Liste

Am început să-mi urăsc corpul de când eram copil și oamenii mă întrebau: „Cu cine semeni tu așa păroasă?”.

Cimentul rece mă forța să mă ridic, dar nu puteam. „Orice o să faci în viață, să te gândești înainte dacă m-ar face mândru”, mi-a zis tata înainte să plec. Prea multe gânduri în mintea mea uscată de whisky. Voiam să dansez. Cred că dansul e singurul lucru care mă face să uit de mine, dar pentru asta am nevoie de puțin alcool. Fără, simt că am lacăte la încheieturi.

Cei din jurul meu se mișcau pe o melodie proastă. Un prieten stătea agățat de geam cu o sticlă goală de bere în mână și se plângea că îi e somn. Eu m-am așezat sub alt geam și am așteptat ceva dansabil.

„Ce picioare au, ce lucioasă e pielea lor, cât de mișto dansează!”, mă gândeam, uitându-mă la prietenele mele care își fluturau mâinile și săreau.

Oamenii ieșeau și intrau. Eu m-am ridicat să dansez pe „In The End” de la Linkin Park. Am strigat versurile împreună cu un prieten bun, amândoi cu mâinile-n aer. M-a tras într-un colț după ce s-a terminat melodia.

— Trebuie să-ți zic ceva. Ești singura persoană pentru care aș renunța la iubita mea.
Am înghețat.
— Suntem prieteni.
— Știu, dar în celelalte fete nu am putut niciodată să văd o posibilă mamă pentru copiii mei.
— Și-n mine vezi?!

N-a răspuns. A închis ochii și m-a luat în brațe. Am simțit tăcerea în stomac.
Mi-a fost greu să înțeleg cum cineva care mă cunoaște de mai bine de trei ani m-ar vedea mama copiilor lui. Nici nu știu dacă aș merita să fiu mamă. Ce aș putea da mai departe, în afară de multe răni și-un pic de tristețe?

Voiam să știu că o boală nu mă lasă să fiu ca restul –
restul fetelor cu piele care lucea ca mierea.Am început să-mi urăsc corpul de când eram copil și oamenii mă întrebau: „Cu cine semeni tu așa păroasă?” sau „E normal să fii așa mică și să ai mustață?”.

Peste tot pe pielea mea creșteau fire de păr negru. Simțeam că am evadat dintr-o cușcă de cobai. Odată, când aveam cinci-șase ani și ai mei erau la serviciu iar soră-mea la școală, am furat lama mamei și m-am ras pe picioare. Pe un picior, mai exact, că la al doilea n-am mai apucat. Mă tăiasem și m-am speriat. Eram la vârsta la care abia învățam să țin corect tacâmurile. După experiența asta, m-am liniștit o vreme. Observasem că și unele prietene de-ale mele aveau păr pe picioare: „Aha, deci e normal”. Dar prin clasa a VI-a a început din nou: „Doamne, ce păr ai pe mâini!”.

Multă vreme am crezut că-s bolnavă. Îmi doream să fiu bolnavă, pentru că boala lua de pe umerii mei povara, nu mai eram eu responsabilă pentru felul în care arăt. Voiam să știu că o boală nu mă lasă să fiu ca restul – restul fetelor cu piele care lucea ca mierea. I-am bătut pe ai mei mult timp la cap până m-au dus la medic. La mai mulți, de fapt. Toți au spus ce mi-era frică să aud: „Nu are nimic, e normal”. Plecam plângând.

Adolescența mea a însemnat: bicuri, epilatoare, ceară caldă, benzi de ceară rece, lame de tot felul, spume, balsamuri „după epilat”, uleiuri. Am încercat și epilarea cu zahăr topit, de la care am și azi două cicatrici. Mi-am umplut baia cu tot ce putea să-mi îndepărteze părul de pe corp. Îl uram așa de mult, încât ura pentru păr a devenit ură pentru mine. Uneori, începeam să plâng la duș când îmi vedeam părul și pielea, îmi era scârbă să mă ating.

După o vreme în care am reușit să mă mint că sunt ca restul, pielea mea s-a îmbolnăvit de la atâtea produse. De fiecare dată când mă epilam, mă umpleam de iritații. Făcusem foliculită – e ca și cum ai avea mereu acnee, doar că pe tot corpul. Părea că și corpul meu mă ura la rândul lui.

„Ce-ai făcut, mamaie?”, m-a întrebat bunică-mea când mi-a văzut picioarele pline de coșuri. I-am zis care-i treaba și ea s-a întristat. „Nu te mai răzui, mă, mamaie, pă picioare! Că uite ce-ți faci. Pe vremea mea ăle mai căutate fete erau alea cu păr pe picioare. Mai ales când purtau dres și le ieșea așa frumos păru’ prin el.” Mie mi s-a făcut greață și am lăsat-o să vorbească mai mult singură. Degeaba i-aș fi explicat că acum oamenii preferă altceva și că frumusețea, la fel ca telefonul, își face update.

„Da’ ce-ai pe mâini?”, „De la ce-s astea pe picioare? Dă și tu cu spirt după ce te epilezi.”„Aoleu, du-te și tu la un doctor!” M-am dus.

Tratamentul pentru foliculită e epilarea definitivă. O fac, cum să n-o fac. Începusem să scriu articole pentru blogul cuiva și să fac meditații cu un copil ca să strâng banii pentru epilarea definitivă, care la salon costa peste 7.000 de lei pentru a trata toate zonele stricate. Ai mei nu și-ar fi permis, deci soluția era să o fac acasă, cu epilatorul. Oricum, în final, epilator aveam. Piele ca mierea n-aveam.

Să ștergi poza aia, că arăți ca de pe centură.

Credeam că după asta o să mă simt mai bine cu mine. Că o să am voie să fiu feminină, să port rochițe fără să mi se pară că oamenii se uită scârbiți la bubele mele. Credeam că dacă scap de păr și de bube, scap și de complexe, și de rușine. Și de ură, și de frică.

În lupta mea cu normalitatea am aflat ce-i masturbarea. În jurul meu, oamenii vorbeau despre masturbare ca fiind ceva ce le aparține băieților.

Nu înțelegeam de ce un act atât de intim și de plăcut e privit drept cel mai rușinos lucru. Un moment atât de feminin, în care ești tu cu tine și te iubești, e privit ca un act josnic, comis de posesoarele de vagin. Pentru că posesoarele astea nu au plăceri sau fantezii, ele doar le provoacă. Nu înțelegeam de ce nu puteam să vorbesc cu prietenele mele despre asta. De ai mei nici n-are sens să pomenesc. Lângă tata, cuvântul „sex” e neadecvat, chiar dacă toată lumea face sex. Nimeni nu vorbea despre asta, dar știam că toate am vrea să vorbim. Ne era frică. Pentru că genul ăsta de iubire nu-i făcut pentru femei. E ca și cum am încălca o lege. Femeile să fie frumoase, că restul nu prea mai contează.

Niciodată n-am știut ce înseamnă „frumoasă”. N-am știut ce să fac să fiu și eu așa. N-am știut niciodată cum să mă privesc în oglindă și să nu-mi vină să mă scuip.

Într-a VII-a mă simțeam frumoasă când mă dădeam cu ruj roșu. Pe vremea aia Facebook-ul era la modă, începusem și eu să postez. Cum să las eu moda să treacă pe lângă mine? Pe Facebook mă vedeau oamenii, mă vedeau, mai ales, băieții. Iar eu voiam să fiu frumoasă când mă vedeau băieții. Așa că am postat un selfie cu mine. Părul un pic roșcat în lumina soarelui și buzele rujate mă scoteau din zona mea de neobservabil. Era poza mea. Poza în care îmi permiteam să fiu frumoasă.

Ziua următoare m-am trezit devreme să merg la școală. Era început de iarnă, se apropiau olimpiadele. Eu mergeam la olimpiada de limba română. În fiecare an, doamna profesoară făcea multă pregătire cu mine. Uneori, stăteam în școală de la opt dimineața până la șase seara. Nu mă plâng, era și plăcerea mea în joc. În ziua aia așteptam pe hol, sprijinită de ușa care dădea spre holul cancelariei. Doamna profesoară m-a întâmpinat cu un „Dă-ți căciula jos!”. Cu ochelarii aburiți și cu mintea-n alte părți, n-am înțeles prea bine ce avea cu căciula, dar am dat-o. „Aha, deci nu te-ai vopsit!”, tot repeta în timp ce-mi umbla prin păr, cum fac asistentele în prima zi de școală să vadă dacă avem păduchi. „Nu… Când? De ce să mă…” „Vino! Vino, măi, să vezi că nu e vopsită!”

O altă profă a scos capul pe ușa cancelariei și s-a minunat că părul meu e negru, iar treaba devenea din ce în ce mai ciudată. „Ți-am văzut poza de pe Facebook. Credeam că te-ai vopsit. Și rujul acela… Dar eu speram că nu te-ai vopsit, că ai tăi sunt oameni serioși, mă întâlneam eu cu tatăl tău prin oraș și îi spuneam…” Ce-i spunea? Am strâmbat din sprâncene, că mi-era prea somn să-mi dau seama ce se întâmplase. „Nu te uita așa la mine! Și să ștergi poza aia, că arăți ca de pe centură.” Am promis că o s-o șterg. Am șters-o. Au trecut șase ani și tot nu înțeleg ce era în neregulă cu poza. Nu eram destul de frumoasă? Nu eram destul de decentă?

„Ce bună ai fi dacă te-ai mai îngrășa puțin. Tu mănânci ceva?” Între timp am aflat că sunt prea slabă și că băieților nu le plac fetele care-și țin coastele la vedere ca pe-un acordeon toracic. „Tre’ să aibă și ei pe ce pune mâna.” Adevărat, cine i-ar trage-o unei grămezi de oase? Nimeni.

Tata îmi spunea „scaloi” când eram mică. Nu știam dacă există cuvântul în dicționar, dar fix aia eram: un scaloi. Doar privindu-mă, simțeai că mă deșir.

„Fată, da’ tu n-ai țâțe deloc!” Am aflat și că sânii mei sunt mici. Prea mici. Băieților nu le plac sânii mici.

Demult, mă bucuram când eram la menstruație, mă plăceam puțin mai mult. Aveam și eu ceva în comun cu fetele superbe din jurul meu.Prima dată când m-am sărutat cu un tip și mi-a atins sânii, n-am simțit plăcere. În timp ce mâinile lui erau pe mine, eu mă gândeam încontinuu dacă o să mă mai placă, dacă o să vrea să mai vorbim după ce o să vadă că acolo ceva lipsește. El a mai vrut, eu nu. Probabil pentru că nu l-am plăcut deloc.

Primul băiat pe care l-am plăcut cu adevărat nu m-a sărutat. Și asta s-a întâmplat când eram deja la liceu. Nu ne-am ținut de mână, nu ne-am atins în niciun fel. Singurul nostru contact fizic îl aveam când ne îmbrățișam. Și a rămas singura persoană pentru care eu am simțit ceva. Obișnuiam să spun că-i prima mea dragoste, dar sper ca prima mea dragoste să fie mai frumoasă de-atât.

La mai puțin de trei luni de când ne-am cunoscut, băiatul meu cu miros de mare a plecat și n-am primit niciun motiv. Poate nu eram destul de frumoasă. Poate aveam nasul prea mare? Poate nu eram destul de amuzantă. Sau destul de deșteaptă. Poate nu eram destul de feminină? Poate nu aveam sânii destul de mari sau pielea destul de frumoasă. Poate nu scriam poezii destul de bune. Poate îi ceream prea mult timp? Poate voiam prea multă atenție? Sau poate doar m-a cunoscut pe mine, cea reală, s-a speriat și a fugit.

M-am sufocat în atâția „poate”, am explodat și m-am împrăștiat. Ai mei au văzut că nu reușesc să mă adun singură și au decis să merg la psiholog. Am făcut terapie mai bine de un an. Mi-a fost greu la început. Doare când te uiți la tine din afară, când vezi că nu ești ceea ce credeai. Nu am găsit răspuns la niciunul dintre zecile de „poate”, dar am învățat că erau întrebările greșite. Încă nu știu să-mi pun întrebările corecte.

Demult, mă bucuram când eram la menstruație, mă plăceam puțin mai mult. Aveam și eu ceva în comun cu fetele superbe din jurul meu. În ciuda tuturor semnelor care mă împiedicau să mă simt femeie, viitoare femeie, menstruația îmi reamintea că mai am o șansă. Când trebuia să-mi schimb absorbantul, stăteam o vreme și mă holbam la el înainte să-l dau jos.

Mă consola ideea că încă nu mi s-a reglat ciclul: de-aia n-am sânii mari și de-aia sunt mică și slabă. Dar vremea a trecut și ciclul s-a reglat.

De fiecare dată când mergeam la o întâlnire, plănuiam cu multe zile înainte cum o să mă îmbrac. Stăteam o vreme în oglindă și-mi calculam mișcările, gesturile, ca nu cumva să se vadă prea multă piele sau prea puțină. Prea multe oase sau prea puțini sâni. De fapt, același algoritm îl aplicam oriunde ieșeam. Îmi plac hainele, chiar dacă o mare parte din lucrurile pe care le port sunt din second-hand sau primite. Cu hainele pot să acopăr ce nu-mi place, cu ele pot să mă prefac frumoasă.

„Ești prea cuminte. Fii și tu altfel! Băieților nu le plac fetele cuminți, ei vor să se distreze, vor fete nebune.” „Pentru cineva așa neimportantă ca tine, ai cam mult orgoliu.” „Bine că ești drăguță, că deșteaptă…” „De ce înjuri? Nu ești feminină! Nu-i frumos ca fetele să zică <<p*la>>”. „Vrei doar să pari interesantă.”

Lista e lungă, și eu, conștiincioasă, o tot verific. Uneori mai adaug, alteori mai șterg. Dar la listă nu renunț. E oglinda mea cu mizerie. Îmi place mizeria. Și, oricum, ce faci când scapi de mizerie? Ce faci când îți iese rușinea pe gură, de multă ce e? Unde o pui? Unde o pui să n-o vadă nimeni?

Crescând, am aflat că toți avem liste, dar nimeni nu le arată. Toți avem în noi rușine care ne roade stomacul ca niște șobolani. Toți am vrea o oglindă care să ne arate mereu frumoși și sinceri. Toți am vrea o foarfecă magică cu care să tăiem din noi tot ce nu ne place.

A fost o consolare să aud că cineva m-ar vedea mama copiilor lui. Că în ochii cuiva eu sunt capabilă să fiu mamă. Poate ăsta e un lucru frumos la corpul meu de femeie. Am un vagin și-un uter în care cândva o să-mi țin copilul. Și lui n-o să-i pese de sânii mei mici sau de nasul meu mare. El o să vrea iubire.

Cosmina Duca are 18 ani și e din Slon, județul Prahova. E elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte.

Irisz Kovacs are 20 de ani și e din Arad. E studentă la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Editor text: Elena Stancu
Editor foto: Cosmin Bumbuț

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.