Nu am fost la Pride. Nu am participat la proteste organizate pentru comunitatea LGBTQIA+. Nu port pin-uri, brățări sau tote bag-uri în culorile curcubeului. Nu îmi place să atrag atenția. Uneori mi-e rușine că nu duc lupta pentru drepturile comunității pe față, așa cum văd că o fac alții. 

Aș vrea să fiu mai deschisă, mai volubilă, mai „cu tupeu”. Aș vrea să spun: „Am fost la Pride în fiecare an și m-am simțit bine. Am fost la picnicul organizat de Accept de Ziua Vizibilității Lesbienelor și am vorbit cu oameni. Am urcat în autobuz și am ajuns la seara de Queer Poetry Open Mic. N-am avut emoții. Nu, nu mi-a fost rușine. Da, am ieșit din carapacea în care stau zi de  zi. Mi-am vopsit carapacea în culorile curcubeului și am pus-o pe perete.

Alteori, mă gândesc că nu e atât de important să fac lucrurile astea. Orientarea sexuală nu mă definește. E o parte din mine, da, fără îndoială, dar una măruntă. Oamenii heterosexuali nu își scriu în frunte: „Hey, sunt straight.” După îmi amintesc că ei nu trebuie să lupte pentru normalitate. Lor nu le e frică să se țină de mână pe stradă, nu se uită de cinci ori peste umăr, nu caută locuri, pub-uri, evenimente unde știu că ar fi safe. Nu se trezesc că sunt la al doilea date și își doresc să pupe persoana de lângă ei, dar nu sunt siguri de reacția celor din jur, n-au mai fost acolo, n-au văzut cupluri queer, așa că își cheamă un Bolt și își pun reminder: la următorul date ieși în locul ăla în care ai mai fost și știi că e ok. Și poate îți faci curaj să o și pupi. Nici nu te-ai gândit la asta, așa-i? Ai dat vina pe cealaltă frică. 

Mă întreb dacă aș rezolva ceva atrăgând atenția. Poate dacă am face toți asta, dacă am protesta deodată, situația s-ar schimba puțin. Poate doar scriindu-ne în frunte putem face ceva. Sau poate o să atragem și mai multă ură. Dar cum se spunea? Tot răul spre bine? Toată ura spre acceptare? Dacă eu m-am mutat dintr-un oraș mai mic, mai curat, în București și m-am obișnuit cu haosul și gunoaiele de pe străzi, ei de ce n-ar putea să se obișnuiască cu mine? După trei ani pot spune că a ajuns să-mi placă Bucureștiul. Nu le cer același lucru. Nu vreau să mă placă. Vreau doar să mă ignore. Vreau să nu-mi mai fie frică. 

Poate într-un mod egoist (fiindcă nu mi-am exteriorizat încă protestul), mă deranjează ignoranța celorlalți. Știu că nu e vina lor, dar nu mă pot abține să nu mă închid și mai tare în mine când într-o discuție cu diverși colegi/cunoștințe sunt întrebată dacă am iubit. Și îmi fac scenarii în care le spun, strig, urlu că nu, nu am iubit, da’ te-ai gândit oare să pui la finalul cuvântului și un „ă”? I u b i t ă. În alte fantezii, izbucneam și le spuneam că îmi plac foarte mult plantele, am apartamentul plin de ele și am ajuns să o iubesc pe una din ele. Prin urmare, iubesc o floare, am iubită, chiar dacă e doar o plantă. În realitate, le spuneam, cu privirea în pământ, că am iubit sau că nu am iubit.  

În ultima vreme, cel mai tare m-a întristat să aflu că unul din profesorii facultății mele a fost, printre alții, în spatele inițiativei de a schimba articolul din Constituție referitor la căsătorie prin înlocuirea termenului de soți în sintagma „un bărbat și o femeie”. Când am dat de știre am fost șocată, nu din cauza inițiativei legislative, ci fiindcă îl știam pe profesor, îl văzusem pe holuri. Pană atunci acei oameni care voiau să schimbe lucrurile în rău pentru mine, pentru comunitate, erau undeva departe. Distanța dintre ei și mine era la un ecran depărtare, iar ecranele sunt uneori întregi continente. Acum, distanța s-a redus la câțiva metri, în timp real. Am trimis imediat știrea unor prieteni, chiar și familiei, iar răspunsurile lor m-au revoltat și mai tare. Voiam să aibă reacția mea, să dea cu pumnul în masă. Cum se putea ca domnul profesor, persoana care predă în clădirea în care intru zilnic, să facă asta? Și eu ar trebui să îl respect în continuare? Bineînțeles, toți profesorii trebuie respectați. Se părea că eu eram singura care lăsam o știre de genul să-mi strice săptămâna, deși știam că inițiativa n-ar fi avut succes. 

Nu cred că o să ies vreodată în evidență, în vreun fel. Nu m-aș simți bine. Urăsc să fiu în centrul atenției. Îmi plac toate lucrurile cât mai simple, de la haine până la cum mi-am decorat apartamentul. Dar aș vrea să merg la Pride. Poate chiar o să-mi iau un pin curcubeu, cel mai mic posibil, și o să-l pun pe rucsac. Doar când o să-mi fac curaj, când o să încep să protestez. Știu că o s-o fac și atunci unele scenarii din minte o să prindă viață. Carapacea mea o să-și schimbe culoarea.