Am fost să-i văd la filmări (ah, mitologicele „filmări” de care-mi tot vorbeau!) în miez de pandemie, am stat cu ei la taclale (cine ar fi crezut că între timp vor fi și intrat la facultatea de film pentru care au muncit pe brânci o vară întreagă?) și am tras cu ochiul la lumea pe care și-o creează zi de zi, proiect de proiect, acești tineri cineaști indie români (traducere aproximativă din young Romanian indie filmmakers).

Text de Petra Torsan
Fotografii de Matei Rădulescu
Publicat: 11.1.2021

Două luni de stat la țară departe de București și de alți oameni în afară de-ai mei și bunica m-au făcut să-mi întorc pe toate fețele viața socială. Cine sunt prietenii mei? Cine sunt eu pentru ei? Dar mai ales, ce ne leagă? Am descoperit că punctul de plecare în fiecare dintre prieteniile strânse pe care le-am legat în ultimii doi ani de liceu este filmul. Fie că e vorba de vreo tură de voluntariat la un festival de film, de o proiecție a clubului de film din Sava sau din Tonitza sau de workshopuri de film, toate au fost prilejuri de a cunoaște oameni de vârsta mea pasionați de cinematografie. Influenței lor asupra mea îi datorez faptul că simt că mi-am găsit un loc în lumea industriei de film –  nu în industrie deocamdată –, deși nu cu mult timp în urmă aș fi declarat fără rezerve că musical-urile (precum cele de tipul „Grease”) sunt singurele producții pe care le-aș putea consuma la nesfârșit.

(…) să fii adolescent și să faci film pe banii tăi aici e o dovadă de curaj și de încredere nebună că terenul arid al industriei noastre de film va rămâne doar un mit urban. 

Am ales să vorbesc despre prietenii mei care fac filme pentru că mi se pare chiar foarte mișto ca deja la 18-19 ani să ai parte de toată acțiunea pe care o necesită punerea pe picioare a unui astfel de proiect, totul doar pentru că asta ai vrut, asta ai simțit și, deci, ai ales s-o pui în practică. Și, pe lângă evidența filmului ca artă „greoaie”, ale cărei rezultate au o durată (pe ecran) mult mai mică decât cea a pregătirilor (pre-producția și chiar filmările în sine), să fii adolescent și să faci film pe banii tăi aici e o dovadă de curaj și de încredere nebună că terenul arid al industriei noastre de film va rămâne doar un mit urban. Scriu asta referindu-mă la câteva date nu foarte simpatice despre situația actuală a filmului românesc. Spre exemplu, dintre cele două săli din Capitală ale Cinematecii Române („Eforie” și „Union”), acolo unde se pot vedea filme din Arhiva Națională, doar una mai e în picioare. Despre cum s-a ajuns la asta, Călin Boto (critic de film, masterand în Filmologie la UNATC) a scris în luna mai un articol cuprinzător, intitulat –  cât se poate de sincer –  „Avem nevoie de o cinematecă”. L-am întrebat pe Călin unde pot merge românii (implicit tinerii avizi de descoperiri) să vadă filme, având în minte contextul mai sus menționat și existența sălilor din mall-uri, în care, așa cum a spus și el, producțiile mari acaparează terenul. „Cinematografele mici, cu un singur ecran, sunt fie abia funcționale, decrepite și îmbătrânite, fie cuminți din cale-afară, adică cele cu pedigree-ul Europa Cinemas. Nu dau cu pietre, simplul fapt că săli precum Elvire Popesco sau sala Arta din Cluj există e de-a dreptul încântător, însă nu sunt săli independente. Nu financiar, așa ceva e imposibil, ci independente intelectual; nu au sclipiri curatoriale, sunt tot aservite distribuitorilor locali și retrospectivelor călâi. La Brașov și în Timișoara se lucrează la niște cinematografe noi, susținute de primăriile locale. Deci săli care nu ar trebui să se justifice comercial. Să vedem ce o să iasă. Cele din București așteaptă consolidare seismică.” Pentru a-mi întări argumentul legat de curaj, Anuarul Statistic 2019 pus la dispoziție de CNC tuturor celor interesați oferă un insight destul de bun. Anul trecut au fost produse în România 22 de lungmetraje de ficțiune, dintre care 18 cu finanțare integral națională. La capitolul animație o ducem și mai prost, cu doar un film produs în 2019. Comparativ cu 2015, o ducem, ce-i drept, mai bine (17 lungmetraje, 10 având finanțare integral națională). Spre deosebire de noi, în 2015, francezii au produs 300 de lungmetraje de ficțiune, 234 finanțate în totalitate de stat. As a side note, box office-ul la „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (Radu Jude, 2018) este de 39.177 USD, pe când o mega-producție precum „Oh, Ramona!” (Cristina Iacob, 2019) are încasări de peste 1.000.000 USD. Iar situația generată de apariția COVID-19 nu îmbunătățește starea climatului cultural sub nicio formă, multe dintre filmele lansate în martie având parte de vizibilitate redusă din cauza închiderii temporare a sălilor, iar munca pe platouri a fost sistată timp de două luni și poate mai mult. Așadar, ar părea că nu e tocmai momentul și locul potrivit să te apuci să-ți faci loc în industria asta. Pe de altă parte, când vrei să spui o poveste, nimic nu o să te poată împiedica s-o spui. Chiar și dacă asta înseamnă lucru fără actori și o echipă restrânsă.

Țin minte doar că am ajuns, cumva, să alerg înspre Matei, să-i întind mâna prezentându-mă și să-l felicit pentru film. The rest is history. Glumesc. Ce a urmat au fost câteva ieșiri la bere după ce am decis ca, în cadrul unei retrospective Super organizate de hub-ul cultural B23 (a cărui coordonatoare eram pe atunci), să proiectăm și filmul lui.

L-am cunoscut pe Matei Preda (18 ani) la un party organizat vara trecută în cadrul festivalului de film Super. Eram la Macaz și vorbeam cu cineva despre cât de mult admir ce a făcut băiatul ăla cu „Marea Maimuțăreală”, filmul înscris de Matei în festival, pe care îl văzusem cu o zi înainte. Țin minte doar că am ajuns, cumva, să alerg înspre Matei, să-i întind mâna prezentându-mă și să-l felicit pentru film. The rest is history. Glumesc. Ce a urmat au fost câteva ieșiri la bere după ce am decis ca, în cadrul unei retrospective Super organizate de hub-ul cultural B23 (a cărui coordonatoare eram pe atunci), să proiectăm și filmul lui. În cele din urmă, Matei a început să ne ajute cu hub-ul (a organizat o proiecție a filmului „Jurnalul familiei -escu” la care l-a chemat pe regizor pentru o sesiune de Q&A), dar mai importantă e prietenia pe care am legat-o noi doi în mai puțin de un an. 
Prima lor colaborare s-a întâmplat prin 2018, când Toma i-a fost asistent de platou lui Matei. De atunci au tot lucrat împreună la diferite proiecte, inclusiv unul făcut în carantină, când se presupunea că amândoi ar fi trebuit să se pregătească pentru bac. 

Încă de mic, Matei a fost pasionat de tot ceea ce ține de vizual și de storytelling. A început cu niște sketch-uri în care apărea „Ninja Grătar” (creație proprie). Deși nu a excelat la niciunul dintre sporturile pe care le-a practicat în copilărie, „pasiunea [pentru film] a fost mereu acolo”, dar și-a găsit rostul „în momentul în care profesoara de română Ioana Hristescu (big shoutout) ne-a propus să facem un videoclip, cum a spus ea, despre Romeo și Julieta.” Prima lui experiență behind-the-scenes se întâmpla în clasa a șasea, când tatăl său, care lucrează în publicitate, l-a dus pe set, unde se filma o reclamă. „Pe vremea aia, mi se părea o plictiseală enormă. Dar până la urmă, copilul poate să stea și să vadă oricât.” Întrebat la finalul unui interviu amical care e locul lui preferat de ieșit în București, Matei alege Lokal, spunând că îl atrage orice este retras (și nu neapărat pitoresc), locație pe care ulterior ar putea-o folosi la filmări.

Toma Hurduc (19 ani) s-a ocupat de imaginea ultimelor patru filme ale lui Matei, dintre care „Premii sub capac” (2019), nominalizat la Super Film Festival 2020 și „Western cu toaster” (2019), un scurtmetraj realizat în cadrul workshopului „Une minute de vie, Une minute de cinéma” din cadrul „Les Films de Cannes à Bucarest”, câștigător al Premiului Publicului și a unei mențiuni speciale a juriului. La fel ca în cazul lui Matei, Toma a fost atras încă de mic de all things visual. Când pleca în excursii cu ai lui, cerea întotdeauna să fie lăsat în spatele camerei. „Îți dai seama că nu mă lăsau să fac chestia asta pentru că, na, era scump filmul și casetele pe vremea aia erau super scumpe.” Spune că dorința asta i s-a materializat atunci când tatăl său (de la care a căpătat primele noțiuni de compoziție și modelare a luminii) și-a schimbat aparatul. „Mi-a dat compactul lui mic digital, cu care am început să filmez videoclipuri de stop motion cu omuleți Lego.” De atunci, în mare parte autodidact (la fel ca Matei), a tot furat meserie din filmele pe care le-a văzut. Dintre filmele românești care îi plac foarte mult, „California Dreamin’” al lui Cristian Nemescu e foarte sus pe listă. Dintre directorii de imagine, îi are ca repere pe Robert Yeoman (preferatul lui Wes Anderson) și John Alcott (preferatul lui Stanley Kubrick). De la noi, îi place mult ce face Marius Panduru. Și, pe cât de tare îi place să se relaxeze ieșind la un „pahar de suc”, pe atât de tare îi place să iasă „cu mașina sau cu bicicleta seara pe răcoare” și să fie „cu băieții.”

Cei doi tocmai au absolvit Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” (profilul de științe sociale), timp în care chiar dacă au fost colegi de bancă mai puțin de doi ani, au reușit să creeze un „duo creativ” puternic, prin care își sprijină reciproc viziunea artistică și se susțin neîntrerupt în ceea ce fac. Prima lor colaborare s-a întâmplat prin 2018, când Toma i-a fost asistent de platou lui Matei. De atunci au tot lucrat împreună la diferite proiecte, inclusiv unul făcut în carantină, când se presupunea că amândoi ar fi trebuit să se pregătească pentru bac. 

Deși nu au chiar aceleași repere în materie de artă (Matei aproape că și-a transformat pasiunea pentru Monty Python, benzi desenate, filme de Caranfil –  și mai nou Elton John –  într-un brand personal), felul în care vor ei să contribuie la cinematografia română (amândoi alegând să rămână aici și să dea la UNATC) e cam același. Iar baza o reprezintă rupere de filmele românești postdecembriste, care, așa cum se exprimă Matei, au ajuns să fie doar „filme cu blocuri gri”, marcă a unui trecut tragic, pe care deși nu l-am trăit ca generație –  tot el spune –, suntem gata să-l comemorăm și într-un alt fel, moving on înspre un alt tip de film românesc. În interviul luat lui Călin Boto, l-am întrebat ce se întrezărește în viitorul cinema-ului românesc și dacă se va ieși din paradigma cu „blocuri gri” impusă de noul val românesc. „Păi acum nu mai avem atât de multe blocuri gri, s-au vopsit în culori calde și verde fistic. Curând va trebui să le construim în platou. Sigur, ideea de moarte a Noului Val Românesc s-a tot discutat, însă Noul Cinema Românesc (care, să sperăm, va avea mai multe valuri notabile) pare în continuare sănătos, ba chiar ceva mai promițător – e mult cinema documentar, scurtmetrajul devine mai frecventabil, pare că un interes pentru animație se cuibărește la UNATC. E reconfortant să vezi cineaști care nu mai pot fi grupați și rezumați printr-un refren obosit, cum s-a întâmplat cu Noul Val. Lucrurile s-au descentralizat.” Despre „deplasarea regizorilor consacrați” de la estetica de care scriam mai sus la cea a filmului de gen, tot el e de părere că regizori precum „Cristian Mungiu și Cătălin Mitulescu și-au consumat sclipirea pe care o aveau în primele lungmetraje odată cu trecerea la filmul de gen. În fine, asta nu înseamnă că cinemaul românesc a devenit o oază de producții care mai de care mai individuale și strălucite. Și nici nu ar trebui, nu e organic.” 

Era după-amiază devreme, iar Matei mi-a dat un mesaj în care mă întreba dacă aș vrea să trec pe la el să văd cum decurge o zi de pre-producție. Deși ne cunoaștem de ceva vreme, n-am reușit niciodată să ajung la el „pe platou”. Așa că evident i-am zis că vin, că abia aștept să-i văd pe el și Toma in action. Când am ajuns, înainte ca ei să se apuce de treabă, ne-am dus toți trei pe terasă și am stat la o țigară. „Țigara de set”, zice Matei râzând, încercând să-și șteargă din minte iluzia că totul va decurge atât de rău ca la filmările pentru ultimul său mediumetraj. Urmează să facă testele de cameră.

Vara asta, la puțin timp după terminarea liceului, Matei și Toma s-au apucat de un nou proiect. Deși admiterea se întrezărește undeva la orizont, încă mai au timp să-și descarce energia în felul în care știu ei cel mai bine, și anume să pună de-un film.

Pre-producția este prima etapă a procesului de construcție a unui film. Deși nu toți cei care fac film (la vârsta asta) îi dau un nume, etapa există și e esențială pentru ca filmările să decurgă cât mai bine. De regulă, Matei își alocă pentru asta în jur de o lună – două, timp în care caută locații, se întâlnește cu producătorul său și cu prietenii care urmează să îl ajute, se asigură că are echipamentul necesar, face storyboard-ul, se vede cu Toma pentru testele de cameră; în fine, pune la punct tot ce trebuie pus la punct înainte ca filmările să înceapă. 

Era după-amiază devreme, iar Matei mi-a dat un mesaj în care mă întreba dacă aș vrea să trec pe la el să văd cum decurge o zi de pre-producție. Deși ne cunoaștem de ceva vreme, n-am reușit niciodată să ajung la el „pe platou”. Așa că evident i-am zis că vin, că abia aștept să-i văd pe el și Toma in action. Când am ajuns, înainte ca ei să se apuce de treabă, ne-am dus toți trei pe terasă și am stat la o țigară. „Țigara de set”, zice Matei râzând, încercând să-și șteargă din minte iluzia că totul va decurge atât de rău ca la filmările pentru ultimul său mediumetraj. Urmează să facă testele de cameră. Matei, care deja a gândit în mare cadrele, se sfătuiește cu Toma legat de cum vor construi imaginea, de cum va arăta filmul. „Golden hour, blue hour, apoi beznă.” Asta înseamnă că se apucă de teste pe la 18:45 și termină în jur de 22:00. Cât unul sau altul cară echipamentul (trepied, cameră) la locul faptei (în apropierea casei lui Matei), stau și îi aud vorbind despre noile, vechile și viitoarele achiziții. Cât au dat pe asta, cât au dat pe aia. Cu toții ne punem de acord că filmul e un hobby costisitor (atât cât îl lași tu să fie, bineînțeles). Sau –  cum mă corectează Toma –  nu hobby, ci „domeniu”. Să faci film(e) costă. Filmul e o artă scumpă. Nu-i ca atunci când doar iei pixul (telefonul) în mână și te pui pe scris (tastat). Totul e hiper-raționalizat, de la banii dați pe accesul la diferite spații în care să filmeze, până la cei care se duc pe accesoriile pentru cameră și pe recuzită. Norocul lor este că de data asta vor filma în aer liber, așa că bugetul a fost redus semnificativ în comparație cu ultimele două-trei filme, când o parte din buget s-a dus pe chiria locațiilor de filmare.

După vreo oră și jumătate de stat în spatele camerei, timp în care Toma a ajustat „viziunea” lui Matei la ceea ce se putea obține de facto, iar Matei și-a ajustat propria viziune astfel încât cei doi să atingă un teritoriu comun (ce vrea regizorul vs. ce îl sfătuiește directorul de imagine), ne-am retras în „camera de montaj” (camera lui Matei) ca să vedem materialul brut rezultat în urma acestor teste pe care Matei le ia foarte în serios. Și pe bună dreptate. Datorită lor, zilele de filmare or să fie ușor simplificate, iar opțiunile legate de imagine vor fi explorate din timp. Asta e important mai ales acum, când zilele de filmare vor fi, de fapt, nopți de filmare, iar lumea va fi nevoită să lucreze într-un ritm constant până la răsărit. 

Pentru scurtmetrajul acesta, crew-ul lui Matei a fost format din câțiva adolescenți, cu toții prieteni de-ai săi. Assistant director (AD) i-a fost Luca Vasile, și el tot tânăr regizor. Cei doi s-au cunoscut anul trecut la Super, festival care reunește liceeni din toată țara (uneori chiar și din afară) pasionați de film. Au ținut legătura, iar atunci când Luca a avut nevoie, l-a chemat pe Matei la filmările pentru ultimul său scurtmetraj. La rândul lui, Matei l-a luat ca AD pentru acest proiect, vrând să poată pasa anumite „roluri” de platou în stânga și-n dreapta, pentru a se ocupa mai bine de regie. De scenografie s-a ocupat Arina Litvinova, elevă în clasa a XII-a la liceul de arte, care îl știe pe Matei de la una dintre proiecțiile clubului de film din liceul în care învață (Cinehub Tonitza). S-au bonduit după o sesiune de Q&A la „Sieranevada”, la care cei din Cinehub l-au avut ca invitat pe Cristi Puiu. Văzând în ea un bun scenograf, Matei a cooptat-o în echipa sa pentru acest film. Despre experiența de la filmări, Arina spune că statul în picioare atâtea ore, aranjând decorurile și asigurându-se că totul arată la fel de fiecare dată, deși greu de îndurat când ești obosit, e dat uitării la finalul zilei de filmare. „Mă copleșește un sentiment de satisfacție, acompaniat de o oboseală plăcută.”

Se fumează enorm. Nimic nu decurge atât de prost încât Matei să fie nevoit să-și ridice glasul la careva. Lumea e obosită (încep să filmeze la 22:00 și o duc așa până în jur de 05:00). În jur de 23:00, Arina, care are experiență ca barista, lasă decorurile câteva minute, timp în care face cafea și o aduce în fața casei, unde se filmează. 

Matei e instalat în confortabilul său scaun de regizor (pe care are de gând să-l updateze, adăugând câteva buzunărașe, un cup holder și un loc pentru scrumieră) cât timp lumea cară recuzită de colo-colo. Cere storyboard-ul. Toma își montează trepiedul, iar assistant director-ul se asigură că orarul e pus la punct (secundele petrecute în plus pentru a trage un cadru înseamnă secunde în minus petrecute pe un altul). Vin tipii cu lumini. E prima oară când Matei se înconjoară de tehnicieni „profi”. Cei doi instalează echipamentul în funcție de indicațiile lui și ale DoP-ului (Director of Photography). Luca, asistentul de regie, pentru că are experiență anterioară cu luminile profesionale, i-a mai explicat una-alta lui Toma, clarificându-i niște aspecte tehnice. Totuși, ține musai să adauge că „el [Toma] e omul care a realizat imaginile superbe, all credit goes to him.” 

Se fumează enorm. Nimic nu decurge atât de prost încât Matei să fie nevoit să-și ridice glasul la careva. Lumea e obosită (încep să filmeze la 22:00 și o duc așa până în jur de 05:00). În jur de 23:00, Arina, care are experiență ca barista, lasă decorurile câteva minute, timp în care face cafea și o aduce în fața casei, unde se filmează. 

A doua zi, echipa e pe poziții încă de la ora 18. Regizorul și directorul de imagine stau la o țigară în timp ce discută ce și cum vor trage în ziua respectivă. „E mai bine decât mă așteptam”, îi spune Matei lui Toma, care îl bate fratern pe umăr și îl încurajează. Când cineva întreabă dacă „în cadrul ăsta avem unicorni”, Matei se așază pe scaun – „stai două secunde!” – și își verifică storyboardul. Inevitabil, se fac glume de platou cu „dom’ regizor”. 

Din sfert în sfert de oră, fie că-i Matei, Toma, Arina, unul dintre ei cere o țigară. Domnul Preda, (tatăl lui Matei) stă deoparte, dar e mereu acolo să se consulte cu fiul său și eventual să își sune unul dintre vecini în legătură cu lumina de veghe care s-ar putea să influențeze indirect scena filmată în stradă. 
„Am auzit de cazuri în care părinții se opun unei cariere artistice, considerând-o <<cai verzi pe pereți>>. Este normal din punct de vedere psihologic, mai ales când ai crescut într-o societate care punea preț pe gândirea carteziană.” Legat de ce-l motivează să continue să îl ajute pe Matei cu filmele, a răspuns că „l-am văzut pe set cum <<arde>> și atunci mi-am zis, <<bun deci asta e…>>”

Am vrut să aflu mai multe și despre poziția tatălui său față de tot ce face Matei, pentru că
rareori găsești părinți care să poată facă distincția dintre moft, hobby și pasiune cu potențial de carieră. Lucrând în publicitate, domeniu care îl plasează constant între oameni tineri și creativi, tatăl lui Matei pune un disclaimer clar – „nu sunt un boomer obișnuit” – , asta pentru a întări faptul că e un părinte hip. „Am auzit de cazuri în care părinții se opun unei cariere artistice, considerând-o <<cai verzi pe pereți>>. Este normal din punct de vedere psihologic, mai ales când ai crescut într-o societate care punea preț pe gândirea carteziană.”
Legat de ce-l motivează să continue să îl ajute pe Matei cu filmele, a răspuns că „l-am văzut
pe set cum <<arde>> și atunci mi-am zis, <<bun deci asta e…>>”. Știind foarte bine cu ce se
mănâncă profesia la care aspiră băiatul său, domnul Preda (sau „Predu”, cum a semnat mailul în care mi-a răspuns la întrebări) a scris că odată ce a realizat spre ce se îndreaptă Matei, s-a întristat puțin, „pentru că nu este deloc ușor. Este o carieră care te consumă, în care trebuie să te lupți cu ghearele și cu dinții pentru tot ce înseamnă viziunea ta. Pe de altă parte, știu că o fire creativă ca a lui s-ar usca într-un post de contabil sau inginer.” Iar el își dorește ca ambii săi copii (sora mai mică a lui Matei face scrimă de performanță) să fie împliniți ca oameni, atât profesional, cât și personal.

După Matei, experiența de la aceste filmări s-a simțit mult mai bine decât cea de la ultimul lui mediumetraj, iar asta se datorează și faptului că a lucrat cu prieteni și cu oameni serioși. Arina spune că i-a plăcut mult conexiunea care s-a format între membrii echipei, fiecare îndeplinindu-și sarcina și ajutându-i pe ceilalți dacă era nevoie. Luca îi întărește vorbele, zicând că „lumea a fost motivată și dornică să lucreze, chiar dacă o filmare de noapte afară este grea. All in all, toată lumea a fost super-mega profesionistă și datorită tuturor, filmările au mers brici. A, da, și pizza la patru dimineața a fost o răsplată binemeritată!”

Nu am apucat să vorbesc foarte mult cu Matei pe durata filmărilor, iar asta pentru că, firește, era întruna ocupat cu câte ceva. Dar la finalul săptămânii (au filmat de luni până vineri) i-am făcut o vizită și am apucat să vorbim mult și bine despre el și prietenii lui ca young filmmakers, despre ce vrea el să facă mai departe, despre ce temeri și câtă încredere în arta lui are etc. Din ce am discutat cu ei, am observat că atât Matei, cât și Toma, se axează tot mai tare pe „profesionalism”, ceea ce pare puțin neașteptat venind din partea unor tineri de 18, respectiv 19 ani. Dar de-a lungul timpului au avut parte de tot felul de ocazii în care s-au ciocnit de orgolii personale ridicole, persoane ajunse acolo, pe platou, fără vreun scop precis, glume proaste etc. Așa că o lecție importantă pe care au învățat-o pe parcurs este, așa cum s-a exprimat Toma, „faptul că atitudinea contează cel mai mult, iar atmosfera de pe platou, care e dată, bineînțeles, de atitudinile tuturor, trebuie să fie una pozitivă și productivă, pentru că nu poți să lucrezi în condiții nașpa.” 

Trebuie să venim noi acum, creatorii noi, cu un nou Nou Val. Trebuie să venim cu o perspectivă radical diferită de cea a postcomunismului. Toma este și el încrezător. Până acum, rezultatele și achievement-urile pe care le-am avut mi-au confirmat că un loc este pentru mine (…).

În ceea ce privește viitorul lor ca artiști în România, Matei și Toma sunt optimiști. Sunt de părere că, ușor-ușor, în industria noastră de film se face loc și pentru ei. „Un om super de treabă de care am dat și cu care am avut norocul să discut”, spune Matei, „a fost Șerban Georgescu, care mi-a spus o chestie care mă bântuie până în ziua de astăzi: existăcam prea mulți regizori.” Dar el, cu viziunea asta proaspătă, se vede printre ei, printre cei puși de critică și de presă pe un piedestal, printre cei care au inovat. „Mi se pare că cinematografia românească începe să se mai dezghețe. Trebuie să venim noi acum, creatorii noi, cu un nou Nou Val. Trebuie să venim cu o perspectivă radical diferită de cea a postcomunismului.” Toma este și el încrezător. „Până acum, rezultatele și achievement-urile pe care le-am avut mi-au confirmat că un loc este pentru mine și feedback-ul pe care l-am primit de la oamenii care au văzut ce-am făcut mi-a confirmat aceeași chestie. Pe cât de mult mi-ar plăcea să lucrez în străinătate cu o echipă și un buget altfel decât la noi, pe atât de mult îmi doresc să fac film și aici, pentru că se poate.” Călin Boto mi-a mai spus câte ceva și despre oportunitățile de dezvoltare artistică (în film). „De bine, de rău, România e una dintre țările care susțin din fondurile statului industria cinematografică, iar facultățile de profil au locuri la buget. Asta nu face accesul la educație sau practică vocațională complet democratic, însă nivelează puțin lucrurile.” Deși cu fondurile stăm mai prost, cum a continuat el, „dacă ești în căutarea unei industrii cinematografice bine puse la punct din punct de vedere logistic, cea autohtonă nu e ce îți trebuie. Însă există și un revers, anume că industria românească nu a fost încă lovită de neoliberalismul industriilor vestice. E încă un mediu prietenos pentru experimente și independență, pentru proiecte generate de entuziasm. Poți face rost de o distribuție de gherilă, universitățile sunt interesate, iar presa e frecventabilă.”

În final, îl voi cita pe tatăl lui Matei, reciclând la rândul meu o vorbă auzită în stânga și-n dreapta, fără doar și poate valabilă pentru oricine: „o să închid [interviul] cu o butadă răsuflată, dar pe care o cred din tot sufletul: <<Fă ce-ți place și nu o să muncești nici o zi din viața ta.>>.”

Petra Torsan are 18 ani și este din București. Studiază la UNATC „I.L. Caragiale” din București, specializarea CAV- Filmologie și Scenaristică, anul I.
Matei Rădulescu are 19 ani și e din București. Studiază grafică la Universitatea Națională de Arte.
Editor text: Vlad Tăușance

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.