Războiul nu se termină în Sibiu

Text de Alexandra Clapa

Publicat: 23.7.2022

Ekateryna Spyhlazova (Kate S.) și Ekateryna Rudenko (Kate R.) s-au întâlnit la un curs de pictură când erau încă în liceu. S-au născut în Odesa și sunt prietene din 2015. De atunci au locuit împreună, au creat un studio de artă și au fugit din calea războiului. Nu au ieșit decât o singură dată din țara lor înainte să devină refugiate. Au vizitat Moscova, anul trecut. Capitala Rusiei e locul unde vor să mai facă excursii cu elevii pe care îi învață să picteze, datorită muzeelor lor de artă – asta după ce războiul se va încheia.

 

Când au plecat din Ucraina, în mașina lor se aflau, pe lângă haine și documente, tuburi cu vopsea acrilică. Și-au dat seama că trebuie să părăsească Ucraina după patru zile de la începerea războiului, iar traseul lor includea țări din Europa de Sud. Totuși, o oprire în Sibiu le-a convins să rămână în România.

După ora de pictură, Kate R. (stânga) și Kate S. (dreapta) se pregătesc să iasă în parc

Din atelier, pe Zoom

Kate Rudenko stă pe un scaun de birou în fața laptopului și vorbește despre puncte de fugă în ucraineană. În timp ce explică, finisează o pictură în alb-negru și, din când în când, ridică pânza în fața camerei pentru ca cei trei elevi ucraineni de pe Zoom să poată vedea. Își aranjează cu un tic nervos ochelarii pe care îi poartă doar când predă și glumește chiar dacă lângă ea sunt alți trei ucraineni care lucrează în spațiul comun oferit de primărie, la Centrul Ucrainean Sibiu. Sunt două săli conferințe, într-o clădire de pe strada Mitropoliei  Prietena ei, Kate Spyhlazova, care e mai mică decât ea cu un an, e mult mai tăcută și stă în spatele laptopului. Face fotografii pentru pagina lor de Instagram, @fluoritstudio, prin care își promovează proiectul început înainte de război. Cele două conduc un studio de artă, care înainte avea sediul în Odesa, și unde, înainte să înceapă războiul, 100 de elevi învățau să picteze și să lucreze cu ceramică. După ce au ajuns în România, studioul nu s-a închis, ci toată munca s-a mutat pe Zoom. Au rămas doar cu zece elevi, cu care Kate R. se întâlnește săptămânal, fiindcă doar ea a continuat să predea, Kate Spyhlazova devenind manager de social media în încercarea de a găsi clienți noi. Tunsă scurt, până la umeri, aruncă o privire din când în când spre ecranul laptopului la foștii ei elevi, despre care spune că îi știe de când erau mici. În familia ei aproape toți sunt profesori, ceea ce a influențat-o să aleagă aceeași direcție. I-a plăcut dintotdeauna arta și nu s-a gândit niciodată că va ajunge să câștige bani din asta, însă părinții și o profesoară i-au spus că dacă vrea să continue să picteze și să sculpteze, singura variantă este să predea. Acum, după ce a predat cinci ani și s-a mutat în altă țară, spune că nu mai poate continua. Și-a dat seama că elevii o simțeau că nu mai are energie, iar când ajungea acasă după ore, spune că se simțea „ca o lămâie stoarsă.” 

Studioul acum
Studioul atunci*

Kate R., în schimb, nu vrea să renunțe la interacțiunea cu copiii. Odată ce trec cele 60 de minute, ea continuă să vorbească despre pictură și îmi spune că ora asta a fost doar un exercițiu pentru a-i obișnui pe elevi cu umbrele, iar data viitoare vor picta aceeași imagine, doar că în culori, o stradă ce seamănă foarte mult cu una din Sibiu. Kate S. vorbește între timp cu soțul ei, Pavel, care stă la o masă distanță și editează niște videoclipuri. Pavel, cu care s-a căsătorit în timpul pandemiei, e la fel de slab ca soția lui și are un început de chelie. A reușit să treacă granița fiindcă are o altă cetățenie, iar Kate S. spune că nu ar fi plecat din Ucraina dacă Pavel ar fi fost obligat să rămână în țară din cauza legii marțiale. Pentru Kate R., în schimb, Fluorit Studio a rămas singurul punct neschimbat din viața ei din Ucraina, după ce a fugit la 24 de ani de război.

Acomodarea într-un oraș nou 

Pentru a ajunge la stația de autobuz care o duce în la Centrul Ucrainean din Sibiu, Kate R. trebuie să facă doar câțiva pași de la blocul cu trei etaje în care stă acum. Trecând strada, glumește că prietena ei e mereu cea care petrece mai mult timp pictând acasă, iar ea e cea care fuge în toate părțile. Spune că a venit în România cu doar 50 de euro în buzunar. Nu avea alte economii fiindcă de fiecare dată când veneau banii de la studio, ea îi cheltuia aproape pe toți pe materiale de pictură. Kate S., în schimb, a intrat în țară cu mai mult curaj, fiindcă soțul ei a pus bani deoparte pentru vremurile grele care au venit mult mai repede decât s-au așteptat. Kate R. luptă pe mai multe fronturi dinainte de a începe războiul. În același timp în care era studentă la Universitatea de Pedagogie, urma și cursuri la un colegiu de design de costume pentru teatru. Spune că diplomele ei au rămas în Ucraina, iar când s-a înscris la un curs de procesare de date, organizat special de TotalSoft pentru refugiați, a rămas surprinsă, pentru că în Ucraina nu te întreabă nimeni de diplomă, doar dacă vrei să devii următorul Zelenski.

Kate Rudenko în stația de autobuz

Kate R. observă repede când mă uit confuză în jur în căutarea unui tonomat pentru bilete și îmi spune că ea plătește din autobuz. Deși transportul în comun e gratuit pentru ucraineni, Kate încearcă din când în când să plătească și ea pentru bilet, fiindcă face zilnic drumuri cu autobuzul și știe că costurile sunt mari pentru primărie. Pe drum mă întreabă dacă știu adulți din Cluj cărora le-ar plăcea să se înscrie la cursurile lor, fiindcă în Ucraina avea elevi avocați și psihologi care veneau după muncă la studioul lor, iar în Sibiu nu găsește pe nimeni. Deși vorbește engleză mai bine decât prietena ei, încă întrerupe conversațiile pentru a traduce pe telefon un cuvânt din ucraineană. Mi-l spune și în limba ei maternă, în speranța că folosim același termen, cum se întâmplă la „да” („da” în limba română, care se pronunță la fel), însă de cele mai multe ori nu e cazul. Spune că a făcut mari progrese de când e în Sibiu, fiindcă în Ucraina vorbea o engleză stâlcită, dar acum o ajută o profesoară din Odesa de trei ori pe săptămână. În timpul în care nu predă, nu învață engleză sau procesare de date, închiriază biciclete și se plimbă prin Sibiu, pe care a ajuns să-l cunoască, fiindcă e aici din martie. 

Nu reușește să învețe numele străzilor, pentru că limba română i se pare foarte dificilă, însă recunoaște mereu locul în care se află

Acum știe și în somn drumul până la centrul de unde predă online orele de pictură și spune că în viitor i-ar plăcea să se mute într-un oraș cu bulevarde mari, cum sunt în Odesa. Înainte să ajungem la centru, Kate îmi arată de unde își ia prânzul – un stand cu pizza calzone, de pe strada Nicolae Bălcescu. Cumpără o felie, pe care o mănâncă înainte de ora de pictură.

Kate R. era într-un Zoom, la centrul Ucrainean Sibiu, când a auzit ultima dată o alarmă antiaeriană. Preda mai multor elevi, printre care și o fetiță de opt ani care a rămas în Odesa cu părinții ei. Ora s-a întrerupt pentru câteva secunde, fiindcă microfonul deschis al fetiței recepta alarma antiaeriană. Eleva și-a pus o cască de bicicletă pe cap care să o protejeze, iar după a continuat ca și când nu exista nicio șansă ca un avion să elibereze o bombă deasupra blocului în care locuia. De când a început războiul, Kate R. spune că elevii ei sunt mult mai prezenți, și chiar dacă au zece ani vorbesc despre bombardamente și ruși. Dacă ea se afundă în muncă pentru a uita că în țara ei mor oameni, Kate S. iese la alergat prin parcul care îi amintește de acasă. Să intri pe social media pentru a lăsa la o parte măcar pentru un minut că acasă este război, nu e o soluție, spun ele, pentru că războiul e mai mult decât prezent pe Instagram și Facebook. Prieteni de-ai lor, care acum un an erau actori sau artiști, s-au angajat în armată și postează selfie-uri în uniformă sau cu tranșee. Ei luptă fie în prima linie, fie se asigură că la miezul nopții inamicul nu se plimbă pe străzile din Ucraina. Și nu doar prietenii lor o fac, ci și prietene.  

Acasă, adică în Sibiu 

Kate Spyhlazova se pregătește să picteze

Au intrat în România la sfârșitul lunii februarie, odată cu prejudecățile lor asupra țării vecine. Auziseră acasă că în România există o comunitate mare de romi, pe care se așteptau să îi vadă la toate colțurile de stradă, ca pe niște personaje negative. Acum, când bunica lui Kate S. o întreabă dacă azi a văzut vreun rom, ea râde și îi spune că nu e cum se povestește în Ucraina. România ar fi trebuit să rămână una dintre țările de trecere, din drumul lor spre Italia, însă un vechi prieten de-ai lui Pavel i-a chemat la Sibiu, și ei și-au dat seama că vor să rămână acolo. Kate S. povestește că, înainte să vină în România, nu mai auzise niciodată de Sibiu și nu se aștepta să fie întâmpinați cu atâta căldură. Acum tot ce folosesc ele, chiar și dulapul din sufragerie, plin cu materiale de pictură, dovedește ajutorul primit din partea sibienilor. Lângă dulapul din lemn bej se află două șevalete pe care le-au primit de la Centrul Ucrainean Sibiu, și pentru care nu a fost suficient spațiu în mașină atunci când au fugit spre România. Sibiul urma să fie orașul mic în care te puteai integra ușor și care reușea să îți aducă aminte de Odesa, fiindcă este locul în care poți vedea pescăruși chiar dacă te afli la 500 de km de mare. Sibiul este și orașul potrivit unde poți organiza târguri, spun fetele, pentru că sunt mulți turiști care apreciază arta. Cele două au participat la târgul de Paște din Sibiu, organizat de primărie, unde Kate S. a reușit să vândă toate picturile cu pisici care îi aminteau de Odesa. Din banii pe care i-au câștigat, o parte i-au donat Asociației Sus Inima din Sibiu, care ajută refugiații ucraineni, o parte doctorilor din Odesa, și o parte au păstrat ele.

 

Viața de dinainte de război 

Legătura cea mai strânsă pe care ele o au acum cu războiul este prin familiile lor, care au ales să nu părăsească Odesa. Părinții le spun că totul este în regulă când vorbesc cu ele la telefon, deși fructele și legumele s-au scumpit de cinci ori și zilnic se aud alarme aeriene. Kate S. mi-a explicat că părinții ei sunt obișnuiți cu crizele, fiindcă au prins criza economică după ce a căzut URSS-ul, în anii ’90. Iar pentru bunica ei, care are 80 de ani, situația de acasă nu este ceva nou, fiindcă s-a născut în timpul unui alt război. Când și-au dat seama că nu mai pot rămâne în Ucraina, discuția dintre copii și părinți a fost una scurtă. Familia i-a încurajat să plece cât mai repede, fiindcă așa nu își mai făceau griji pentru ei. Au venit în România și au închiriat un loc la marginea Sibiului, prin programul 50+20,  care încurajează proprietarii români să ajute refugiații ucraineni. 

Acum, din apartamentul mic, fetele urmăresc cu groază notificări de pe grupurile de Telegram care anunță ce locuri au mai fost bombardate. Stau pe canapea cu ochii ațintiți în ecranele telefoanelor și speră să nu vadă străzile pe care locuiesc părinții lor. 

Kate S. spune că în primele două ore de la un bombardament, nimeni nu are voie să publice informații despre unde a avut loc explozia, fiindcă este secret militar. De aceea, când se aud alarmele, apar pe grupurile ucrainenilor întrebări precum: „Ați auzit ceva?”, „Ați văzut ceva?” și răspunsuri scurte: „Da” sau „Nu”, fără alte detalii înainte să apară informația din partea autorităților. Așa, spun fetele, știu dacă să se îngrijoreze sau nu.

Vedere de la apartamentul din Sibiu*
Vedere de la apartamentul din Odesa*

Kate Rudenko mai are în Ucraina, pe lângă părinți, și o soră mai mică de 17 ani. Ea a rămas în Odesa, fiind studentă la aceeași facultate pe care au terminat-o cele două refugiate, Universitatea Națională de Pedagogie din Odesa. Kate R. vorbește de trei ori pe săptămână cu sora ei, la intervale fixe, iar apelurile video cu ea îi provoacă mereu emoții, fiindcă de multe ori cade rețeaua și stă înlemnită până când revine conexiunea. Nu știe niciodată dacă a căzut din cauza unei bombe sau s-a întâmplat altceva, iar sora ei s-a învățat și ea cu alarmele, astfel, atunci când o sună înapoi, nu înțelege panica lui Kate. Cele două prietene spun că atunci când erau ele în Ucraina, sistemul de alarme din Odesa nu funcționa în toate zonele, iar în primele zile aflau că deasupra lor au fost interceptate avioane rusești doar prin mesajele de pe Telegram. Ele își amintesc cum, pentru prima și singura dată, au fugit în parcarea blocului pentru a se adăposti după ce au primit atenționarea pe telefon și au sperat, împreună cu vecinii blocului de 15 etaje, să nu fie ei cei loviți. În Odesa nu există adăposturi subterane pentru toată populația, doar câteva în centrul orașului, iar în acel moment, parcarea era cea mai bună soluție. Imediat după ce avertizarea a dispărut și lumea a revenit la normal, toți vecinii voiau să urce cu liftul mic de șase persoane. Câteva zile mai târziu, pe 28 februarie, cei trei și-au părăsit apartamentul cumpărat doar cu o lună înainte de război și s-au îndreptat spre Ismail, orașul de graniță cu România din sud-vestul Ucrainei, unde au așteptat 20 de ore până să intre în spațiul Uniunii Europeane. Acolo au auzit pentru prima dată cum sună o alarmă antiaeriană. Fiindcă sistemul nu era atât de dezvoltat pentru a fi auzit în tot orașul, sunetul era sporit și de clopotele bisericilor și de clopoțelul de la școli care anunța în trecut pauzele. 

*

La sfârșitul lunii iulie, după o săptămână pe care mi-am petrecut-o în noul oraș pe care fetele îl numesc, acum, „acasă”, Kate R. a deschis Google Maps, ca și cum ar fi vrut să-mi recomande un restaurant care îi place din Sibiu, însă în schimb, a analizat frontul – ce teritorii au pierdut și ce teritorii au fost recâștigate de ucraineni. Ea și prietena ei spun că ceea ce desparte Odesa de ruși este orașul Nicolaev, aflat tot în sudul țării, iar dacă ucrainenii îl pierd, următoarea țintă este casa lor. Odesa se află la 500 de km de Mariupol, oraș ras de pe fața pământului în mai, aceeași distanță, spre exemplu, dintre Sibiu și Constanța. Ele nu se tem că Odesa va avea aceeași soartă, fiindcă orașul-port e prea important pentru ruși, având deschidere la Marea Neagră. Fetele spun că nu-și pot închipui să facă parte din Federația Rusă, pentru că asta ar însemna să călătorească doar prin partea întunecată a lumii: China și țara care a pornit războiul.

Alexandra Clapa are 21 de ani și este în anul III la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca

Editor text: Florin Râșteiu

Editor foto: Oana Brîndușe

Corectură: Alexandru Ciocan

* fotografiile sunt din colecția personală a lui Kate S.

Materialul a fost realizat în cadrul programului de burse „Comunități la marginea conflictului”, derulat de Fundația Comunitară Sibiu și finanțat cu ajutorul UK Aid din partea Guvernului Britanic.

Textul și fotografiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: