Am trăit într-o rulotă abandonată, într-un subsol, într-o baracă, într-un centru pentru persoanele fără adăpost și n-am avut certificat de naștere până la 9 ani. Astăzi am 18, sunt la liceu în Timișoara și încerc să-mi găsesc echilibrul.

Ca să înțelegeți cine sunt, trebuie să ne întoarcem în 2003, când eram în burta mamei.

Suntem pe Bulevardul Liviu Rebreanu din Timișoara, în fața unui gard maroniu, cu vopseaua scorojită, dincolo de care se află o casă uriașă, un garaj și o rulotă veche. După cauciucurile moi și petele de rugină, rulota pare abandonată. Însă perdeaua curată de la ușă și muzica de la radioul dinăuntru arată contrariul.

Părinții mei trăiesc acolo, într-un spațiu strâmt, unde sunt înghesuite două paturi cu burete și câteva pături pe post de saltele, o măsuță și câteva rafturi de lemn, unele folosite drept șifonier, altele pentru alimente. Gătesc pe o plită electrică, pe care o să cad la cinci luni, pentru că mama o va lăsa aprinsă lângă pat, ca să ne încălzească în nopțile friguroase.

Rulota are un singur geam, înconjurat de crăpături, pe unde iarna intră aer rece, așa că părinții mei le-au astupat cu polistiren.

Mama, Claudia, are 27 de ani și e însărcinată cu mine. Mai are încă un băiat și două fete din căsnicia cu un alt bărbat. Trăiește cu tata de cinci ani, de când abia se născuse cea mai mică dintre surorile mele vitrege. Părinții mei au crescut-o până când au plecat din casa părinților mamei. Sora și fratele meu au ajuns în grija statului, fiindcă nici mama, nici tatăl lor nu puteau să-i crească. Sora cea mare a rămas cu tatăl ei. Mai târziu, și ceilalți doi au fost dați în grija tatălui. 

Nicolae, tatăl meu, are 41 de ani. Muncește în construcții, la negru. Proprietarul rulotei a fost de acord ca el și mama să stea acolo în schimbul muncii lor neplătite. Tata caută mereu de muncă. Nu prea se mai înțelege cu mama, din cauză că ea îl înșală cu alți bărbați, dar își dorește mult un copil. Mama a mai fost gravidă cu tata de două ori înainte să mă nască, dar a făcut avort.

Nu mi-au povestit niciodată cum și când s-au cunoscut. Au trăit împreună 13 ani.

Mama și tata au plecat din casa bunicilor, părinții mamei, care nu erau de acord cu relația lor. Ei spuneau că mama ar fi trebuit să rămână cu bărbatul cu care avea deja trei copii.

M-am născut în vara anului 2003. Mama a fugit cu mine din spital fără să-mi facă certificat de naștere. Tata mi-a spus mai târziu niște grozăvii despre relația lor: refuzul mamei de a-mi face certificat de naștere ar fi fost o răzbunare pentru problemele sexuale de la ei din cuplu. 

Tata era la muncă când m-am născut și spune că n-a aflat decât peste câțiva ani că mama a fugit din spital cu mine înainte să fiu înregistrată în vreun act.

Părinții mei se ceartă des și strigătele durează ore întregi

E anul 2008 și eu am cinci ani. Când mama nu se întâlnește cu alți bărbați și tata nu e la muncă, stăm împreună în curte, la umbra unor copaci cu trunchi subțire, care miros a acru și cărora le spunem „oțetari”. În curte e o piscină plină cu apă, în care înoată doar broaște, pentru că nimeni nu o curăță. 

Familia mea spală hainele în lighean, cu mâna. Tot la lighean ne spălăm și noi. Veceul e la parterul casei cenușii și nenea Mircea ne lasă să-l folosim, iar tata plătește pentru asta. Nenea Mircea e un avocat la care tata lucrează de mult. Le-a promis părinților mei că, după ce termină de construit casa, îi va lua în chirie cu forme legale. Mama și tata nu caută altă locuință pentru că încă nu știu că nenea Mircea n-o să se țină de cuvânt.

Primii mei ani din viață: certurile părinților, cărți vechi primite de la o femeie din oraș, saci cu jucării primiți de la Irina, singura mea prietenă, lecții distractive de scriere, citire, aritmetică, geografie și istorie primite de la tata, vizite la frații mei din Jimbolia, copiii mamei, care locuiesc cu tatăl lor, un bărbat care de multe ori duhnește a alcool.

La sfârșit de săptămână, tata ascultă Cargo la radio sau la televizorul second-hand pe care tocmai l-a cumpărat și urlă „Dacă ploaia s-ar opri”, iar eu îmi acopăr urechile cu mâinile. În timpul săptămânii, mama ascultă manele și eu mă bâțâi pe muzică, spre amuzamentul ei. Mama mă ia cu ea în oraș și îmi face cunoștință cu bărbați. Îi ignor, pentru că mă sperie străinii.

Când mama mă lasă singură acasă, mă duc la nenea Mircea. Are trei câini maidanezi, care vara umplu curtea de purici. Vara stăm mai mult afară din cauza căldurii insuportabile din rulotă, iar puricii se urcă pe picioarele noastre și ne umplu de bube.

Părinții mei se ceartă des și strigătele durează ore întregi. Tata o lovește pe mama. Am trei sau patru ani când încerc prima dată să-i despart. În timpul unui scandal, părinții mei iau o pauză de la bătăi și țipete ca să se ducă tata la veceu.

Mama îmi dă pantalonii în jos până la genunchi, știind că nu-i pot ridica. Mă târăște până la poartă, mă împinge pe trotuar și îmi spune: „Dacă te întorci, te omor”. Traversez strada plângând. Un infinit de trecere de pietoni, claxoane care mă asurzesc, căldura, chiloțeii mei roz cu fundiță, lumina orbitoare. Bulevardul mă înghite. Pe trotuarul celălalt trece o doamnă în negru. Îmi e foame și visez cum doamna aceea frumoasă mă va lua acasă, îmi va face mămăligă sau cartofi prăjiți și va deveni noua mea mămică. Dar ea își întoarce privirile. Măcar de mi-ar ridica pantalonii.

Mă întorc la poarta noastră după o oră sau două, după ce traversez din nou, cu pantalonii încă strânși în jurul genunchilor. Plâng, nu mai știu cât timp, poate câteva ore, până când mă găsește tata.

Am șapte ani când mă gândesc prima oară să mă sinucid

În 2009, când am șase ani, nenea Mircea îi cere tatei chirie, dar tata nu are bani. Trebuie să plecăm de la rulotă. Tata a găsit de lucru la vecini, o familie de romi care ne găzduiește într-o mansardă, la „palat”. În cea mai mare parte a anului, familia e plecată din țară, iar casa goală rămâne închisă. Noi avem acces doar la parter, unde lucrează tata, și în mansardă, unde avem un pat și o mică bucătărie. Veceul e în curte.

Mansarda e încăpătoare, nici nu se compară cu înghesuiala din rulotă. Când familia se întoarce din străinătate, mă joc cu copiii lor. Au o fetiță de opt ani, Salomeea, care îmi cere să-i desenez paturi cu noptiere pe care așteaptă micul dejun: o ciocolată și un pahar cu apă.

Când sunt plecați, curtea e doar a mea. Vara stau ore întregi într-un leagăn vechi, la umbra unor arbori, și mă holbez la furnici. Iarna rămân înăuntru și mănânc zăpadă de pe pervaz. Mama lipsește des de acasă. Am șapte ani când mă gândesc prima oară să mă sinucid.

M-am mai gândit la moarte – nu cu teamă, ci cu un soi de curiozitate inocentă. Însă acum gândul morții a venit fulgerător și nu e o curiozitate, ci o salvare. Mi-e teamă că voi fi abandonată.

Mama mi-a spus că se duce să întindă niște haine la uscat și eu am crezut-o, dar mama a plecat. I-am observat absența când am încercat să deschid un borcan și am ieșit în curte s-o caut. N-am găsit-o lângă sârma pentru întins rufe și nici în altă parte. Am început să o strig prin curte. N-a răspuns nimeni.

M-am întors în mansardă. M-am urcat pe un scaun ca să ajung la cutia unde ținem cuțitele. L-am luat pe cel mai mare. Mi-am pipăit pieptul ca să găsesc inima. Am început să plâng și să tremur.

Îmi e frică de durere, dar cel mai tare mă sperie gândul că o să vină tata acasă și o să mă găsească moartă. Nu vreau să sufere din cauza mea; știu că ține la mine. Mă ghemuiesc pe podea.

Mi-era frică de tata să nu mă bată așa cum o bătea pe mama

Pe la sfârșitul anului 2009, fugim de la „palat” când proprietarii o acuză pe mama că a furat niște bijuterii. Ne răscolesc camera, ne rup perdelele și găsesc sub saltea un tub de pastă de roșii. Nu știu de unde a apărut, dar acum e pe lista obiectelor furate de mama. Tata o sună și o avertizează: „Claudia, nu veni acasă că te nenorocesc ăștia, ai înțeles?!”.

După mulți ani, l-am întrebat pe tata dacă mama chiar furase bijuteriile și mi-a spus că da.

Părinții mei se despart și eu ajung în grija mamei. Tata nu crede că va găsi prea curând un loc de muncă și o locuință, așa că mă lasă la mama.

Costel e iubitul ei principal. Are vreo 50 de ani, mustață și o Dacia 1310. Nu-mi place de el, pentru că am impresia că vrea să-l înlocuiască pe tata. Locuim într-un câmp, în cartierul Freidorf, la marginea orașului Timișoara, într-o căsuță strâmtă. Un pat, un robinet câteva haine și jucării. Am șapte ani și încă nu merg la școală.

Mama vinde în piața Doina unelte de-ale tatei, pe care i le aduce el. Tata s-a angajat constructor la o familie de musulmani, aproape de piață. Mi-e dor de el.

Dintotdeauna am fost apropiată de tata, deși când eram mică muncea câte 12 ore pe zi și îl vedeam puțin. Îmi plăcea să-mi citească și am continuat să-l rog să facă asta chiar și după ce am învățat să citesc singură. Îmi povestea întâmplări din copilăria lui și-mi explica toate cuvintele pe care nu le înțelegeam. Îmi vorbea despre stelele care mor. Făcea cu mine exerciții de aritmetică și mă învăța să scriu, dar atunci îmi era frică de el, pentru că dacă greșeam, se enerva. Mi-era frică să nu mă bată așa cum o bătea pe mama.

Mama gătea și spăla hainele cu mâna. Făcea cartofi prăjiți și ouă ochiuri, dar erau și zile în care mâncam doar pâine cu margarină pentru că nu aveam bani de mâncare. Când avea bani, îmi cumpăra reviste și cărți de colorat. Uneori se juca cu mine cu păpușile; mamei nu-i plăcea să citească.

Când se plictisea de joacă, mama deschidea televizorul și se uita la emisiuni „pentru femei”. Își schimba des dispoziția și îmi era teamă să nu o enervez. Când era cu un bărbat, nu mă mai băga în seamă. Cât timp a fost împreună cu tata, a încercat să se poarte ca o mamă, dar după ce ne-am mutat în baraca de pe câmp, nu a mai avut grijă de mine.

Plâng des după tata și mama mă bate pentru asta

Mă plimb singură prin piața Doina, unde mama vinde uneltele tatei. Mama e prietenă cu o doamnă în vârstă, alcoolică, piele și os, pe care o însoțește uneori fiul ei, care are cam 18 ani. Îi vizităm în tufișurile în care locuiesc, aproape de piață. Dorm pe o grămadă de haine vechi și folii de plastic. Tocmai a plouat și totul e ud: frunzele, foliile, gențile, PET-urile, o grămadă de obiecte care par gunoaie.

Cealaltă prietenă a mamei, care spune că are șapte copii acasă, vinde diverse plante culese de ea. Plânge și fumează mult. Îmi place de ea. A apărut odată la știri după ce a găsit un bebeluș abandonat prin locurile de unde culege măcriș. Eu, mama și Costel am mers cu ea la cules măcriș și nuci verzi, iar eu mă tot uitam prin tufe, sperând să găsesc și eu un bebeluș. Îmi doresc o surioară mai mică.

Îmi place să mă duc în librăria din piață. Îi spun librăresei „Nu, doamnă, doar mă uit” și mă prefac că mă uit după o carte anume. Iau o față serioasă și concentrată, chiar și atunci când răsfoiesc felicitările sclipicioase cu „Happy Birthday”, până când se prinde de șiretlicurile mele și nu mă mai lasă să intru. La scurt timp, librăria se închide.

Îi cer mamei câte un leu sau doi pentru covrigi cu sare, singura masă a zilei până seara, când mâncăm la baracă. Mă uit la oameni și mă ascund de Laci-Nebunul, un bărbat de culoare care doarme printre tomberoane. Deși are un picior strâmb, într-o zi a alergat doar în șosete după mine și o altă fetiță, ca să ne gonească.

Cred că sunt o bună afaceristă. Mama m-a lăsat să păzesc taraba și ea a plecat cu amicele ei la cafea, în barul de lângă mesele cu fructe și legume stricate. Îi cer unui bătrânel 500 de lei pentru o piesă de metal care nu știu la ce folosește. Când începe să numere bancnotele, apare mama care zice: „Staaați, domnu’, că nu atâta face!”. Îmi e ciudă, dar nu mai am ce să spun.

A doua oară vine la mine un polițist și îmi zice să mut taraba mai în spate. Tot timpul vânzătoarele de la intrarea principală stau cu frica asta, că va veni un polițist să le salte cu tot cu folii, lădițe și scăunele, indiferent dacă vând pătrunjel sau șurubelnițe.

Am un cuțit printre lucrurile puse la vânzare și îl ridic către el: „Ce vrei, mă?”. Polițistul îmi arată bastonul din cauciuc: „Lasă cuțitul jos, domnișoară. Știi că n-ai voie să faci așa ceva? Ești singură?”. „Nu”, îi răspund. „Sunt cu mama.”. „Dar tu câți ani ai? Și unde-i maică-ta?”. „Am șapte. Mama e la bar, acolo unde e tot cu albastru.” Îmi cere să-l conduc până la ea. Mi-e frică să las lucrurile acolo nepăzite, dar mă duc. Mama ia amendă.

Nimeni nu-și pune problema să mă dea la școală. Acasă, la baracă, am o plasă cu jucării și încerc să nu deranjez pe nimeni până la ora de culcare, când refuz să dorm. Nu-mi convine că trebuie să împart patul cu mama și Costel. Adorm târziu și mă trezesc greu dimineața. Odată i-am prins pe mama și pe Costel făcând sex chiar cu mine în pat. Plâng des după tata și mama mă bate pentru asta.

Fug de acasă. Știu drumul până la stația de epurare și mă gândesc că o să mă adăpostesc acolo până a doua zi, când o să iau un autobuz până la piața Doina, apoi o să-l caut pe tata. Mama și Costel mă ajung din urmă. Mama mă bate și iubitul ei mă ceartă: „Voiai să chemăm poliția să te caute?”.

„La cine vrei să rămâi?”

Părinții mei stau de vorbă lângă piața Doina. „Ia-ți-o”, spune mama, împingându-mă către tata. Nu mai știu ce au vorbit până la întrebarea: „La cine vrei să rămâi?”. Mâna mamei e ca un clește. „La tata”, răspund.

Dormim în casa musulmanilor în care tata pune gresie. Stăm într-un dormitor mic, dar confortabil. Tata e îngrijorat. Nu putem rămâne aici.

Închiriază o cameră pe strada Mangalia din Timișoara. Avem bucătărie, o baie cu cabină de duș și un frigider. E nemaipomenit să ai frigider! Ne încălzim cu lemne. Tata a reluat lecțiile de scriere și de citire cu mine și îi e teamă să nu fi rămas în urmă în lunile în care am stat cu mama. Nu înțeleg de ce nu merg la școală.

Mama mi-a adus un computer pe care spune că l-a găsit în gunoi și eu descopăr jocurile pe calculator.

Vecina noastră e o bătrânică cu părul alb, care are un cățeluș pufos. A prins drag de mine . Merg la ea să-mi fac lecțiile pe care mi le dă tata într-un caiet special de clasa I înainte să plece la lucru. Știu deja să scriu, însă îmi trebuie exercițiu.

Lângă casa noastră circulă un pervers cu mustață și ochelari, care se masturbează pe stradă. Poartă ochelari de soare și pălărie de pescar. Într-o zi m-a urmărit cu penisul în mână ca să mă întrebe dacă vin cu el până la mașină. Am fugit. 

„Parcă s-a și făcut mai cald aici”

În 2011, când am opt ani, tata nu mai poate plăti chiria și suntem dați afară. Lucrează la negru și câștigă puțin. E îngrijorat, dar nu vorbește despre asta ca să mă protejeze. Începe să consume alcool.

Dorm două zile la bătrânica de lângă noi cât timp tata caută un loc în care să ne mutăm, apoi ne întoarcem la rulotă. Tata a păstrat cheile de la poartă și de la rulotă, unde ne-am lăsat o bună parte din lucruri. Proprietarul nu știe că ne-am întors.

Au supraviețuit jucării și așternuturi, haine vechi, cele trei rafturi improvizate. Găsim și rochia albă a mamei, singura ei rochie perfect albă, simplă, cu nasturi, cea mai frumoasă rochie pe care am văzut-o vreodată și cea mai pătată, spălată și uzată.

Nu mai avem electricitate și nu mai putem folosi baia din casa proprietarului. E decembrie și e frig. Din ultimii lui bani, tata îmi cumpără dintr-un magazin second-hand un costum de schi, care îmi servește drept pijama. Stăm la lumina lanternei, apoi tata cumpără lumânări. Când o aprinde pe prima, eu sunt ghemuită sub plapumă, iar lumânarea arde lângă mine, pe măsuță. Tata exclamă „Uite ce frumos arde! Parcă s-a și făcut mai cald aici”, iar eu îi dau dreptate.

Tata lucrează cu ziua în construcții. Hoinăresc cu el pe străzile Timișoarei. În unele seri e prea periculos să ne întoarcem la rulotă, din cauză că proprietarul ne-ar putea prinde. Dormim într-un subsol, un loc pe care l-a descoperit tata când a zugrăvit unul dintre apartamentele din blocul respectiv. O ferestruică cu gratii, un pat, un șifonier cu o ușă stricată și miros de mucegai. Când răsuflăm, se văd aburii. Ne băgăm într-un sac de dormit cu puf și ne culcăm.

Nu-mi place deloc aici, pentru că trebuie să stăm în întuneric și în liniște ca să nu fim prinși. Aș prefera să stau trează nopți întregi decât să mă înghesui cu tata în sacul de dormit. Uneori mă trezesc și spun că vreau afară să-mi fac nevoile sau să mănânc. Și atunci mă mișc cât mai încet, ca să întârzii momentul în care sunt din nou sufocată într-un costum de schi, un sac de dormit și o cuvertură din lână care-mi irită fața.

„Cana magică” mă scapă de răceală. Tata a găsit o cană electrică în care fierbem apă pentru două căni de ceai, singurul medicament pe care ni-l permitem. Se strecoară seara la parterul casei, pune apă la fiert și se întoarce cu ceai pentru mine. Când îmi arată șmecheria, sunt super entuziasmată. Totul e o aventură. Ceaiul la plic e cea mai bună băutură din lume.

Am opt ani și încă nu exist în niciun act

Mergem des la Protecția Copilului din Timișoara. Mă plictisesc teribil acolo, dar măcar e cald și unul dintre birouri are un fotoliu confortabil. Tata a început demersurile legale ca să-mi facă certificat de naștere. Am opt ani și încă nu exist în niciun act.

Cu câteva zile înainte de Crăciun, petrecem o seară la Azilul de noapte din Timișoara, unde dorm oamenii străzii. Supa de bulion de la cantina azilului e scârboasă.

Tata doarme în camera bărbaților, eu în cea a femeilor. În cameră cu mine mai dorm două fete. Au mâinile pline de degerături. Una dintre ele îmi dăruiește bananele și portocalele pe care le-a primit, deși am primit și eu același lucru. Îmi dă și o brățară cu iconițe pe care, nu știu cum, o pierd până a doua zi.

Mi-e teamă să merg la duș, pentru că îmi imaginez că e mizerabil. În dormitor miroase a cozonac din pachetele pe care le-am primit, a cearșafuri nespălate și a transpirație. Adorm cu gândul că nici în anul acesta nu vom avea brad de Crăciun, chiar dacă unul sclipește în sala de mese.

„Ferma” devine acasă

Dimineața vine să ne ia o mașină roșie. Ne duce până la rulotă să ne luăm niște lucruri: câteva haine, cărți și unelte de-ale tatei. Plecăm apoi spre Bacova, un sat la 28 de kilometri distanță de Timișoara, într-un centru pentru persoanele fără adăpost. Pe drum adorm, pentru că sunt ruptă de oboseală, apoi aud vocea tatei: „Micuțo, trezirea, că am ajuns!”. 

Intrăm în curtea Fermei „Pater Paulus”, înființată de Federația Caritas Timișoara. Cineva ne conduce până la o căsuță din lemn, în care a pregătit o cameră pentru noi. Băile pentru bărbați și femei sunt la capătul coridorului. Beneficiarii centrului locuiesc în două căsuțe – bărbații în cea albastră, femeile în cea galbenă. Noi locuim în casa albastră, ceea ce îmi convine, pentru că baia femeilor e doar a mea.

După un an, ne mutăm în casa galbenă, unde sunt gândaci de bucătărie și femeile țipă unele la altele. Asistenții sociali cred că nu e bine să stau printre bărbați și că trebuie să mă apropii de ceilalți copii.

În casă cu noi locuiesc două fete adolescente de care îmi e frică și fratele mai mic al uneia dintre ele, cu care îmi place să mă bat. Locuiesc aici cu mamele lor, care au fost abuzate de soți. Adriana, cea mai mare dintre fete, începe clasa I la 12 ani. Cealaltă fată o să fugă de la fermă cu un băiat după ce o să împlinească 15 ani.

Încep clasa întâi

La nouă ani, sunt înscrisă neoficial – pentru că nu am încă certificat de naștere – la centrul de zi „Casa Pater Berno” din Bacova, pentru copiii considerați „cazuri sociale”. Sunt prima oară printre copii de vârsta mea și nu mă simt binevenită. Mă agăț de adulții de la centru. Încep să iau lecții de pian.

În vara lui 2012, îmi este eliberat certificatul de naștere. Mă cheamă însă Tănăsescu, ca pe fostul soț al mamei, pentru că sunt trecută pe numele lui și mama încă are drepturi părintești asupra mea. Urmează încă un proces ca să port numele tatei și mama să fie decăzută din drepturile părintești.

Încep clasa întâi la școala din Bacova. Deși știu să citesc, învățătoarea insistă să copiez și eu aceleași lecții din abecedar și să fac liniuțe, bastonașe și calcule simple, pe care eu le-am învățat demult de la tata. Îi ajut la lecții pe colegii mai slabi la învățătură.

Cel mai drag îmi e Cătălin, pentru că și el locuiește doar cu tatăl lui, într-o casă din capătul satului, chiar lângă calea ferată. Cătălin are ieșiri violente și izbucnește în plâns din motive mărunte.

Încep să scriu poezii. Scriu de dinainte de a învăța să scriu corect, pentru că îmi place cum sună cuvintele ca niște melodii odată ce găsesc rimele. Citesc o poezie în fața clasei și sunt în centrul atenției. Mă simt bine câteva clipe, apoi sunt stânjenită.

Tata începe să mă lovească

Am 10 ani, sunt în clasa a II-a și relația mea cu tata se deteriorează. Tata consumă alcool și nu vorbește niciodată despre cum se simte. Îl enervează tot felul de lucruri mărunte, cum ar fi o cană uitată în chiuvetă sau o problemă la matematică pe care nu știu s-o rezolv. Îmi spune că trebuie să scăpăm cât mai repede de la fermă, pentru că cei de la fundație vor să mă dea în plasament.

În primele zile în care ne-am mutat la fermă, asistenții sociali i-au spus tatei că ar trebui să fiu dată în grija altcuiva: „Nu se cade ca o fetiță să stea cu un bărbat”. Tata vrea să plecăm la Constanța, la mătușa mea, dar se teme că n-o să-și găsească de lucru: „Cine mă mai ia pe mine așa bătrân, slab, să-i muncesc la negru?”.

De multe ori o pomenește pe mama. Când e nervos, mă striga Claudia. Îmi spune că e posibil ca ea să vină după mine și să încerce să mă răpească. „Tu să nu te duci cu ea, auzi ce zic? Că altfel o să ajungi cum a ajuns soră-ta aia mare, la produs!”. Nu petrecem foarte mult timp împreună, pentru că el lucrează la fermă ca muncitor necalificat, iar eu merg la școală și la centrul pentru copii.

Când se îmbată, îmi strigă aceleași lucruri pe care i le spunea în trecut mamei: „Nu mă ajuți niciodată!”, „Curvo!”, „Nesimțito!”, „Tâmpită ce ești!”, „Nu vrei decât să te fuți!”. Îmi reproșează că nu fac curățenie, că nu gătesc, că nu vorbesc cu el. Încerc să fac conversație, dar nu mă lasă să vorbesc. Indiferent ce îi spun, mă acuză că mint.

Începe să mă lovească. De obicei mă pălmuiește, dar uneori mă ia de păr și mă trântește pe jos. Aruncă cu lucruri. De Crăciun mă obligă să merg cu el la colindat și nu îmi dă voie să merg cu copiii din sat. Plâng încercând să cânt.

Când ajungem acasă, mă lovește cu o țeavă de plastic gros pe care o are lângă pat, apoi aruncă cu scrumiera în mine. Nu îi povestesc nimănui despre asta. „Dacă te duci la ăștia să le zici, imediat o să ne dea afară. Eu o să ajung în stradă și pe tine o să te dea pe mâna străinilor”, spune tata, iar eu sunt convinsă că toată lumea din jur îmi vrea răul.

Sunt sigură că eu sunt cea vinovată, că tata și mama s-au despărțit din cauza mea și că tata mă va abandona dacă nu sunt cuminte.

Abia trei ani mai târziu, la 13 ani, după ce vorbesc cu psihologul de la centru, accept ideea că tata bea. Tata mi-a promis când eram micuță că, atâta timp cât e cu mine, nu se va îmbăta niciodată. El m-a învățat că alcoolul face rău, iar acum consumul lui de alcool îmi creează atacuri de panică și mă face să mă gândesc, din nou, la sinucidere.

Întotdeauna am stat deoparte de tinerii de vârsta mea

În 2014, când am 11 ani și sunt în clasa a III-a, domnul Balogh, profesorul de Educație Tehnologică, începe să ne predea un opțional de „calculatoare”. Îl îndrăgim, pentru că e apropiat de noi, iar când intră în clasă, toți elevii îl îmbrățișează.

În clasa a V-a, domnul Balogh devine dirigintele nostru. Mă încurajează să particip la olimpiada de Educație Tehnologică și, în timpul gimnaziului, ajung de două ori la etapa națională a celei mai subestimate materii școlare, doar pentru că îmi face plăcere pregătirea cu dânsul.

O întâlnesc și pe soția dirigintelui, doamna Balogh, care e profesoară de biologie și care mă încurajează, de asemenea, să merg la concursuri și la olimpiade. Entuziasmul ei e diferit de atitudinea altor profesori. Simt că mă înțelege.

La sfârșitul clasei a V-a, încep să merg la ei acasă, pentru că domnul Balogh s-a oferit să mă pregătească la matematică. Soții Balogh devin a doua mea familie, adăpostul și sprijinul meu. Poveștile lor, sfaturile, micile prelegeri, îmbrățișările, rugăciunea de dinainte de masa de prânz, când profesorul mulțumește că sunt acolo, mă fac să simt bucuria cu care m-au primit lângă ei.

Ceilalți beneficiari au început să plece de la centrul din Bacova, iar în 2017, când am 14 ani, primesc camera mea. Acolo mă ascund în multele momente când simt că nu mai pot face față oamenilor din jur. Ies rar, pentru că nu îmi fac prieteni.

Întotdeauna am stat deoparte de tinerii de vârsta mea. Nu prea găsesc lucruri în comun cu copiii din sat, iar tata mă protejează când vine vorba de ieșiri, pentru că îi e teamă că voi fi violată: „Dacă erai băiat, altfel stătea treaba, dar așa… Tu nu vezi că nu se poate? Nu se poate și gata!”.

Tata se îmbată și e violent, iar singurii cu care vorbesc despre asta sunt soții Balogh. Doamna Balogh mi-a cumpărat un spray cu piper pe care l-am ascuns sub pat.

Cu o noapte înainte să încep clasa a VIII-a, primesc ultima bătaie de la tata

În clasa a VII-a, fug de acasă după o ceartă cu tata și mă duc la soții Balogh. Nu sunt acasă, dar îndată ce îi sun, se grăbesc să ajungă. Tremur și plâng și mă simt vinovată că i-am băgat în asta. După ce mă liniștesc și mă trimit la culcare, îi anunță pe directorul școlii și pe șeful fermei că sunt acolo, iar ei îl înștiințează pe tata.

A doua zi, trebuie merg la școală, așa că doamna Balogh îmi face rost de o geacă, un ghiozdan și un caiet. Profesorul de geografie observă că am doar un singur caiet și că nu port ochelari (nu am apucat să-i iau când am fugit), ceea ce i se pare suspect și se îngrijorează. Îi povestesc pe scurt ce mi s-a întâmplat, când apare tata, care mă întreabă timid dacă sunt bine.

Amândurora ne e rușine. Cu o săptămână înainte, am fost nevoită să mă ascund într-un șopru din grădină: mă prinsese scriind ceva pe laptop și crezuse că scriu despre el. Urla obscenități și îmi tot repeta că din cauza mea va fi dat afară. În momentul în care a ieșit din camera mea, am sărit pe geam și m-am ascuns.

Am învățat să mă baricadez în cameră blocând ușa cu patul și să ascund mâncare în șifonier ca să nu fiu nevoită să ies. Tata mă pipăie pe corp și spune că vrea să vadă „cât de dezvoltată sunt”. Mă simt umilită. Când îi dau mâinile la o parte, urlă: „Eu nu sunt dușmanul tău! Cum îndrăznești să gândești așa ceva despre mine? Nesimțito!”.

Tata intră în camera mea și se lipește de ușă ca să nu pot ieși. Urlă, urlă, urlă și aș prefera milioane de lovituri în locul cuvintelor. Spune că nu vreau decât să mă fut, iar eu încerc să-i explic, fără să tremur, că nu gândește lucid. Când îi povestesc șefului de fermă despre unele situații, lasă una dintre ușile de la sala de festivități deschisă ca să mă pot ascunde acolo când e nevoie. Mă ascund o singură dată, pentru că tata crede că am fugit din nou și se panichează.

Cu o noapte înainte să încep clasa a VIII-a, primesc ultima bătaie de la tata. Nu am nevoie de spray cu piper ca să mă apăr (și acum e ascuns sub pat, pentru că nu l-am folosit niciodată). Mă imobilizează de pat urlând să nu-l părăsesc. Îl lovesc cu picioarele și mă eliberez, apoi mă urc pe un scaun și încerc să deschid geamul. Mă trage în jos și mă apucă de păr. Mă ridic și îl împing de pe mine, iar el se aruncă asupra ușii și o blochează. Nu știu cum reușesc să-l dau la o parte și să ies pe coridor.

Mă încolțește din nou. Îi dau câțiva pumni în burtă și fug spre cel mai îndepărtat geam ca să nu mă prindă iar. Cade în nas când sare după mine. Mă duc să cer ajutorul portarului și dorm în containerul de la poartă, pe un fotoliu. Pe la patru dimineața, tata vine să mă caute. La șase mă întorc în casă ca să mă pregătesc pentru școală. Ne vorbim de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Public prima mea carte

În ianuarie 2020, când am 16 ani și sunt în clasa a VIII-a, doamna Balogh mă încurajează să le scriu celor de la Radio Europa FM și să particip la campania „Urmează-ți visul”, dedicată „copiilor cu povești speciale”. Trimit un e-mail cu câteva detalii despre mine și o poezie scrisă recent.

La scurt timp, mă sună realizatoarea reportajelor pentru campanie, care vine împreună cu un cameraman să ne ia interviuri mie, tatei și câtorva apropiați. O săptămână mai târziu, ajungem la București ca invitați la emisiune.

În timpul emisiunii, aflu că poeziile pe care le-am scris în ultimii doi ani vor fi publicate într-un volum de cei de la radio. Cartea se numește „Un suflet care zboară” și e lansată într-o librărie din Centrul Vechi din București.

Vin mulți oameni la lansare. Librăria e luminată puternic și eu primesc flori. O fetiță foarte timidă se apropie de mine, mă îmbrățișează și îmi întinde niște ghiocei. Dau autografe și scriu dedicații.

Când aveam opt ani, i-am spus tatei într-o seară: „Tata, vreau să scriu o carte!”. „Și ce te reține?”, mi-a răspuns.

Pandemia îmi dă planurile peste cap

La începutul clasei a VIII-a, visam să intru la Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva” din Timișoara. Abia așteptam să plec de acasă și nu-mi făceam griji legate de bani. În urma campaniei de la radio, un teatru din București s-a oferit să-mi plătească chiria și utilitățile.

Din păcate, pandemia mi-a încurcat toate planurile. Nu am mai mers la școală, am făcut pregătire online și am luat niște note mediocre la Evaluarea Națională. Nu am intrat unde voiam și am fost supărată pe mine toată vacanța.

Am început clasa a IX-a la Liceul Teoretic din Buziaș. Diriginta noastră, Andreia, profesoară de limba română, a devenit prietena mea cea mai bună. Are părul creț și roșcat și pare timidă – la fel ca noi, elevii ei.

M-am înscris la cercul de scriere creativă din cadrul Clubului Copiilor din Buziaș, unde am avut, în octombrie 2020, o a doua „lansare”, pentru că cei de la Europa FM au tipărit al doilea tiraj.

Apoi școlile s-au închis din nou și ferma a intrat în carantină.

Prima zi adevărată de școală a fost abia în mai 2021, când mi-am văzut colegii de clasă în carne și oase. Într-o lună și jumătate, până când s-a terminat anul școlar, am reușit să ne cunoaștem și să ne împrietenim, deși toți știau că vreau să mă transfer la Timișoara.

Nu cer milă sau compătimire

Acum am 18 ani și sunt elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Bănățean din Timișoara. Deși simt uneori că orașul mă copleșește, mă bucur de fiecare zi aici. Profesorii sunt amabili, colegii la fel. Avem piane pe coridorul liceului, unde orice elev se poate opri să cânte. Ce idee grozavă! Am început să particip la cursuri de teatru ca să mă pregătesc pentru intrarea în trupa școlii și am întâlnit adolescenți cu care chiar pot comunica.

Relația mea cu tata s-a îmbunătățit, nu-mi mai e teamă de el. Bea mai puțin și, cu toate că ne mai enervăm, nu ajungem la conflicte ca cele din trecut. A acceptat că am nevoie de încredere, nu de protecție sau ceartă, iar eu am început să-l ascult și să înțeleg greutățile prin care a trecut. „Deja mi-e dor de tine”, îmi spune câteodată.

Scriu ultimele rânduri ale acestui text din apartamentul închiriat în care locuiesc acum; cei din București s-au ținut de promisiune. M-a amuzat când am primit cheia apartamentului, iar pe brelocul ei scria „Freedom key”. Într-un fel, chiar e „cheia libertății”.

În ultimul timp, după ce am trecut printr-o perioadă de confuzie și tristețe, în care m-am întrebat de multe ori ce caut eu aici de fapt, mi-am dat seama că orașul îmi poate oferi o grămadă de oportunități. Un exemplu ar fi Fundația Județeană pentru Tineret Timiș, unde sunt voluntară de aproximativ trei luni și unde m-am apropiat de o echipă minunată. Tot în cadrul unei activități de voluntariat l-am întâlnit pe băiatul de care m-am îndrăgostit, care îmi oferă multă susținere.

În Buziaș, la fostul meu liceu, toată lumea se bucură pentru mine, pentru că săptămâna asta urmează să lansez o carte „de-adevăratelea”, publicată cu sprijinul primăriei de acolo și a fostului director al Clubului Copiilor. Încă nu știu exact ce simt despre asta.

Privind în urmă, la toate „aventurile” care m-au adus până aici, simt că am crescut frumos. E ca și cum aș fi trăit într-un roman sau într-un vis foarte ciudat. Mă enervează cei care văd poveștile astea ca pe niște tragedii sau, mai rău, cei care mă dau drept termen de comparație altora: „Ea uite ce viață a avut și a reușit, tu de ce nu poți?”. Nu cer milă sau compătimire, nici să fiu ajutată în vreun fel doar pentru că sunt săracă, sau, mai prețios, „dintr-un mediu social defavorizat”. Vreau să merit ceva doar datorită muncii mele.

Mamei nu-i mai duc demult lipsa, deși aș vrea s-o întâlnesc la un moment dat, ca să aflu și povestea ei. Totuși, sper ca momentul ăla să nu vină curând, încă nu mă simt pregătită. Nici de frații mei mai mari, copiii mamei, nu știu prea multe. Mai vorbeam cu una dintre surori, dar acum am rupt legătura din nou. Suntem mult prea diferite.  

Pe tata încerc să nu-l judec sau să-l acuz, chiar dacă încă avem conflicte. Mi-a spus că are nevoie de mine. I-am răspuns că una dintre ideile plecării mele de la Fermă e să-l obișnuiesc cu absența mea. Sunt sigură că și eu sunt prea dură, dar nu-l pot lăsa să se mai sprijine de mine și să fiu eu părintele. De familia Balogh am rămas la fel de apropiată, ba chiar acum nici nu-mi mai dau voie să le zic „domnul și doamna”, ne tutuim. Încă mă obișnuiesc cu asta.

Încep, în sfârșit, să-mi găsesc locul. De când mă știu, mi-a fost teamă să mă apropii de alți oameni în afara anturajului meu. Am păstrat distanța impusă de circumstanțe, fiind permanent convinsă că toată lumea vrea să-mi facă rău. O mare parte din educația pe care am primit-o s-a bazat pe „Mădălina, trebuie să înveți să te aperi, n-ai voie să lași garda jos niciodată”. Asta îmi spunea mereu tata. A durat mult să-mi dau seama că nu e așa. Îmi doresc din tot sufletul să-mi dau voie să fiu vulnerabilă. Acum învăț și, în ciuda momentelor dureroase din tot procesul ăsta, mă simt mândră de mine.

Mădălina Aldescu are 18 ani, este din Bacova, jud. Timiș, și studiază la Colegiul Național Bănățean Timișoara.

Sebastian Ștefan are 22 de ani și este înscris la programul de masterat „Bandă desenată și desen animat” în cadrul Facultății de Arte Plastice, Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca.

Editor text: Elena Stancu

Editor ilustrații: Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul Gen, revistă, un proiect al asociației Forum Apulum, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați. Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, îi puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.