Aprilie e nostalgic, iar mai mereu înfloritor. De mică, de-abia așteptam zilele de o căldură timidă, care nu voia să ne supere pe măsură ce creștea în grade, când lumina mă trezea cu blândețe dimineața și nu mai aveam nevoie de alarmă. Cu părul în codițe, opream ceasul deșteptător de la radioul meu roz cu Barbie în fiecare început de mai. Mai târziu, cu părul dezordonat, dezactivam alarma de la primul meu smartphone, când rozul se transformase în negru și ceasul suna a Bon Jovi. Lumina intra hotărâtă să rămână în camera mea, iar eu deschideam ochii, cu nervii tipici de micuță adolescentă, căutând motiv de supărare în orice. Apoi, cu codițe rămase doar sub forma celor de tuș negru la ochi, îmbrățișam luna mai și nu i-aș mai fi dat drumul vreodată. Lăsam alarma devreme doar cât să mă bucur de orele dimineții cât mai mult, înainte să se crape de ziuă. Mă uitam în gol printre perdele până se făcea ora la care trebuie să mă pregătesc pentru liceu și mă gândeam ce muzică o să ascult pe drum. Aveam dimineți și cu Nirvana, și P!nk, și Arctic Monkeys, mereu în funcție de stare. 

Luna mai e dintotdeauna preferata mea. Chiar și orașul pe care de abia așteptam să-l părăsesc căpăta o aură bună odată cu lumina de mai. Acum, la opt ani de când nu mai sunt acasă, realizez că o singură schimbare de perspectivă nu a fost îndeajuns să apreciez căldura pe care o găsesc doar acasă. A trebuit să caut un acasă în alte părți, să fiu într-o goană frenetică după ceva nou, ca să apreciez calmul de acasă și să accept că liliecii din grădina bunicii sunt cei mai iubitori dintre toți.  

Pe drumul dinspre liceu către bunica, culegeam brațe de liliac, să le pun peste tot în cameră. Buni nu avea nevoie de vreun buchet, îi are pe ai ei pe care îi privește de pe banca din grădină. Înfloresc când se apropie ziua ei.

Drumul lung înapoi spre casă îl vedeam întotdeauna ca pe o necesitate. Un moment contemplativ, în care mă gândeam cum o să mă simt venită acasă, cine și cum s-a schimbat. Să-i văd pe ai mei, că vreau, nu doar că trebuie. Gândul era mereu același: de-abia așteptam să plec.

În pandemie, m-am întors să stau cu ai mei, mi-am zis eu, doar câteva luni. Au fost aproape doi ani. M-a prins și o lună de mai acolo, deci lilieci mulți și ziua bunicii, pe care nu știu dacă am prins-o de când am fost plecată. Intervenea mereu una-alta. 

Plecată de acasă la marele oraș, nu aveam încă maturitatea să mă bucur de lucrurile mici în viață: lunile de mai acasă, pomii plini cu mere și timpul care stă în loc. Dar, odată ajunsă printre flori, pacea din grădina lui Buni s-a așternut peste starea mea, peste perspectiva mea și-mi doream să prind rădăcini. Dinamica era aceea a unei copilării comune peste mai multe generații. Surorile pregăteau masa ca în copilărie, când Buni le-a împărțit foarte clar rolurile. Una pregătește sărat, cealaltă dulce. Buni în capul mesei, cu o mică coroniță de flori galbene. Am încercat sceptică și mâncarea de prepeliță, care mi-a plăcut enorm. Sceptică nu știu pentru ce, bine că am hoinărit prin lume și caracatița abia așteptam să o încerc, deși nu-mi suna neapărat mai apetisant. Țineam eu să mă îndepărtez de casă și de tot calmul pe care locul ăsta încă mi-l aduce. Sigur, idealizat, și din grădina lui Buni, care e printre singurele oaze de bine din lume.

Plecată la București, mă gândeam că ploile și căldura de aici vor da frâu liber și sălbatic unor lilieci care împânzesc orașul. Că o să mă scufund în buchete parfumate în Cișmigiu, că lumina mă va trezi la fel de blândă la 7 dimineața, mult înainte de alarmă. Aici, liliecii se usucă înainte să poată înflori. E prea cald, uscat și sunt umbriți de clădiri. Perspectiva nouă a marelui oraș, pe care îl credeam ofertant măcar în luna mai în lilieci și liniște, a creat o gamă nouă de arome care nu se dezvoltase cât eram acasă, obișnuită cu gustul neutru din paleta mea. Acum, însă, nu aș da gustul nou pe nimic – m-a ajutat să simt în profunzime. 

Înainte de masă, sor-mea i-a împletit lui Buni acea mică coroană din flori galbene, apoi ea și-a făcut de treabă undeva prin curte. Povești la masă din țări străine, în care am ajuns cu toții, mai puțin bunica, deși, practic, din ea venim toți. De atunci, încerc în fiecare final de aprilie, început de mai să vin acasă și să las experiențele noi cumulate să-mi permită să simt alte și alte arome.

Am prins un mai și în Cracovia, cât studiam. Acolo, roua dimineții amplifică parfumul liliecilor și te poartă pe străzi de parcă levitezi. Vrei să-ți însușești parfumul lor, să miroasă pielea ta așa. Sunt înalți și peste tot și se scutură pe tine în ploi mov. Mă gândeam plimbându-mă printre ei doar că i-ar plăcea bunicii. Ei în marele oraș nu cred că i-ar plăcea, însă, și datorită ei am reușit să apreciez și-și: gustul nou fără să-l uit pe cel de acasă. 

Așa am învățat, de fapt,  că nu trebuie să aleg un loc, o experiență, un lucru. Bucureștiul a ajuns să-mi fie drag, iar asta nu mi-a scos de la suflet casa lui buni. Le am pe amândouă acum. Și alegerile astea care nu e nevoie să fie făcute merg la toate nivelurile. Am renunțat să încerc, deci, și să mai aleg între sortimentele de Coca-Cola; am acceptat că îmi place și cea cu gust de lămâie, la fel de mult ca și cea cu gust de lămâie verde. Mi le iau alternativ, așa că mă bucur de ambele. Am simplificat lucrurile când vine vorba de băutura preferată, la fel cum am făcut și cu orașele.

Abia așteptam maiul următor să îi povestesc și ei, de sub liliecii noștri subțirei, din aceeași grădină. Cu fiecare plecare și întoarcere, acasă se dezvoltă în gusturi noi, iar eu mă bucur de fiecare perspectivă nouă care-mi permite să le simt mai intens. 

Pentru că gusturile noastre sunt la fel de variate ca playlistul pe care îl ascultăm, ca prietenii pe care îi avem, ca experiențele pe care le trăim, Coca-Cola a lansat nu una, ci două variante noi de băuturi cu aromă de citrice, care să ne răcorească vara aceasta: Coca-Cola cu gust de Lămâie și Coca-Cola cu gust de Lămâie Verde.  Pentru că de ce să ne mulțumim cu o singură variantă preferată?