Ideea de apropiere poate avea diferite semnificații pentru fiecare dintre noi, dar eu mai înțeleg și vulnerabilitate, iubire, sau pur și simplu onestitate. 

Într-un context ca ăsta, la un festival care-și propune anti-departarea, ajung în Timișoara la Street Delivery, Gen cu un soi de emoție resimțită în stomac. Cum își propun oamenii ăștia să mă anti-departeze de un oraș pe care îl vizitam pentru a doua oară, iar prima dată nu fusese deloc o experiență plăcută prin prisma stării mele de gagică – sensibilă la vremea rece și deloc cu hainele bune după ea. 

Am venit între 20 și 23 septembrie, totuși, într-un oraș care mi-a plăcut de la început. Curat, verde, care pare ca și cum ar crește. Și era cald iar eu aveam doar haine groase la mine. Evident. Nu știam că aici aveam să-mi reamintesc ce important și frumos e să simți că aparții, că nu te simți în plus, că ești unde trebuie să fii. 

Prima interacțiune cu festivalul a fost simplă: vedeai de la depărtare un pod colorat tare tare, de care era prins un panou-manifest. Pe panou scria „E timpul Generației Mele, Tale, Noastre”. Știai că ai ajuns unde trebuie. Și de nicăieri îi vezi – voluntarii. Care se comportau cu atâta grijă față de fiecare om care ajungea în preajma podului, cât și cu super multă grijă unul față de celălalt. De mult n-am mai văzut o echipă care să simt că e închegată în felul ăsta. 

Festivalul per se te face să te apropii – mesele de ateliere erau unele lângă altele, scena și ea de restul, scaunele și băncile la fel. Și atelierele scoteau din tine ce nu știai că ai. Dacă îți era dor să modelezi, puteai să te duci și s-o faci aici – eu am zărit o fată ce făcea o pisicuță.

Sau puteai să încerci linogravură, pictură, să faci stickere, sau să joci șah până și cu un străin. 

Atelierul de tarot de sâmbătă am simțit ca a fost unul dintre punctele cheie ale zilei. Simțeai bețișoarele parfumate un pic altfel după ce-l auzeai vorbind pe Eusebiu, maestrul în tarot. Te-a trecut prin niște stări, iar să-ți citească în cărți un necunoscut făcea să pară mai real (asta dacă nu prea crezi în genul ăsta de practici). Dar spre mirarea unora, au venit și fete și băieți, chiar mulți. 

Și în timp ce eram atentă la însemnătatea cărților de tarot aud: „Festivalul ăsta chiar e foarte Gen Z”. A spus asta un tânăr de vreo 25 de ani îmbrăcat colorat și cu un totebag aproape gol pe care îl flutura. Și am zâmbit. 

Un lucru mărunt care mi-a mai dovedit o dată felul în care tinerii din Timișoara sunt legați și trec împreună prin problemele orașului, e faptul că au început la talk-ul Caravanei Gen, știri, să ne povestească despre cum le place lor să meargă cu bicicleta. Ce frumos, doar că pistele sunt chiar o problemă: că se termină în stâlpi, sau sunt mult prea strâmte sau că ajung să fie pietoni pe ele pentru că nu sunt marcate corespunzător. Las o mostră de pistă de biciclete la care râzi și plângi în același timp. 

Nu credeam să prind și aici un talk despre sustenabilitate și cum industria de fashion e mai nocivă decât credem noi. Emma ne-a explicat la un moment dat o chestie care pentru mine a fost ca un wow da, chiar: „Poți să fii etic și să nu fii sustenabil, dar nu poți sa fii sustenabil și să nu fii etic”, într-un context în care vorbeam despre cum firme mari pun un procent de 20% material reciclat pe etichete, când abia de la 15% încolo ai voie să scrii asta pe etichetă. Practic îl pun (procentul) ca să se bată cu pumnul în piept că protejează natura, dar fac în realitate foarte puțin și în condiții groaznice. Cute.

Cute este că acest talk vine și în completarea unui lucru foarte drăguț amenajat în fest: un colțișor de clothes swap. Practic ce ne sfătuiește și Emma să facem pentru a folosi o haină la adevărata ei valoare. 
S-a stat la povesti, s-au dat îmbrățișări și s-a râs în Sufrageria cutesy & demure cum era intitulat acest cort cu bean bags, pernuțe, măsuțe mici, vinyluri atârnate și tablouri cu Brat sau Another Day, Another Slay. Știu că ei între ei se știau, mna. Dar eu, o moldoveancă în deplasare, mă simțeam de-a locului cumva.

Ce am simțit zilele astea că a unit oamenii foarte tare au fost concertele de final. N-am să uit cum la Cristina Lupu, sâmbătă, am numărat cum plângeau 4 fete și 1 băiat jumate, și cum la Iioana s-a dansat, iar în spate s-a făcut și un soi de horă (deși nu e neapărat genul de muzică pe care să joci hora). Adevărul e că a fost amuzant să văd cele două moduri în care se poate încheia o zi: cu Cristina, foarte poetică și modestă, cu muzică despre iubire și băieți (vorba ei), și cu Iioana, un adevărat personaj (o tânără cu par superb blond, care cântă ceva ce s-ar încadra la NeuroPop, conform paginii ei de Instagram, cu versuri amuzante și cu plușuri pe masă).

Sergiu, unul dintre oamenii din echipa de organizare mi-a spus că se simte ca un fever dream, în ultima zi a festivalului în timp ce toată lumea strângea în jur. Îmi imaginez câtă muncă a fost în spate și tot ce înseamnă rapoarte, bugete, adunat idei, să fie toate puse cap la cap de echipă, sponsori, parteneri etc. Și toate astea începute prin iunie și cu relativ puțin timp rămas să creezi un eveniment care să se simtă într-un final, ca un fest pentru Gen Z, în familie, cozy. Și mi-a spus altcineva, Cornelius, că a plecat în Olanda și s-a întors să facă asta. Și mi-a arătat în jur. Sincer, m-a topit.

Ce frumos e să-ți pese, să vrei să dai mai departe. Să lucrezi cot la cot cu oamenii tăi, apropiat de ei și să-i faci și pe alții să se simtă de-ai tăi, chiar și pentru puțin timp.