De sărbători am plâns, că mă simțeam ca un eșec. Că mi-e dor de fostu-meu, că iar n-am făcut școala de șoferi, nici suficienți bani, că ai mei îmbătrânesc, că am aceste sentimente de vinovăție față de o viață perfect în regulă pe care nu o apreciez suficient, și că n-a făcut nimeni salată boeuf anul ăsta. Și nu mă simțeam așa doar fiindcă am văzut poze cu oameni logodiți, case noi, joburi noi, vacanțe de vis. Știu că social media e curatoriată, și că prea puțin e real. Am plâns pentru că habar n-am ce ar trebui să fac sau încotro ar trebui să mă îndrept. Maică-mea avea deja doi copii la vârsta mea – un gând mega dubios, de unde o fi venit? Sigur maică-mea ar fi dat orice să aibă libertatea pe care o am eu. Nu sunt legată de nimeni și nimic.

Nu sunt legată de nimeni și nimic și tânjesc să fiu. Fără cătușe, fără sfori, dar să am măcar o ață lălâie care să mă tragă la loc fix. N-am nici pe dracu’. Așteptând minunea din viața mea, realizez ocazional că eu sunt ea și nu vine nimeni să mă salveze. Am control complet asupra deciziilor pe care le iau și e de-a dreptul înfricoșător. Știu, s-a luptat și murit pentru drepturi, dar ce tare vreau să-mi zică și mie cineva din când în când ce să fac. Dar sfidez mereu autoritatea, chiar și cea percepută, iar în divinitate nu cred, deci nu merge. Nu-mi poate spune nimeni ce să fac.

Știam din start că 2024 urma să fie strict pe survival mode, fiindcă o stabilitate pe care mi-o creasem s-a prăbușit ca o avalanșă și m-a luat din plin. Fantezia vieții pe care o aveam în minte s-a spulberat, iar toate au picat incontrolabil, ca într-un domino. Așa a fost tot anul, totul ieșit de sub control, iar de fiecare dată când strângeam ceva în pumn, se transforma în nisip și mi se strecura printre degete. N-am putut să conving pe nimeni să mai stea. E anul în care am aflat împotriva voinței mele ce e un situationship și-n care am tot plâns după club, că-mi puneam prea multe întrebări existențiale. Trebuia să fiu deja în alt punct al vieții, nu dansând și nu la al cincilea gin tonic. S-a dovedit doar că eram în clubul greșit și beam cocktail-ul greșit.

Situationship-urile sunt o metaforă bună pentru ce se întâmplă în lume în ultimii ani. Mă tot f*te viața și după nu vrea nimic de la mine. Nesiguranța și incertitudinea din lume se reflectă și în dating: aparent prea multe opțiuni, cronologii pe care nu ne mai potrivim și așteptări sociale cărora nu ne conformăm. Îngenunchem în fața a prea multe decizii în loc să luăm una odată. În ciuda speranței de mai bine colectiv pentru 2024, incertitudinea în care trăim e o stare cu care trebuie să facem pace. Putem lua doar deciziile care țin de noi înșine și putem face doar ce ne stă în putere să ne fie bine, chiar dacă urmează câțiva ani grei. Asta înseamnă să încetinim mult mai des decât o facem, să nu ne gândim de 100 de ori ce mâncăm la prânz sau cum ne îmbrăcăm la birou și să ne culcăm chiar dacă mai sunt încă zece știri de citit sau scris. 

Lumea nu se oprește, dar eu pot s-o fac. Feed-ul de reel-uri nu se oprește, dar eu pot s-o fac. Oprește-te puțin și respiră. E bine unde ești, e ok ce faci. N-o să fie mai bine ca prin magie, dar eu pot să fiu mai bună. Lucrurile pe care vreau să le fac și sunt pe lista mea, cea de 2024 sau cinci sau treișpe, sunt strict ale mele și nicio incertitudine a lumii nu mă mai poate speria. 

Încă suntem în siguranță, cu tot cu tăieri bugetare și extremiștii de serviciu, iar vise puse pe pauză că nu știm încotro se îndreaptă lumea nu e o opțiune. Să mă condamn, să fiu dură cu mine, să-mi iau oportunitățile de a trăi plinul vieții cum mi-l doresc nu e o opțiune, nici când pare că lumea se duce de râpă. Parte din lumea asta sunt și eu, și tu, și oricine capabil să sădească bine printre crăpături, iar lumea nu se oprește niciodată. Sfârșitul de an nu e de fapt nici sfârșit, nici început, e doar o axă care pare că funcționează ca să înțelegem conceptul de timp. Permite-i să-ți servească ca moment de autoreflexie pentru lunile ce au trecut și atât. Mulțumește-ți că te-ai adus aici, din nou, chiar dacă n-a fost finalul de an ideal, chiar dacă l-ai petrecut în singurătate sau fără cineva drag, care-ți lipsește tare.

Mergem mai departe, din an în an, sau într-o bulă în care timpul nu e real (fiindcă chiar nu e real), mai damblagiți, mai întregi, mai naivi, mai plini de viață. Știu că n-am plâns singură, și mai știu că am ajuns în punctul din viață în care trebuie să învăț să fac salată boeuf. Scărboasă sau nu, aduce oamenii aproape.