Pe cine să apăr, pe cine să iubesc, de cine să fug?

Text anonim
Ilustrații de Agata Tabacu
Publicat: 2.2.2022

Copilăria mea a fost o fugă continuă, în care abuzurile din familie s-au împletit cu iubirea, iar acum mi-e greu să-mi dau seama dacă sunt iubită sau abuzată.

Prima mea amintire cu tata e de când aveam trei sau patru ani. În noaptea aia, el era beat.

— Dacă te duci s-o chemi pe mama, te omor! a urlat la maică-mea, în timp ce o strângea de gât. 

— Nu, tati, n-o omorî! l-am rugat eu și sora mea în genunchi, din pragul ușii. 

Mama a scăpat din mâinile lui și a fugit s-o cheme pe bunica, mama tatălui meu, care locuiește cu noi în aceeași curte. Atunci tata a urlat mai tare. Când au ieșit din cameră, au trecut pe lângă noi de parcă eu și sora mea n-am fi existat.

Au continuat să țipe pe hol, iar la un moment dat s-a făcut liniște. Am auzit un pumn în perete. Vreau să cred că a fost un pumn în perete. 

Mult timp m-am ținut departe de tata și mi-a fost frică de el. În copilărie, dacă se întâmpla să fiu singură cu el acasă când era beat, aveam crize așa de puternice de plâns, că mama se învoia de la serviciu ca să stea cu mine. 

În școala primară, învățătoarea ne-a pus să ne desenăm familiile. 

— Aha, te-ai desenat între tatăl tău și sora ta, a spus ea când i-am arătat desenul. Să înțeleg că te simți mai apropiată de tatăl tău? 

— De sora mea! am zis și i-am smuls desenul din mână. 

Mi-a părut rău că nu mă desenasem lângă mama. 

Când eram mică, nu-l iubeam pe tata și mă simțeam vinovată pentru asta. Atunci când colegii mei povesteau despre tații lor, eu inventam povești frumoase despre al meu. Dar tata nu era niciodată cald și blând, ci doar un vulcan de furie. Într-un jurnal mai vechi, am găsit o pagină pe care scrisesem „ÎL URĂSC PE TATA”. Pixul lăsase urme pe următoarele patru pagini.

Între mine și tata este și astăzi un zid rece. Nu mi-a zis niciodată că mă iubește și ne îmbrățișăm doar când urmează să stăm despărțiți mai mult de o săptămână. Eu am vrut mereu să-l iubesc. Să-i fac cadou o sticlă de vin de ziua lui, iar el să-mi ofere flori de 1 Martie. Să ieșim cu bicicletele, să facem vacanțe doar noi doi, să avem seara noastră de filme sau măcar să mâncăm împreună la masă. 

Copilăria mea a fost o fugă continuă, în care abuzurile din familie s-au împletit cu iubirea, iar acum mi-e greu să-mi dau seama dacă sunt iubită sau abuzată. Am fost prinsă între doi părinți care au fost, pe rând, agresor și victimă și n-am știut ce să fac. Pe cine să apăr, pe cine să iubesc, de cine să fug? 

În urmă cu câțiva ani, tata a fost la un pas de moarte din cauza unei tumori pe colon. Și acum, când mă gândesc că aș putea să-l pierd, uit că la cinci ani le-am zis părinților mei că vreau să mor. Uit serile în care tata venea beat acasă și mama îl schimba, îl spăla și-l băga în pat. Mă gândesc la un tată blând, care și-ar vinde și ochii pentru fetele lui. 

Scrisul a devenit pentru mine o formă de cunoaștere și de terapie. Am început să documentez relația mea cu tata, dar până la urmă mi-am dat seama că povestea nu e doar despre noi doi, ci despre întreaga noastră familie. 

Într-o seară de iarnă, când aveam vreo șapte ani, mă întorceam cu ai mei de la o aniversare. Afară ningea și picioarele mele mici scârțâiau în zăpadă. Tata insista să mergem la unchiul meu, dar mama nu voia.

— Nu vezi că ești beat? 

Pe drum spre casă, tata a spus multe cuvinte urâte, care au făcut-o pe mama să plângă. Ne opream des și tata, care mergea cu vreo zece metri în spatele nostru, urla. N-a vrut să vină acasă. 

— Dare-ar boala-n ea de băutură, bombănea bunică-mea pe hol când am ajuns, în timp ce mama îi explica de ce am venit doar noi două. 

— Mami, dar de ce te-ai căsătorit cu tati? am întrebat-o eu atunci. 

Nu mi-a răspuns, m-a trimis la culcare.

Nu i-am văzut niciodată pe ai mei iubindu-se. O singură dată, de Anul Nou, i-am surprins sărutându-se. Am crescut cu convingerea că ar fi mai fericiți dacă s-ar despărți. Tata alegea mereu alcoolul și mama alegea să muncească până la epuizare, dar niciodată nu se alegeau unul pe celălalt. 

Mama și tata au copilărit în același sat. Când aveau 25 de ani, s-au împrietenit, iar la 27 s-au căsătorit. De la începutul relației lor, tata bea și era violent, dar mama a sperat că va fi mai bine. Au trecut aproape 30 de ani. 

Am întrebat-o pe mama dacă s-a gândit vreodată să se despartă de tata. Mi-a răspuns că o singură dată, când sora mea, mai mare decât mine cu șase ani, abia se născuse. Se certau mai des înainte să mă nasc eu, iar tata era mult mai agresiv verbal. Mama prefera să stea acasă, în liniște, iar tata prefera petrecerile. Ea era forțată să meargă cu el în locuri în care nu-și dorea. Apoi tata se îmbăta și începea să-și verse frustrările pe orice făcea sau spunea ea. Mama a învățat în 30 de ani când să tacă, ce să aprobe, cum să nu supere pe nimeni.

— Lucrurile s-au mai așezat în timp, spune ea. 

Așa că a rămas. 

Locuiesc cu familia mea într-un sat tradițional românesc din Muntenia, unde e important „ce zice lumea”. E rușine să te desparți, să-ți faci copiii să sufere, să știe lumea că ești nefericit. O femeie trebuie întotdeauna să-și aleagă familia, indiferent dacă familia o alege pe ea sau nu.

După fiecare ceartă, familia mea tăcea. În afară de bunica, mama tatălui meu, nimeni nu o ajuta pe mama și nimeni nu știa prin ce trece. Mama îmi interzicea să le povestesc prietenilor ce se întâmplă la noi în casă, iar eu o ascultam. Până de curând, de fiecare dată când vorbeam despre familia mea, descriam părinții pe care mi-ar fi plăcut să-i am și le povesteam celorlalți numai lucrurile frumoase.

Am vrut să povestesc în text câteva momente tandre cu familia mea, dar în afară de un Crăciun în care ne-am îndopat cu cozonaci și sarmale acasă la bunica, unde nimeni nu consuma alcool, nu am prea multe amintiri plăcute.

Nu știu cum se comportau părinții mei unul cu celălalt după ce se certau: dacă vorbeau, dacă încercau să-și rezolve cumva problemele. Sau dacă păstrau și între ei pactul tăcerii. Pur și simplu mă trezeam că, după o ceartă zguduitoare, ei își vorbeau din nou. 

Atunci când mama a aflat că vreau să scriu despre viața noastră de familie, prima ei reacție a fost să-mi interzică.

— Ce o să spună tati? m-a întrebat cu lacrimi în ochi . 

— Nu știu. Dar e important pentru mine să scriu despre asta. 

— Păi scrie și tu într-un jurnal și ține-l pentru tine. De ce trebuie să știe toată lumea? Alții au trăit mai rău decât tine.

În copilărie, plângeam mult când se certau părinții mei. Mă închideam în cameră și îmi acopeream capul cu perne, să nu mai aud nimic. Sora mea era absentă de la majoritatea certurilor pe care mi le amintesc.

Stăteam singură până dimineața și mă rugam ca tata să tacă. Cel mai liniștitor sentiment era când îl auzeam că începe să sforăie. Îmi doream să se facă mic, mic de tot, cât un gândac inofensiv.

Certurile lor se întâmplau noaptea, când tata venea beat de la serviciu. Lucra ca mecanic într-o uzină de apă, iar mama și bunica îl certau că bea alcool la muncă. „Or să te dea afară, Daniele”, îi ziceau. Scandalurile porneau mereu de la faptul că tata era beat. De fapt, din ce îmi amintesc, se certau doar când tata era beat. Iar asta se întâmpla des.

Într-o după-amiază, când tata trebuia să plece la serviciu, l-am văzut răscolind în coșul cu rufe murdare. A scos dintre haine o sticlă de Borsec plină cu vin.

— Să nu-i spui lu’ mă-ta!

A îndesat sticla într-o plasă și a plecat. Nu i-am spus mamei. Dar, mai târziu, când i-am pomenit întâmplarea, mi-a zis că îi știa toate ascunzătorile.

Când se întâlnea cu prietenii, tata ajungea acasă după miezul nopții. Odată, s-a întâmplat să vină cu hainele murdare și ude, cu picioarele pline de zgârieturi.

— Ce-ai făcut, Daniele? am auzit-o pe mama imediat ce s-a deschis ușa de la intrare.

Tata nu reușea să scoată o vorbă și se lovea de mobilă. După ce a mâncat aproape tot ce aveam în frigider, a vomitat – îl auzeam cum icnește în curte. Când și-a revenit, mama l-a schimbat, i-a spălat picioarele într-un lighean și l-a băgat la somn. Mama avea grijă de tata când era beat, în timp ce el o făcea proastă și îi spunea că-și bagă pula în rudele ei.

Mama a fost și refugiul meu. Mi-aș fi dorit să poată sta cu mine oricând, oriunde, în special la grădiniță, unde am urât fiecare secundă. Mama a pierdut multe ore mâncând covrigi și răsfoind reviste pe holurile grădiniței, în timp ce eu eram în clasă.

Când vedeam poarta grădiniței, începea să mă roadă stomacul și îi strângeam mâna mamei tare, tare: „Nu vreau!”.

După un an și jumătate, am reușit să stau fără mama, dar m-am lipit de educatoare. În pauza de masă, doamna Florica rămânea în clasă și împărțea cu mine salata ei de roșii sau lipiile cu susan. În unele zile, veneau alte educatoare și mă rugau să o las pe doamna zece minute să își bea cafeaua. Le refuzam.

Când am intrat în clasa I, lucrurile s-au complicat din nou. Aveam trei pauze și nicio educatoare care să stea cu mine. În prima zi de școală, m-am speriat când am auzit clopoțelul. După ce doamna învățătoare a ieșit din clasă, am fugit după ea la cancelarie.

— Ție nu prea-ți plac pauzele, nu-i așa? m-a întrebat învățătoarea. 

Mă simțeam foarte singură și mi se făcea dor de mama. Doar lângă ea mă simțeam în siguranță. Era caldă și bună. Mirosea mereu a cafea și zâmbea mult.

Mama a muncit toată viața ei pentru alții. Bunicii mei i-au cerut să se angajeze de când era la liceu, pentru că mama era sora cea mare dintr-o familie cu cinci copii și trebuia să-i ajute. Ziua lucra într-o fabrică de conserve din orașul de lângă satul natal, iar seara mergea la școală, la seral. Nu-și permitea să aibă un iubit, pentru că nu avea timp. Rareori, în weekend-uri, mergea la film.

După ce a luat bacul, a vrut să meargă la facultate în București și să studieze contabilitatea, dar a picat pentru că nu a avut timp să se pregătească. Bunicii mei nu au lăsat-o să mai încerce.

La 19 ani, după ce primea salariul, mama își cumpăra cărți și își făcea câte o rochie la croitor. Încă are cărțile și o parte din rochii. De citit nu mai are timp, iar la rochii a renunțat după ce a devenit mamă. 

Până să se căsătorească, mama a lucrat ca ospătăriță și bucătăreasă într-un restaurant. Nu iubește nimic pe lumea asta mai mult decât să facă mâncare. Încă e nostalgică și plânge când se gândește că ar fi putut să fie bucătăreasă toată viața. 

După ce a născut-o pe sora mea, mama nu a mai mers la serviciu timp de 10 ani, până când am împlinit eu patru ani. De atunci, lucrează ca vânzătoare la un magazin de la colțul străzii noastre. Mereu mi-a fost rușine să le spun oamenilor cu ce se ocupă. Am fost înconjurată, în special la liceu, de colegi ai căror părinți erau medici, antreprenori, profesori, ingineri sau artiști. Voiam să aibă și mama mea o meserie „bună”. Ce poate ajunge fiica unei vânzătoare?

Nu am scăpat nici azi de rușinea asta, așa că, pentru majoritatea prietenilor mei, mama mea e casnică. 

În relația mea cu tata, mama a fost un spectator. M-a lăsat să nu-l iubesc, să nu-i vorbesc, să spun lucruri urâte despre el. Tot ea mi-a potențat de multe ori ura pentru el. Ură care e, de fapt, un mare gol lăsat de lipsa îmbrățișărilor. După ce ai mei se certau, mama venea în camera mea și plângea la picioarele mele până se usca. Când nu plângea, îmi povestea cu orele despre ce i-a făcut tata și cum băutura e rea, fiindcă „îi îneacă mințile”. Fără să vrea, m-a transformat în haznaua ei de emoții.

Uneori, când aveam vreo șase ani, o găseam plângând în bucătărie, ghemuită pe colțar. Când îi vedeam ochii umezi și umflați, fugeam în dormitor și luam din sertar mirul sfințit ca să o dau pe frunte, așa cum îmi făcea și ea când mi-era rău. O mângâiam și o întrebam de ce plânge. Ea se ferea, ca să n-o mai ating, și-mi zicea că n-are nimic. Se ridica, își ștergea obrajii și se apuca să spele vasele, podelele, frigiderul, aragazul, cuptorul, geamurile. Ar fi spălat și acoperișul dacă ar fi putut.

Alteori, când o vedeam că plânge, începeam să vomit. Vomitam foarte des când eram mică. Niciodată nu adormeam fără un prosop lângă mine. Îl făceam ghemotoc și-l țineam la gură, în caz că mi se golea stomacul în somn. Cea mai puternică criză am avut-o pe la cinci ani, după ce s-au adunat în corpul meu multe momente tensionate. Vomitatul era felul meu de a scoate afară durerea emoțională. Mama îmi povestește că atunci i-am zis că aș vrea să mor.

Treaba asta cu vomitatul i-a îngrijorat pe ai mei și ne-am plimbat din doctor în doctor. Niciun medic nu înțelegea de ce aveam tulburări digestive, în ciuda analizelor foarte bune. După un timp, un doctor le-a spus alor mei că aveam atacuri de anxietate. La nici opt ani, am fost trimisă la psihiatru.

— Vă certați în familie, dumneavoastră cu soțul? a întrebat-o medicul pe mama. 

— Nu, suntem bine, a răspuns ea. 

„Minți!” am zis în sinea mea. „De ce minți?”

Am asistat însă cuminte la conversație, fără să scot niciun cuvânt. 

Psihiatrul mi-a dat calmante și pastile cu magneziu. Nu m-au ajutat. După câteva luni, a reînceput plimbarea de la medic la medic. 

— Dumneavoastră sunteți psihologul ei, doamnă, i-a explicat un alt medic mamei. Copilul nu are nevoie de un psiholog sau de un psihiatru acum. 

Așa am renunțat la pastile.

În clasa a V-a, atacurile de anxietate au reapărut, iar eu mă simțeam din nou ca la grădiniță, când nu mă puteam despărți de mama. Am avut câteva luni bune în care m-am simțit rău și mama a apelat la toată lumea, de la preoți la psihologi. 

Niciunul nu m-a ajutat mai mult decât școala. Ca să scap de stresul de acasă și să uit de certurile alor mei, am început să învăț. Memoram până și lecțiile la religie sau la desen. Așa am ajuns să termin clasa a V-a cu media 10, dar fără vreun pic de liniște sau vreo amintire. Funcțiile sintactice, divizibilitatea și Primul Război Mondial îmi luau gândul de la faptul că eram foarte singură. Urăsc când îmi amintesc că unii părinți mă dădeau drept exemplu copiilor lor.

Aveam o singură prietenă, care-mi era și colegă de bancă, dar simțeam că era prea mișto pentru mine. În mintea mea, ea era amuzantă, frumoasă, inteligentă și amabilă. Eu eram tocilara neinteresantă, fata urâtă și plictisitoare.

De multe ori, alegea să-și petreacă pauzele cu alte colege, iar eu o înțelegeam. Nu eram cea mai bună companie. Am fost un copil căruia nu prea îi plăceau oamenii. 

Era noapte când au început să sune telefoanele. Soră-mea dormea lângă mine și eu mă uitam pe pereți. 

— Cum adică te operează? o auzeam pe mama în dormitorul alor mei. Ruptură de menisc? Lasă, Daniele, că vin eu mâine la tine. Ți-e foame? Aoleu, nu ai de unde să-ți iei ceva? 

— Ce-i face? am întrebat-o în șoaptă pe soră-mea. 

— N-auzi? Îl operează. 

Tata suferise un accident la serviciu și își rupsese meniscul. Când a plecat la medic, mi-a spus „Îmi dă o cremă, să-mi treacă piciorul”. S-a întors după două săptămâni, vânăt și slăbit. Mama îi aducea mâncarea la pat, îl ajuta să se îmbrace și să-și facă injecțiile.

Din cauza medicamentelor, tata n-a mai avut voie să consume alcool câteva săptămâni. Nu-l mai vedeam nervos, mama nu mai plângea în bucătărie, iar eu începeam să nu mai vreau să mor. Auzeam chiar și râsete din camera lor și seara mâncam împreună. 

Se întâmpla rar să fim cu toții la masă. De obicei luam masa în ordine. Întâi mâncam eu cu sora mea, apoi îl chema pe tata. Mamei, în schimb, nu-i era foame niciodată, cu toate că aproape toată viața și-a petrecut-o în bucătărie. 

Odată cu trecerea anilor, tata a venit beat acasă din ce în ce mai rar. Șeful lui a fost schimbat și n-a mai avut voie să consume alcool la serviciu. Apoi a început să aibă probleme de sănătate. Tata îmbătrânea. 

În ultimii patru ani, nu s-au mai certat la fel de rău ca atunci când eram mică.

Deși a avut multă vreme probleme cu alcoolul, tata nu a încercat niciodată să se trateze. În cultura rurală, alcoolul nu are conotație negativă. Și nici nu simt că i-ar fi păsat atât de mult că îi rănește pe cei din jur încât să vrea să ia o pauză. 

Eram în clasa a X-a când, într-o noapte, tata ne-a sunat să ne spună că de la serviciu a ajuns la urgențe. Cauza: o tumoare pe colon i-a provocat hemoragie. A fost operat și ne-a anunțat că lucrurile au decurs bine. Când s-a trezit după anestezie, a devorat punga cu fructe și sandvișuri adusă de mama. A doua zi urma să vină acasă. 

După multe apeluri la care tata n-a răspuns, mama s-a îngrijorat și l-a trimis pe unchiul meu la spital, să verifice dacă era totul bine. În seara aia, tata leșinase după o hemoragie a cărei cauză medicii nu o știau. Era la un pas de moarte, așa că urma să intre în a doua operație, care nu avea multe șanse de reușită.

Vestea m-a izbit în stomac. Momentele „bune” au început să apară. Cu mâinile lui mari, tata mă piaptănă înainte să merg la grădiniță. Mă ia în cârcă vara și facem drumeții prin pădure. Când merg cu tata la târg în sat, îmi cumpără orice vreau, indiferent de preț. Tata e mândru de mine și e omul care știe cele mai multe bancuri. 

Până la urmă, tatăl meu și-a revenit fără să mai fie nevoie de a doua operație, iar tumoarea a fost benignă.

Eu am crescut și tata s-a făcut mai mic, iar frica s-a transformat în rușine și dispreț. Nu m-am gândit până atunci că tatăl meu o să moară vreodată. Că eu, cândva, voi rămâne fără părinți. Ce o să mă fac eu fără tata? Când am aflat că e posibil să-l pierd, aveam stomacul plin de regrete. De ce nu l-am luat mai des în brațe pe tata? Aș fi vrut să-i spun că îl iubesc mult și că nu sunt supărată pe el, chiar dacă ne-a făcut să suferim. Dar nu i-am spus.

Nu-i cunosc pe cei care m-au crescut. Uit că și părinții mei sunt, la rândul lor, un depozit de traume.

Tatăl meu a fost un copil dorit. S-a născut și a crescut la țară, în casa unui bărbat violent, care folosea bătaia ca metodă de educație, și a unei femei care îi apăra spatele fiului.

 — Tac-tu mare mai închidea ochii și dădea în el. Și eu, când vedeam că ridică mâna înspre el, mă mulțumeam mai mult să dea în mine, îmi povestește bunica.

Nu a fost diferit de ceilalți copii din sat. Avea câțiva prieteni cu care-și petrecea majoritatea timpului pe uliță, la joacă. În adolescență, însă, tata și-a schimbat prietenii. Încă de la 12-13 ani, și-a format grupul lui de băieți care, din ce-mi spune bunica, era recunoscut în comună. Nu primeau niciodată pe altcineva printre ei, fie că era vorba de o excursie la mare sau plecat cu colindul.

Prietenii tatălui meu erau băieții bogaților din sat, iar uneori tata se simțea rușinat că el era cel mai sărac, așa că trebuia să compenseze. Și o făcea prin numărul iubitelor. Tata nu-mi povestește niciodată despre ele, îi e rușine cu adolescența lui.

— Să n-ai încredere în băieți. Că și eu am fost și știu cum e. Băieții doar profită.

Așa începe și se încheie fiecare conversație a noastră despre iubiți.

— Poate. Dar și iubesc. Ce, tu n-ai iubit-o pe mami? l-am întrebat eu când aveam vreo 13 ani. 

Tata a scuturat din cap. 

— Nu. Nu există iubire, decât aia pentru copiii tăi. 

Singurul sfat pe care mi l-a dat tata legat de relații a fost să nu fac sex. Soră-mea îmi povestește că, de fiecare dată când o făcea cu primul ei iubit din liceu, se gândea doar la ce se va întâmpla dacă află tata. Se simțea vinovată și murdară.

Până pe la 15 ani, eu m-am ferit de băieți. Îmi doream mult un iubit, dar nu simțeam că aveam ceva de oferit. Încă îmi e greu să nu fug de dragoste. Mi-am încheiat toate relațiile înainte ca ele să înceapă și mă sperie gândul că mă pot îndrăgosti, că pot suferi, că deciziile cuiva mă pot transforma în altă persoană. 

Eu nu am făcut încă sex pentru că n-am simțit niciodată că a fost momentul sau persoana potrivită. La un party, acum vreun an, m-am trezit în pat cu un tip. Îmi luasem blackout de la alcool și nici în ziua de azi nu știu cum am ajuns acolo. Era semiîntuneric în cameră și nu-mi dădeam seama cu cine sunt. Respirația lui mirosea a usturoi și pe pat era vomă. Mai târziu am aflat că era voma mea. Eram doar în pantaloni, el îmi săruta sânii și eu aveam mâna în chiloții lui. Atunci m-am trezit la realitate și după vreo 10 minute mi-am dat seama cu cine mă sărutam. Am zis „nu”. S-a mai întâmplat de câteva ori, cam până în același punct. Am fost beată de fiecare dată.

Tatăl meu a urât regulile și a vrut mereu să iasă în evidență. Când era în gimnaziu, a fost prins beat la școală. Își ascundea alcool în dulap și îl bea în pauze.

Nu am știut niciodată care e cauza reală pentru care tata a avut toată viața o relație așa strânsă cu alcoolul. Poate lipsa de iubire, pentru că s-a născut într-o familie în care era rușine să-ți arăți afecțiunea. A intrat într-un grup de prieteni unde, la fel ca-n familie, era rușinos să-ți arăți sentimentele. A continuat să-și schimbe iubitele, fără să se îndrăgostească de vreuna. Apoi și-a întemeiat o familie unde nici copiii lui nu i-au arătat afecțiune, pentru că erau controlați de frică. A fost prins într-o buclă de abuzuri.

Bunicul meu a fost un om violent, cu probleme mintale. Lua antidepresive și mergea la psihiatru. Toată viața lui a trăit cu impresia că bunica mea îl înșală. Odată, a pus-o să jure pe Biblie că este fidelă. Bunica a refuzat, iar el a bătut-o până a lăsat-o întinsă pe jos. Sora mea își amintește că s-a întâmplat de câteva ori ca poliția și ambulanța să vină la noi, iar bunicul se ascundea în pod sau prin grădini, să nu fie prins.

Un principiu al bunicului meu era să nu-și bată copiii nemâncați, așa că toate certurile aveau loc în bucătărie.

Bunica povestește că, atunci când tatăl meu avea în jur de 15 ani, s-a bătut cu niște colegi la școală. Într-un sat mic, vorbele circulau repede și fără tehnologie, iar bunicul a aflat în timp ce tata era încă la ore. Ajuns acasă, bunicul l-a întâmpinat cu pumni în față și palme peste cap. Cu cât numărul pumnilor creștea, cu atât le creștea și intensitatea. Sângele sărea pe oalele agățate pe pereți. Erau stropi de sânge și pe podea. Speriată de gemetele din bucătărie, mătușa mea a plecat în sat s-o caute pe bunica.

— Hai, mamă, acasă, că tăticu’ îl bate pă Daniel de-l omoară!

Cu greu și-a recunoscut fiul, sub sângele care-i acoperise toată fața. 

Din ziua aia, bunicul a încetat să-și mai bată copiii. O săptămână nu a putut să doarmă, ține minte bunica, iar când erau la masă și îi vedea fața vânătă a lui tata, izbucnea în plâns. 

Mai târziu, când tata avea vreo 20 de ani, furase împreună cu niște prieteni butoaie de benzină dintr-o fabrică. Au fost prinși de autorități și dați în judecată. Urmau să meargă la închisoare. Bunica s-a descurcat cum a putut ca să-și scape fiul. A strâns bani, a împrumutat carne și țuică de la cunoștințe și le-a dat celor de la procuratură. A făcut toate astea singură, iar bunicul a aflat abia după vreo 10 ani.

Înainte ca bunicul să moară, i-a mărturisit bunicii că cel mai mare regret al lui e că l-a bătut atunci pe tata. Tatei, în schimb, nu i-a zis niciodată că îi pare rău. 

Eu astăzi am 19 ani și mă pregătesc să plec de acasă. Încep Facultatea de Matematică și Informatică la București. 

Nu o să mai mănânc la prânz mâncare gătită de mama, nu o să-mi mai calce ea rochițele și nu o să mai dorm în patul meu cu așternuturi roz. Nu o să-l mai supăr pe tata că stau prea mult la baie și nici pe mama că las vase murdare în chiuvetă. Nu o să mai primesc mesaj de la mama în fiecare după-amiază să mă întrebe ce vreau de la magazin. Nu o să-mi mai bată nimeni în ușă la două dimineața să întrebe de ce nu dorm. Nu o să mai mănânc carne la grătar făcută de tata în fiecare weekend. 

Nu o să mai aud uși trântite, voci ridicate sau plânsete.

* Autoarea articolului a decis să rămână anonimă ca să protejeze intimitatea părinților ei. Numele pe care le-a folosit în text nu sunt cele reale.

Agata Tabacu are 22 de ani, e din București și este creatoare de păpuși, animație și ilustrație.

Editor text: Andra Matzal 
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: