam de colegii care băuseră prea mult și care vor fi prinși de părinți. După ce ne-am întors fiecare acasă, mi-a trimis un mesaj cu „Vrei să fim împreună?”. 

L-am refuzat. Normal. Aveam 13 spre 14 ani și nu vedeam rostul la așa ceva. În fond, ce știm noi despre orice? Ce știm noi despre dragoste? Să ne sărutăm? Mi se păreau lucruri foarte mari pentru cât de mică mă vedeam. Mereu am văzut relațiile ca pe un lucru serios și cred că de aceea în acel moment mă simțeam speriată. Nu știam nici ce părere o să aibă ai mei despre asta. Prietenele mele sigur nu ar fi avut o părere bună și simțeam că m-ar fi judecat. 

Ironia sorții a făcut ca, la câteva luni după asta, să înceapă mie să-mi placă de el. Foarte clișeic de altfel. Rănit poate de refuzul meu, a început o perioadă lungă în care sentimentele mele pentru el erau o joacă. Deși colegi de clasă, mă băga în seamă doar când voia el. Ne trimiteam bilețele în timpul orelor, ne țineam de mână în pauze și mergeam des înspre casă împreună. Apoi nu ne mai vorbeam câte o lună. Când credeam că ne apropiem și că poate o să se întâmple, în final, ceva între noi, apărea brusc o altă fată în viața lui.

La 14 ani, nici nu aveam cea mai mare încredere în mine. Era o perioadă plină de schimbări. Și hormonale, și fizice, de toate tipurile. Mă simțeam mereu pe un loc 2, aveam impresia că oricând ar putea apărea cineva care să distrugă tot ce am încercat să construiesc cu o persoană. Ăsta e un lucru pe care l-am luat încă de atunci în toate acele ceva-uri pe care le-am mai avut cu alți băieți. Aveam un bagaj mare de insecuritate și mă gândeam că poate nu sunt eu de ajuns, nu sunt suficient de interesantă sau suficient de frumoasă. 

În liceu, am avut parte, probabil, de prima mea dragoste adevărată. M-am îndrăgostit ușor-ușor de cel mai bun prieten al meu. De cel mai bun prieten al meu care era gay. Desigur, nu știam asta la început, dar și după ce am aflat, am continuat mereu să-mi fac speranțe. Și să-i fiu cea mai bună prietenă.

Ne-am cunoscut cu câteva zile înainte de clasa a 9-a. Organizasem o întâlnire cu noii colegi de clasă pentru a ne cunoaște. Când l-am văzut prima dată, am simțit că avem o conexiune specială. E ceva ce încă simțim amândoi. Ne-am conectat instant. 

Intrasem la cel mai bun liceu din județ, un colegiu cu prestigiu și pretenții imense. Eram la un profil real, care mai târziu s-a dovedit a fi foarte departe de înclinațiile noastre spre partea umană și artistică. Era o presiune mare asupra noastră din partea tuturor, părinți și profesori. Trebuia să fim cei mai buni și să demonstrăm că ne meritam locul. Ne chinuiam cu fizica, matematica și chimia, cu care nu aveam nicio treabă și care rămân și acum foarte abstracte pentru amândoi. La scurt timp, am început să facem voluntariat la același ONG, iar asta însemna că ne petreceam toate verile împreună. Erau cele mai mișto veri, în care și simțeam că fac ceva palpabil pentru comunitatea din care fac parte. 

Eram tot timpul unul cu altul în pauze, după școală sau la orice altă activitate. Am fost nedespărțiți de la începutul liceului, ne-am mutat împreună la facultate la Cluj și am rămas tot așa până la finalul facultății, când el s-a mutat în alt oraș. Pur și simplu, el era persoana mea. Conexiunea dintre noi era atât de puternică, încât știam, fără să ne spunem, cum se simțea celălalt. Nu trebuia să ne spunem multe, doar „știu”. De multe ori am simțit că el ajunsese să mă cunoască mai bine decât mă cunoșteam eu pe mine. 

La început, a fost foarte dificil. Pe de-o parte aveam multitudinea asta de sentimente pe care nu le puteam controla și simțeam lucruri pe care nu le mai simțisem, la intensități copleșitoare. Pe de altă parte, trebuia să fiu alături de prietenul cel mai bun care tocmai își făcea coming-out-ul. Lui îi era, sigur, mai greu decât mie, iar eu trebuia să fiu acolo pentru el. 

Îmi amintesc foarte clar momentul în care și-a făcut coming-out-ul față de mine. Era vară. Eram în campus și stăteam la un foc de tabără. M-a rugat să ne îndepărtăm de grup ca să povestim singuri. Credeam că ăsta era momentul în care ne mărturiseam unul celuilalt sentimentele. 

„Trebuie să-ți spun ceva.”

„Și eu!”

„Știu că îți place de mine. Și, crede-mă, aș vrea ca lucrurile să fie diferite și aș vrea să-mi placă de tine, dar nu pot. Și nu pot face asta pentru că mie îmi plac băieții.”

GEN 2

Nu asta era declarația la care m-aș fi așteptat și m-a lovit destul de tare. În acel moment, a trebuit să fac o alegere. Sentimentele mele sau sentimentele lui. Nu puteam să renunț la el, dar nici sentimentele mele nu puteau să dispară atât de ușor. Așa că l-am iubit pur și simplu. Deși știam că e gay, într-un mod egoist, am continuat să sper că, poate într-o zi, va dori să aibă ceva cu mine. Că va vrea să încerce măcar.

Am investit în, probabil, cea mai specială prietenie pe care o să o am în viața asta. L-am susținut în toate experiențele amoroase, chiar dacă rupeau câte puțin din mine. Îmi amintesc foarte bine cum, atunci când mi-a scris că a avut parte de primul sărut, i-am scris să-i zic cât de mult mă bucur pentru el, după care am început să plâng. 

Mai târziu, beți la un majorat, am vorbit despre asta. Mi-a zis că a știut dintotdeauna că îmi place de el și că oricât de mult și-ar dori să-mi ofere ce am nevoie, nu poate. Că, dacă lucrurile ar fi altfel, am fi sigur împreună. Că mă iubește și nu vrea să sufăr. Că nu e el persoana pentru mine. Am câștigat o prietenie fantastică, dar am pierdut orice șansă la o relație. Nu mă interesa nimeni altcineva, iar tot timpul petrecut împreună nu era perceput drept prietenie de ceilalți băieți, care ar fi putut fi interesați de mine. M-am lăsat așa absorbită în această relație, încât nu mi-a mai păsat că asta mă priva de posibilitatea de a avea un iubit. Toată lumea din liceu credea că suntem împreună, iar noi îi lăsam să creadă asta, pentru că, să ai 15 ani și să fii gay într-un oraș mic de provincie, nu e cel mai ușor lucru. El își făcuse coming-out-ul doar față de câțiva prieteni, în rest nimeni nu știa nimic despre asta, nici măcar părinții lui. Îi lăsam să creadă ce vor decât să sufere el din cauza prejudecăților. 

Tocmai de asta, abia așteptam să plec din orașul natal. În bula noastră, toată lumea știa pe toată lumea. Bârfele se auzeau repede și fără să depui vreun efort, iar poveștile mai picante se mai aflau chiar și după câțiva ani. Era obositor să fii mereu atent la tot ce faci. Cumva, înțeleg și de ce se întâmplau aceste lucruri. Populația orașului e destul de îmbătrânită, fiind genul de oraș în care te întorci la pensie. Nu aveam cinematograf, teatru sau cluburi. Nu aveam practic niciun loc în care să ne petrecem timpul sau vreo activitate mai interesantă de făcut.

Așteptam să cunosc oameni care nu știau nimic despre mine. Îmi ziceam că, la facultate, o să fie timpul meu. O să am un iubit, o să fac sex, o să mă despart, o să cunosc o mulțime de băieți care o să se îndrăgostească de mine, o să fac mult sex, o să am toate experiențele.

Mi-am instalat Tinder în prima zi când m-am mutat la Cluj. Aveam impresia că asta e cea mai ușoară metodă de a cunoaște oameni noi și poate și cea mai eficientă. Era oricum mai ușor decât să te bagi în seamă random la o petrecere.

Am început să tot dau swipe right, swipe right, swipe left, am avut conversații cu băieți și am stabilit în sfârșit un date. Un date care, timp de 2 ore, s-a lăudat cu experiența lui sexuală, i-a făcut shaming unei tipe cu care făcuse sex, după care mi-a zis că virgină egal grasă și urâtă.

În oricare moment, e mereu ok să spui NU

După ce am plecat din cafenea de la acel prim date, i-am zis tipului că vedem lucrurile diferit și că nu cred că o să ne mai vedem. „Cum, nu vrei să vii să rezolvăm problema în seara asta? Uite, eu stau chiar peste drum”. Problema. L-am refuzat, iar după ce i-am urat o seară plăcută, m-a tras spre el și m-a sărutat forțat. Am înghețat. Am dat toate semnele că nu-mi doresc așa ceva și totuși asta nu părea să conteze pentru el. M-am grăbit să iau un taxi și nu am mai ieșit la niciun date pentru următoarele 6 luni.

Pentru foarte mult timp, mi-am văzut și eu virginitatea ca pe o problemă. Era cea mai mare frustrare a mea și cea mai mare rușine. În grupul meu de prietene, toate aveau iubiți. La facultate, a fost cel mai greu, mai ales odată ce mi-am cunoscut noile colege. Automat orice discuție mergea înspre foste relații și experiențe sexuale. Din nou, aceleași întrebări: „Tu chiar nu ai făcut niciodată sex?”, „Chiar nu ai avut nicio relație?”, „Cum de?”. Noile colege erau atât de surprinse de această informație, încât de la un moment dat evitam să mai menționez asta. Cumva să nu fi făcut sex în liceu era de neconceput și văzut drept ceva anormal. De la un punct, când jucam „Eu niciodată nu am” mințeam și beam când majoritatea lumii făcea asta.

Mi-am intrat atât de tare în propria minte, încât chiar am ajuns să văd virginitatea mea drept un obstacol. Mă puteam apropia de băieți până la un punct, pentru că știam că o să ajungem să discutăm despre asta și voiam să evit cât de mult posibil. Nu voiam să simt rușinea pe care o simțeam în general și față de băieții de care chiar îmi plăcea. 

La finalul anului I de facultate, am ieșit cu un băiat cu care aveam câțiva prieteni comuni. Ne știam de pe Instagram, ne mai dădeam reply-uri la story-uri, era un tip frumușel. Părea interesant și avea ceva intrigant. Având prieteni comuni, nu m-am gândit de două ori înainte de prima întâlnire. Eu aveam examen a doua zi, așa că am stabilit să ieșim la o plimbare. 

Lucrul care mă supăra de fiecare dată după un date și un pattern pe care l-am observat la foarte multe întâlniri, era lipsa de atenție din partea băieților cu care mă întâlneam. Discuțiile erau superficiale și toți priveau prin mine, așteptând să-și atingă parcă scopul final. „Deci ce facem după?”. Nu mai conta să cunoști persoana din fața ta, să faci efortul de a fi prezent, ci prima posibilitatea de a face sex în seara aceea. 

Așa a fost și în cazul acestui tip. Am făcut small talk până am ajuns la o bancă mai ferită de lângă Someș. Am vorbit ce am vorbit, iar mai apoi m-a sărutat brusc. Mi-am zis în acel moment că poate sunt eu prea rigidă și că ar trebui să mă las dusă de val mai des. L-am sărutat înapoi. Era chiar ok. Asta până ce a început să mă atingă. 

Dintr-o dată, am început să mă simt foarte inconfortabil. Eram cu un străin care mă atingea tot mai mult și mai insistent. Într-un loc public. Nu voiam asta. I-am împins mâinile, dar tot continua. Tot insista. „Ce, nu-ți place?” I-am împins mâinile din nou, dar tot insista. Parcă refuza voit să înțeleagă că eu îmi doresc să se oprească. Nu o făcea. Eram împietrită. Continua să mă atingă în zone intime și părea foarte deranjat când îl refuzam. I-am zis că se face târziu și că trebuie să plec. 

Mi-a zis că o să mă conducă spre casă. Deși, să știe unde locuiesc, era ultimul lucru pe care mi-l doream, am acceptat. Voiam să ajung cât mai repede acasă și să pun cât mai multă distanță între noi. Drumul spre casa mea era printre niște blocuri, dar fiind încă zi afară, nu mă gândeam că o să se mai întâmple ceva. 

GEN 4

M-am înșelat. M-a oprit și m-a împins într-un perete și a început din nou să mă atingă. De data asta, mai hotărât ca dată trecută. Mi-a luat mâna și mi-a împins-o spre penisul lui. Erect. Puteam vedea cu coada ochiului cum treceau oameni pe strada principală. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Nu înțelegeam cum se întâmplă asta după ce am dat toate semnele că mă simt inconfortabil și că nu vreau să mai fac nimic. Poate că nu am zis explicit „nu”, dar corpul meu parcă urla asta. 

După alte insistențe, ne-am despărțit în final. Am fost îngrozită. I-am dat block și am sperat să nu-l mai văd niciodată. Nu mai voiam să trec prin asta. 

Nu am vorbit niciodată cu nimeni despre consimțământ sau ce implică asta. Nici cu prietenii și, cu siguranță, nu cu familia. Primele răspunsuri pe care le-am primit de la  niște prieteni cu care am vorbit au fost „bine, dar poate exagerezi puțin, nu e ca și cum ai pățit ceva”. Pe cât de mult nu aș vrea să recunosc, experiența asta m-a traumatizat într-o oarecare măsură. L-am mai văzut fugitiv după câteva luni în Mega și am avut un atac de panică. 

După asta, nu cred că am mai ieșit o bună perioadă de timp la nicio întâlnire. Nu mai puteam să am încredere așa ușor în persoane noi. Nu mai voiam să trec prin experiența trecută. Încercam să nu-mi mai pese de date-uri și refuzam să mai cunosc persoane noi. Dacă asta era ce trebuia să îndur ca să fac odată sex sau să am o relație, mă puteam, cu siguranță, lipsi.

Ai încredere în tine

Nu-mi amintesc exact ce am vorbit prima dată cu el. Eram pe la mijlocul anului II de facultate și mă aflam în altă încercare de a vedea ce mai era pe Tinder. Aceeași poveste: swipe left, swipe right, conversații superficiale. Nici lui nu i-am dat prea mult credit atunci. Am mutat conversația pe Instagram, ne mai dădeam reply-uri la story-uri și tot ne gândeam când ne-am putea vedea. Încă eram într-o perioadă în care eram foarte atentă cu cine ieșeam la întâlnire și nu prea aveam tragere de inimă să mai cunosc persoane noi. L-am tot amânat până conversația s-a stins încet, încet.

L-am reîntâlnit întâmplător în vara aceea, în Vamă. Stăteam chiar în același camping. Am făcut contact vizual de câteva ori în zilele acelea, dar nu ne-am zis nimic. Aveam să aflu mai târziu că el era acolo cu fosta lui prietenă.

În septembrie, am mers la o petrecere la Muzeul de Artă din Cluj. Eram deja în anul III. Era o petrecere cu genul de muzică pe care trebuie doar să te bâțăi de pe un picior pe altul. Nu era neapărat genul de petrecere la care aș fi fost în acel moment, dar am hotărât spontan să merg acolo cu niște prieteni. L-am văzut din nou. De data asta, a venit la mine. Am povestit foarte puțin, iar la final mi-a spus că poate acum chiar reușim să ne vedem la o cafea. Am fost de acord, mai mult pentru că mă simțeam vinovată că îl tot refuzasem în trecut.

Era început de octombrie și era destul de răcoare când am fost la primul date cu el. Îmi amintesc foarte bine masa de la geam din Yolka la care ne-am așezat, unul dintre locurile mele preferate din Cluj. Pentru prima dată după mult, am simțit la un date că persoana din fața mea e chiar interesată să-mi afle opinia. Subiectele pe care le discutam erau total altceva față de conversațiile standard de la alte date-uri. Era foarte inteligent și mai ales avea o inteligență emoțională foarte dezvoltată. Mă intimida.

Am tot continuat să ieșim. Fără să am vreo explicație, îmi tot doream să îl văd. Nu era neapărat genul meu de băiat, dar ceva la el mă făcea să îmi doresc să îl am în preajmă. A fost o perioadă foarte bună atunci. Mergeam să vedem filme la cinematograf, mergeam la spectacole de teatru sau în Yolka. Totuși, după câteva date-uri, nu dădea semne că ar vrea să se întâmple ceva. Mi-a spus mai târziu că și eu îi dădeam semnale mixte.

Nu știu exact ce însemnau aceste „semnale mixte”, dar credeam că faptul că îmi doream în continuare să ne vedem și să ieșim la întâlniri ar fi trebuit să vorbească de la sine. Păstram contactul vizual, aruncam câte o atingere ușoară, chiar eram prezentă. Practic, în mintea mea ofeream suficiente semnale că sunt interesată, fără a mă pune pe tavă. Atunci am început să mă gândesc mai bine. Ieșeam cu băiatul ăsta care se comporta frumos cu mine, nu eram atașată emoțional de el, era contextul perfect în care să-mi pierd în sfârșit virginitatea. M-am gândit vreo lună înainte cum i-aș putea spune. Vorbisem cumva pe ocolișuri despre posibilitatea de a face sex, dar nimic concret.

În seara în care am mers să-i spun că vreau să facem sex, dar că sunt virgină, am luat un Sedatif PC înainte. Mă simțeam extrem de anxioasă, iar de fiecare dată când îmi imaginam scenariul în care îi spun, îmi venea să vomit. Simțeam rușine, nu știam cum o să reacționeze și eram terifiată. Eram cel mai vulnerabilă de până acum.

I-am spus. A fost reacția cum mi-am dorit? Nu știu sigur. În punctul ăla nu știu cum mă așteptam și cum nu mă așteptam să reacționeze. Dacă nu mă lua la întrebări, era suficient pentru mine.

Că tot am discutat, vreau să-ți zic ceva în legătură cu asta.

Cred că știu ce vrei să-mi spui, dar vreau să-mi zici tu.

Ce anume?

Că ești virgină.

Cum ai știut?

Nu am crezut asta la început, dar mi-am dat seama pe parcurs.

Păi și ce părere ai despre asta?

Nu știu. Eu am mai făcut sex cu o tipă care era virgină. Bine, nu mi-a spus la momentul ăla, dar am aflat. Nu știu ce să zic, clar mi-aș dori asta. Dar problema e că eu nu vreau o relație, dacă te îndrăgostești de mine?
Dacă o să fie cazul, cred că e problema mea și o să văd de acolo.

Nu vreau să te fac să suferi sau ceva.

Nu e ca și cum fac sex cu tine pentru prima dată și gata, mă îndrăgostesc, nu o să fie cazul.

Bine, hai că vedem.

Nu a fost nici aia reacția de care aveam nevoie, dar totuși, era parcă ceva mai OK. Nu am înțeles niciodată de unde provenea asta cu îndrăgostitul după prima dată. Ce treabă aveau una cu alta? Dacă nu eram îndrăgostită de tine înainte să facem sex, sigur nu o să fiu imediat după. Nu vedeam cum un simplu act sexual ar putea să-mi schimbe percepția asupra lui. Mai mult decât atât, atitudinea lui m-a determinat ca mai târziu să încerc să fac tot posibilul să nu dezvolt sentimente față de el. Nu voiam să aibă dreptate. Și chiar mi-a ieșit asta o vreme.

Mi-a scris după câteva zile că îi pare rău că a reacționat „mai așa”, dar că i se pare mișto oricum și că dacă încă mai vreau asta, ne putem vedea. 

S-a întâmplat. Nu știu dacă am avut așteptări sau nu, dar a fost o primă experiență chiar OK față de ce mai auzisem. Poveștile prietenelor mele erau din tot spectrul. Aveam o prietenă ce îmi zisese că după ce a făcut sex pentru prima dată, a trebuit să stea în duș o oră pentru că sângera încontinuu. Am mai auzit de prime dăți care nu au mers pentru că durerea era prea mare. Am auzit și povești care descriau o experiență chiar bună, dar nu erau cele mai frecvente. 

Mă așteptam să doară și să fie messy. A durut puțin la început, dar faptul că comunicam ce se întâmpla cu el, a ușurat lucrurile semnificativ. Avea grijă ce făcea și avea grijă la reacțiile mele. Se simțea că îi pasă ca asta să fie o experiență bună și pentru mine. 

Acum, dacă mă uit în urmă, nu aș fi vrut să fie altfel decât a fost. Nu aș fi vrut să fie mai repede. În cazul meu, a fost la momentul potrivit. Mă simțeam suficient de pregătită să fac asta. Știam toate metodele de contracepție, știam fizic ce se întâmplă și puteam să gestionez lucruri care puteau apărea. Eram pregătită și psihic pentru asta. Asta mi se pare cel mai important, deși sexul devine pe parcurs o chestie așa ușoară pe care toată lumea o face, mi se pare că prima dată trebuie să te simți pregătit pentru asta. Să știi ce se întâmplă și să împarți grija „protecției” cu partenerul. Cu încredere în partener și puțin mai multă comunicare decât de obicei, lucrurile ar trebui să decurgă bine.

Am stabilit atunci că o să continuăm așa. aveam un friend with benefits

În decembrie, când mă întorceam spre orașul natal cu mama, i-am spus că am făcut sex pentru prima dată, că mă văd cu un băiat, dar că nu suntem într-o relație. Nu a prea înțeles asta. Să nu fiu într-o relație și să fac asta. Totuși, nu a reacționat nici bine, nici rău. A zis că sunt majoră și că îmi pot lua deciziile singură. Era prima dată când îi împărtășeam ceva atât de personal. Poate aș fi vrut să zică mai mult.

Cu mama nu am vorbit aproape deloc despre sex. Mi-a ținut un fel de talk când eram în clasa a 7-a. A fost o discuție foarte tehnică cumva, cu manualul de biologie în față. Știu că eram foarte rușinată. Mi-a zis doar să am grijă și să mă protejez, fără să-mi explice cum să fac asta. Toate lucrurile pe care le-am aflat mai târziu despre sex și protecție și orice altceva din spectrul acesta, au fost ori de la prieteni, ori de pe internet. De la școală, am aflat și mai puțin. Practic, toți adulții din viața mea se fereau de această discuție. Mama îmi mai zicea că până și cu prietenii se discută totul, până la dormitor. De parcă să faci sex e cel mai rușinos lucru pe care îl poți face. Din contră, să discut despre asta m-a ajutat enorm să ajung să fiu confortabilă cu tot ce implică sexul.

Deși îmi doream cu ardoare o relație, în momentul în care a trebuit să îmi asum relația cu el, după luni bune de dating, am ezitat. Simțeam că fug de ceva și nu știam de ce. Nu credeam că aș fi eu persoana care să ezite să-și asume o relație. Cumva, parcă dădeam prea mult din mine unei singure persoane și mă simțeam vulnerabilă. 

Am încercat atunci să-mi imaginez cum ar arăta viața mea dacă aș pune punct relației la momentul respectiv.

Înainte să-l cunosc, simțeam o agitație constantă în mine. O nervozitate, o furtună ce mă făcea neliniștită constant. El mi-a adus liniștea de care aveam nevoie, iar lucrurile au încetinit în mine și am ajuns să fac pace cu mine. Sunt mai mult decât suficient, trebuia doar să am puțin ajutor de la persoana potrivită pentru a vedea asta. Asta e ceva de care o să-i fiu pentru totdeauna recunoscătoare. 

După doi ani de la primul nostru date, da, am rămas împreună. E cea mai bună (primă) relație. Nu am termen de comparație, dar știu că tot ce am cu el se simte nemaipomenit. Mereu mă întrebam cum o să fiu într-o relație. Dacă o să mă placă cineva vreodată. Dacă o să mă poate iubi cineva vreodată. Dacă o să pot iubi eu pe cineva vreodată. Sunt oare capabilă de astfel de sentimente? 

Acum, uitându-mă înapoi, nu mă mai pot identifica ușor cu perioada aceea. Toată îngrijorarea și anxietatea că voi fi judecată pentru că nu am făcut sex până la 20 de ani a dispărut complet. Sincer, nu aș fi vrut să se întâmple mai repede. Cred că vârsta mi-a permis și să pot fi 100% responsabilă în experiența asta. Să știu că pot zice „stop” dacă nu-mi mai doresc să continuăm și că e perfect în regulă să fac asta. Și că nu ar trebui să fac asta dacă mă simt inconfortabil, fără să mă simt obligată să continui doar ca să nu se simtă prost cealaltă persoană. 

Am înțeles, în final, că pierderea virginității e o alegere strict personală și că nimeni, în afară de tine, nu ar trebui să aibă o opinie despre asta. Nici părinții, nici cei mai buni prieteni, nici colegii de facultate. Faci asta când vrei, cu cine vrei și cum vrei. Când crezi că ești pregătit sau mai puțin pregătit. În tot contextul ăsta, tu ești persoana care contează cel mai mult, ce îți dorești și ce nu-ți dorești pe moment. Mereu, mereu, mereu e loc să spui „nu, stop”, iar persoana de lângă tine trebuie să respecte asta fără să facă vreo scenă.

Doi ani mai târziu și am învățat enorm despre mine. A fost un drum lung și plin de obstacole, dar parcă nu mai contează nimic acum. Mi-am confirmat că sunt capabilă de sentimente, că pot iubi și că pot fi iubită înapoi. 

Autorul textului este anonim.
Alexandru Petrican  are 22 de ani studiază la UNArte în București.
Editor text: Karin Budrugeac
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: