„Viața e fascinantă tocmai pentru că trece” – Interviu cu Paul Mureșan

Text de Patricia Cîrtog
Ilustrații de Mălina Cristea
Publicat: 18.4.2022

Pandemia a dat startul multor discuții despre frică – frica de îmbolnăvire, frica de incertitudine, frica de izolare. Pentru mine, însă, al doilea an de pandemie a însemnat frica de Bac. Mi-era teamă că nu voi lua o notă destul de mare, așa că învățam încontinuu. Seara, ca să mă liniștesc, alergam cu un podcast în căști.

La un moment dat, am auzit: „Frica de moarte se manifestă în modul în care ne îmbrăcăm, cum ne comportăm unii cu alții” și m-am uitat instant la mine. Eu purtam numai trening de jumătate de an, iar singurele persoane cu care mai vorbeam erau părinții, cu care mă certam. M-am întrebat: „Să îmi fie, de fapt, frică de moarte? Poate fi eșecul la Bac un fel de moarte?”

Ascultam o  discuție între regizorul de animație Paul Mureșan și jurnalista Andreea Vrabie, în cadrul podcastului Pe Bune. De atunci am devenit interesată de frica de moarte și cum ne poate influența viața fără să ne dăm seama. Așa că l-am întrebat mai multe despre asta pe Paul Mureșan, care își explorează fricile și lucrurile pe care încă nu le înțelege în lucrările sale.

În scurtmetrajul „Ceva”, spre exemplu, abordează frica de moarte, care e și tema lucrării sale de doctorat. A lucrat la ea timp de șase ani, sub îndrumarea profesorului universitar Radu-Călin Solovăstru. S-a documentat din cărți de specialitate, din care va da exemple pe parcursul discuției.

Cum îți explici frica de moarte?

Paul Mureșan: Dintre toate creaturile pe care le cunoaștem, noi, oamenii, suntem singurele care conștientizează că există. Sociologul Ernest Becker spune că s-ar putea ca asta să ne definească, faptul că suntem conștienți că existăm și că o să murim. Noi nu am mai observat, până acum, lucrul ăsta la o altă specie. Pisica nu e gen: „Hm, eu exist și într-o zi o să mor. Fascinant. Ar trebui să las ceva în urmă”.

Filozoful Søren Kierkegaard spune că suntem împărțiți între mirare, fascinație că existăm și teroare pură și paralizantă că într-o zi nu vom mai fi; că tot ce am făcut, toate cărțile citite, toți oamenii dragi, toate experiențele nu o să conteze, pentru că vor dispărea odată cu noi.

De ce ai ales frica de moarte pentru teza de doctorat?

P.M.: Prin animațiile mele explorez teme pe care nu le înțeleg. Pentru doctorat am făcut o animație despre relația mea cu tata. Îl iubesc, e tata, dar zici că e mereu un paravan acolo între noi. Și tot desenând, mi-am dat seama că mai tare mă interesa relația creație-creator. Care e scopul meu aici?

Eu practic n-am știut că o să ajung la asta, dar tot desenând mi-am dat seama că mă interesează un subiect și altul și am ajuns în bărcuța frică de moarte, pentru că mi se pare că asta este marea noastră problemă. E și ceea ce ne face foarte umani, dar e și motivul pentru care nu ne înțelegem între noi, motivul pentru care nu ne plac alte naționalități, alte culori de piele, alte orientări sexuale. E foarte simplu ce zic acuma și de obicei e bine să nu credem în răspunsuri foarte, foarte simple, că lucrurile îs destul de complexe, de regulă. Dar, în esență, din frica de moarte se generează foarte, foarte multe alte frici.

Când ne întâlnim cu frica de moarte?

P.M.: Noi începem să realizăm asta cam de când suntem copii – moare bunica sau câinele sau peștele din acvariu și atunci începe să se sedimenteze în capul nostru ideea că lucrurile nu sunt permanente. În cazul meu, a fost un video cu Ceaușeștii împușcați. Mi s-o părut așa o chestie ciudată să o pui la televizor, nu am fost pregătit pentru așa ceva. Și am început foarte tare să plâng când am văzut că ăia nu mai mișcă. Și era noapte. O venit tata repede la mine și l-am întrebat: „Tu o să mori?”. Și el o zis: „Păi da, într-o zi o să mor.” Și am întrebat: „Și și eu o să mor?”; „Da, și tu o să mori.”. Și atunci am fost gata. Gata.

 Cred că realizăm cumva de când suntem mici că o să murim și nu știm ce să facem cu informația asta, e foarte greu de asimilat.

Cum se manifestă frica de moarte la un adolescent?

Sheldon Solomon, psiholog social, vorbește despre faptul că nouă ni se prezintă din copilărie o schemă a lumii, care e diferită în funcție de locul unde trăim. De obicei, dacă ești ortodox, ți se spune că bunica nu moare, merge în Rai, și poate că și câinele merge într-un Rai al câinilor. În altă parte a lumii, primești altă schemă, că te reîncarnezi într-un elefant sau mai știu eu în ce. Depinde de schema pe care o primești. Și noi funcționăm conform acestei scheme, pentru că ne dă o iluzie de stabilitate.

Însă, pe măsură ce creștem, începem să vedem că ce ne-o spus părinții îs minciunele. Schema aia pe care ne-or dat-o ca să ne protejeze e o minciunică. Și atunci începem să ne întrebăm ce altceva mai e o minciună. Începem să ascultăm muzică ce îi enervează, să ne răzvrătim. Să testăm părinții, să vedem dacă ne iubesc. Sau, în cazul meu, o vreme ne îndepărtăm foarte tare de ei, pentru că ne dăm seama că adevărul nu e acolo, chiar dacă intenția lor era să ne apere de crudul adevăr al unui univers mare și indiferent.

 Avem o sete foarte puternică să aflăm ce se întâmplă, să nu trăim în incertitudine. Și atunci, la adolescenți, eu cred că se manifestă o curiozitate foarte mare să găsească adevărul lor; dacă nu e amorțită de o traumă.

Asta țin minte că se întâmpla la mine ca adolescent, eram foarte curios „Ce nu mi-o zis?”. Și încercam să aflu foarte mult, în special din zona asta mai macabră a lumii, prin filme de groază sau mai știu eu ce muzică mai dark.

Tu erai în zona de amorțire sau de curiozitate?

Eu eram în zona de curiozitate. Pentru că amorțirea mă făcea foarte trist. Mă amuza pe moment să mă uit la televizor sau așa, dar pe termen lung mă întrista. Mai degrabă stăteam cu mine, mă plimbam prin păduri, ca să pot să nu mă simt nasol într-o mare incertitudine a lumii. Adică aș fi fost distrat, dar trist.

No și acum te gândești: No, bine și ce? No, ni frică. Și ce facem? Ce facem dacă ne e frică?

Eu cred că singura soluție, singura cale, e să facem un fel de relație cu frica, cu moartea. Cum spune Ada Milea, să o chemăm la o cafea din când în când. Că, no, sunt oameni care îmi zic: „No bine, Paul, o să murim. Dar până murim, putem trăi un pic?”. Adică de ce să ne gândim la moarte în timp ce trăim?

Dar nu funcționăm așa, din păcate. Noi ne gândim foarte mult la moarte și fără să conștientizăm asta. Dacă vedem că au murit florile în vază sau o murit un animal, vine o zi de naștere și ne gândim că suntem cu un picior în groapă. Noi aproape zilnic ne gândim inconștient la moarte.

Majoritatea nu prea avem o relație cu moartea, în sensul că încercăm să o ascundem după lucruri noi, facem multe, multe, multe chestii tocmai ca să evităm acest subiect. No, și tot fugind de moarte, înăuntru rămâne un subiect nerezolvat. Și el tot generează și se manifestă în diferite forme. Chiar dacă avem mașini bengoase și mergem în Tenerife, ducem frica aia cu noi. De exemplu, dacă nu avem o relație cu moartea, noi tindem să fim nașpa unii cu alții, să nu avem răbdare, pentru că dacă cineva îmi afectează fricile, eu intru în defensivă.

Deci ne afectează comportamentul?

P.M.: Este un experiment în cartea „Viermele din miez”, scrisă de Sheldon Solomon, Jeff Greenberg și Tom Pyszczynski. Sunt luate două grupuri de judecători. Trebuie să amendeze un caz imaginar al unei prostituate care a condus beată și a exercitat acte de prostituție ilegal. Până să intre în sala cu experimentul, sunt puși într-o sală de așteptare. Primul grup de judecători este întâmpinat de postere cu accidente de mașini, cranii și alte sugestii ale mortalității. Celălalt grup a avut niște afișe cu mâncare, inofensive. Cei care au luat contact cu sugestii despre propria lor mortalitate au dat amenzi între 450 și 500 de dolari, iar ceilalți au dat amendă de 50 de dolari, cât era atunci în Texas, în 1970. Judecătorii au negat total când le-a fost expus rezultatul. Nu le venea să creadă că le-a fost întunecată judecata de întâlnirea cu propria mortalitate.

Timp de 40 de ani au tot repetat experimente cu sugestii despre moarte și au observat că ne fac să ne așezăm lângă persoane cu pielea de aceeași culoare cu noi sau care vorbesc acceași limbă, pentru că nu vrem nimic necunoscut în jurul nostru. Ne fac să îi judecăm mult mai aspru pe cei de lângă noi.

Într-un alt experiment li s-a arătat o pădure și au fost întrebați: „Cât ai tăia din pădure ca să îți construiești o casă?”. Grupa care a luat contact cu moartea a tăiat tot, pentru că s-au gândit că nu vor avea cu ce să se încălzească. Cealaltă doar cât era nevoie ca să își construiască casa acolo. Deci frica de moarte ne face și nesustenabili.

S-a observat că oamenii care duc o viață mai împăcată cu ce urmează să se întâmple, cu efemeritatea noastră au reușit să stea lângă oameni de o culoare diferită a pielii. Ne face să cooperăm între noi, să fim mai înțelegători.

În cartea „Privind soarele în față”, scrisă de Irvin Yalom, se dezvoltă modalitatea mascată în care frica de moarte se manifestă în acțiunile noastre zilnice, fără să conștientizăm. Totuși, cu ce ne ajută frica de moarte?

P.M.: Ne dă sens vieții. Practic, noi dacă am trăi veșnic, nu am mai face nimic, nu am mai avea niciun scop. E ca și cum am privi un apus la infinit. Dacă nu s-ar termina un apus, ne-ar trebui zile până să ne săturăm de el. Faptul că durează foarte puțin, ne face să îl apreciem foarte tare, apusul fiind unul dintre cele mai spectaculoase lucruri. Amu’ poate nu ne ajută sufletul prea mult faptul că suntem un spectacol efemer al universului, dar este o opțiune pe care o dă filosoful Alain de Botton, care zice că noi, conștientizând că vom muri, am putea trăi într-o disperare veselă. Să abordăm subiectul cu puțin umor întunecat. Ca și cum  ai vedea cum vine meteoritul spre pământ, iar tu ai sta și ai bea o cafeluță și te-ai bucura de tot ce există în acel moment. Și te-ai bucura de eveniment în loc să disperi, că oricum o să pășim după marginea aia.

Și cred că, dacă ne gândim puțin mai mult la moarte, atunci începem să ne asumăm riscuri. Începem să regretăm mai puține lucruri. Pentru că altfel, dacă moartea ne sperie, încercăm prea mult să ne protejăm. Dar viața e fascinantă tocmai pentru că trece. Vara, când trece, îți dă o senzație. Floarea aia că s-o ofilit, soarele că apune la sfârșit de zi. Lucrurile sunt fascinante tocmai pentru că au o poveste: încep, au o poveste și se sfârșesc. Și cred că ar fi mai bine să lăsăm gândurile astea să facă parte din noi, decât să le afundăm în băutură sau mașini bengoase sau muzică dată tare, să deranjeze pe toată lumea, doar ca să nu îți mai auzi tu fricile.

Filozofii și sociologii ca Ernest Backer spun că frica de moarte este motivul pentru care am creat cultura – o barcă de salvare. E interesant să te gândești că fix ce încoronează mai tare ființa umană, cărțile, arhitectura, muzica, poveștile, sunt făcute ca să ne salveze de la teroarea existențială că într-o zi vom muri. Formele de cultură ne dau o formă de nemurire. Zic – uite, ai lăsat asta după tine, ai avut un scop în lume.

Bonus: Ascultă Postumul Stâng și Postumul Drept, două melodii de pe ultimul album al trupei Om la lună, care tratează frica de moarte din două perspective diferite.

Maria-Patricia Cîrtog, 18 ani, e din Sibiu și studiază la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca.

Mălina Cristea are 24 de ani și a terminat facultatea de Psihologie, la Universitatea Babeș-Bolyai în Cluj.

Editor text: Nicoleta Rădăcină

Editori ilustrații: Paul Mureșan și Ana Kun

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: