Închide ochii și imaginează-ți un măr. Poți?

Text de Maria Angele
Ilustrații de Lucian Brabu
Publicat: 23.12.2021

Sunt Maria, am 20 de ani și sunt afantazică, adică nu pot crea imagini cu mintea.

Dacă închid ochii, nu-mi pot vizualiza mama și nici nu m-am putut gândi vreodată că aș putea. Nu pot vizualiza absolut nimic. De fiecare dată văd ce vede probabil o persoană când închide ochii și se străduiește să nu se gândească la nimic: ca o pânză neagră, cu sunet de fundal. Asta pentru că fac parte din cei 2-5% din populație care sunt afantazici.

CUM AM DESCOPERIT CĂ CEILALȚI POT SĂ VADĂ

Am aflat că nu e normal să nu poți reprezenta vizual lucruri în minte, în octombrie 2020, la un pahar de vin cu prietenul meu. Ne cunoșteam din scoarță-n scoarță, dar acea seară urma să fie punctul în care realizam cât de puține știm, de fapt, despre percepția celuilalt asupra lumii. Vorbeam despre oamenii care nu au monolog interior, pentru care cuvintele și gândurile apar doar în forme vizuale, niciodată auditiv. Practic, discutam despre acele persoane ale căror gânduri nu se realizează prin prisma unui monolog mental, întruchipat prin vocea lor interioară. Citisem povești ale unor astfel de oameni, care spuneau adesea că atunci când își doresc ceva, au imaginea acelui ceva în minte, iar la un moment dat dispare. În clipa în care am început să declam irealitatea vizualizării lucrurilor la care mă gândeam, am fost oprită de o pauză surprinsă și întrebarea: „Tu nu le vezi?”.

Nu. Nu le vedeam. Nu le văd nici acum. Mintea mea era, și este în continuare, complet goală din punct de vedere vizual. Octombrie 2020 devenea luna în care tot ceea ce știam despre propriul meu creier era dat peste cap. La prima căutare pe Google, am aflat de o condiție numită „afantazie”, o tulburare neurologică din cauza căreia oamenii nu pot forma imagini vizuale în propria lor minte. Cu puțin timp înainte citisem Hamlet, unde Hamlet își vedea tatăl mort, iar întrebat unde îl vede, acesta răspunde: in my minds eye (rom. „în ochiul minții mele”). Am râs, din asta puteam fi sigură că Hamlet nu era afantazic, în schimb, eu eram. Indiferent că e vorba de mama, prietenul meu, orice persoană apropiată sau una pe care o văzusem cu cinci minute înainte, îmi e imposibil să le pot vizualiza. După ce am căutat, citit și întrebat fiecare persoană care-mi ieșea în cale, mi-am dat seama că în bula în care mă învârteam, păream singura care să sufere de afantazie.

Persoanele specializate în domeniu nu mi-au fost de foarte mult ajutor. Psihologii cu care am intrat în discuții mi-au spus să mă îndrept către neurologi, căci ar fi mai legată problema de domeniul lor. Am început să scriu e-mailuri frenetic tuturor neurologilor pe care i-am găsit pe internet, însă nu am primit prea multe răspunsuri, iar cele pe care le primeam erau refuzuri de comunicare. Niciun neurolog nu voia să se implice într-o discuție. Când am crezut că cercetarea mea se va opri în loc, am primit un răspuns. Spre norocul meu, mama unei foste colege, neurologă foarte apreciată din zona în care trăiesc, acceptase să îi pun câteva întrebări. M-am bucurat mult prea repede, totuși. Când am întrebat-o despre afantazie, mi-a spus că nu întâlnise niciun caz în România, ba chiar a glumit că la noi majoritari sunt cei ce văd lucruri care nu sunt acolo. Am întrebat-o dacă știe, totuși, ceva despre ce vorbesc, mi-a spus că mult prea puține pentru a mă putea ajuta mai mult. 

M-am rezumat la ceea ce știam că nu mă va dezamăgi, adică tot internetul. Am descoperit Aphantasia Network, o platformă care oferă un spațiu oamenilor cu afantazie, unde am început să citesc povești ale altor oameni și unde am descoperit, de asemenea, un test al imaginației vizuale. Testul mi-a confirmat ceea ce știam deja, că nu am abilitatea de a vizualiza. Probabil nu aș fi avut nevoie de un test să mă conving că nu văd nimic, dar aveam nevoie de el pentru a-i convinge pe ceilalți din jurul meu, care mă priveau adesea cu scepticism, deși era clar că eu știam cel mai bine ce se întâmplă în mintea mea, iar normalitatea lor nu era, cu siguranță, normalitatea mea. 

O SCURTĂ ISTORIE A AFANTAZIEI

Imaginea vizuală are, pentru majoritate, un rol primordial în existența cotidiană. Pionierul studiului despre afantazie, și anume Francis Galton, un antropolog, sociolog și psiholog, care se întâmpla să îi fie văr lui Darwin, a pornit tot ceea ce înseamnă cercetarea afantaziei, printr-un breakfast-table-survey, unde a descoperit câțiva participanți care nu puteau vizualiza cu mintea. Francis Galton a inventat termenul de eugenie și era un frecvent promotor al ei, însă s-a întâmplat să facă și lucruri care au ajutat știința să evolueze. A dezvoltat ideea de chestionar, a inventat o metodă de clasificare a amprentelor digitale, care s-a dovedit folositoare în domeniul științei medico-legale, și a inventat Fluierul Galton, folosit pentru testarea capacității de auz diferențiat. Într-unul dintre experimentele sale cu chestionarele, Galton a invitat mai mulți participanți, majoritar bărbați albi din mediul academic, să își descrie reprezentarea vizuală a tuturor elementelor care s-au aflat pe masă, atunci când au luat micul dejun împreună, de unde și numele de breakfast-table-survey. De fapt, în esență, acesta căuta să demonstreze supremația rasei albe și ce însemna un presupus geniu, dar ce a reușit a fost să descopere afantazia, nicidecum un argument în favoarea rasei albe. Subiecții săi au fost rugați să descrie obiectele, în funcție de lumină, definiție și culoare. Surprinzător pentru el, a descoperit că destul de mulți dintre participanți nu puteau forma imagini vizuale în mintea lor. Nu știau mai multe despre imaginea vizuală decât un om orb, și credeau că așa se percepe lumea, fără o imagine vizuală în minte, precum daltoniștii cred că lumea este reprezentată doar de culorile pe care le văd ei, înainte de a afla că sunt daltoniști. Galton a încercat să-i studieze mai departe, dar a fost respins, nereușind, de fapt, să demonstreze supremația rasei albe. A reușit în schimb, să definească termenul, urmând ca scopul său să fie reluat de un alt cercetător, mai mult de un secol mai târziu. O mulțime de oameni de știință au contestat, însă, veridicitatea studiului lui Galton, spunând că este, în fond, o simplă colecție de păreri și nu poate prezenta un studiu real, cu siguranță nu o descoperire științifică.

2. cmyk masa2

În urmă cu aproape zece ani, un bărbat de șaizeci și cinci de ani i-a făcut o vizită neurologului Adam Zeman pentru că nu putea să reproducă cu mintea în imagini chipurile prietenilor sau ale persoanelor din familie, nici peisajele și clădirile locurilor pe care le vizitase. Întreaga lui viață se obișnuise să citească romane și să-și imagineze lucruri, înainte să adoarmă, dar toate s-au schimbat după o operație în urma unui atac cerebral. Și-a pierdut totalmente abilitatea aceasta. Doctorul neurolog Adam Zeman nu mai întâlnise niciodată o asemenea situație și a fost foarte interesat să afle mai multe. Și-a numit pacientul „MX” și l-a ținut aproape, pentru a-l observa. Pe baza lui, a început să cerceteze și este cunoscut astăzi ca cel care a pornit discuția despre afantazie, pe care el a și denumit-o așa.

CUM TRĂIESC FĂRĂ REPREZENTĂRI VIZUALE

Am trăit toată viața cu impresia că toată lumea gândește la nivelul ideilor, în concepte, și nu în imagini vizuale. De fiecare dată când se ivea momentul să ne imaginăm un lucru anume, m-am gândit că oamenii din jurul meu se descurcă, pur și simplu, mult mai bine decât mine să-și readucă aminte. 

De-a lungul timpului, am încercat obsesiv să pot să văd ceva. Am avut seri în care mă puneam în pat și-mi petreceam zeci de minute încercând să-mi imaginez un măr, însă fără vreo reușită. Încercam să privesc anumite obiecte din cameră, iar apoi închideam ochii pentru a le vizualiza, dar nu reușeam. Nouăsprezece ani din viața mea, am trăit așa cum credeam că o face toată lumea, ceea ce până în acel punct era normalitatea în care-mi consumam existența. 

Reacțiile celor din jurul meu au fost de toate felurile, de la uimire la scepticism sau critică. Mi s-a spus și că mint, exagerez, sau nu știu cum funcționează mintea umană. Fratele meu m-a sfătuit să merg la oftalmolog, în timp ce mama mi-a spus sec că aia e. Diferența mare de vârstă și interesele noastre radical diferite ne împiedicau, probabil, să vorbim aceeași limbă. De obicei, în cazul persoanelor care erau uimite, apăreau multe întrebări, de la cum îmi aduc aminte lucruri la cum îmi plănuiesc ținutele. Am răspuns acelorași întrebări de zeci de ori, încât deja știu la ce să mă aștept. De exemplu, faptul că asociez persoanele din jurul meu cu trăsăturile pe care le-am memorat voit despre acestea. Dacă mă gândesc la iubitul meu, am în minte o listă de trăsături de bază (păr brunet, ochelari, barbă, mustață), care se mărește pe măsură ce mă gândesc mai mult la el (aluniță în partea stângă a feței, sprâncene groase, ochi migdalați). E echivalentul momentului în care încerci să reciți din minte o poezie. E ca și cum ai învăța „Cățeluș cu părul creț”, dar sub forma de „Băiat înalt cu păr brunet.” Pot spune clar că mama mea este blondă, că este mică de înălțime și pot, de asemenea, spune cu exactitate că prietenul meu are barbă, este brunet și poartă ochelari, însă dacă aș fi pusă să-i desenez forma ochelarilor, m-aș bloca. Prietenul meu are o aluniță în partea stângă a feței, lucru pe care nu mi l-aș fi amintit dacă nu aș fi simțit-o cu degetele sau dacă nu aș fi depus un efort conștient să rețin că ea există. Asociez trăsăturile oamenilor la fel cum un fantazic, adică un om care are abilitatea de a vedea imagini în minte, asociază numele cu o persoană. Trăsăturile vin la pachet cu numele, sunt niște informații învățate mecanic și repetate de fiecare dată când persoana se află în fața mea. De cele mai multe ori, când văd o persoană este ca și cum aș vedea-o pentru prima dată, până și propria-mi persoană. Nu știu cum arăt în absența unei reflexii.

E interesant de observat cum reacționează oamenii, atunci când vii cu o astfel de afirmație, care, în primă instanță, pare de neconceput sau de neimaginat. După ce am aflat, am întrebat fiecare persoană pe care o întâlneam: „Dacă îți spun să te gândești la o plajă, o vezi în mintea ta?”. Toți mi-au răspuns afirmativ și cumva contrariați. Se loveau de un șoc atunci când le spuneam că eu nu. Mama prietenului meu mi-a povestit odată detaliat cum vede o plajă cu nisip auriu și unde sunt poziționate scoicile, cum se vede cerul, ce e în stânga, dreapta, fața sau spatele ei. Ea e hiperfantazică, adică în extrema cealaltă a vizualizării, fiind capabilă să își imagineze lucruri foarte detaliate și clare. Au fost și oameni care au refuzat să accepte ce le ziceam, și existența demonstrată, de altfel, a unei condiții neurologice care nu îți permite să vizualizezi cu propria-ți minte. M-am intersectat, deci, cu toate tipurile de reacții, chiar am și început să-mi pun diverse întrebări, să mă simt ca o impostoare, să mă gândesc că ceea ce trăiesc eu, de fapt, nu există. Acesta ar fi și motivul pentru care am ales să scriu despre asta, ca să dau o planșă de acțiune tuturor lucrurilor noi pe care le descopeream. Ideea de a scrie m-a scos din bumerangul de îndoială și mi-a dat un motiv să continui să întreb oameni, căci sunt cel mai departe de a mă plictisi de asta. 

Pot, în fond, să-mi aduc aminte lucruri din trecut. Nu îmi e oarbă sau surdă memoria, doar ochiul minții. Pentru fantazici, amintirile sunt strâns legate de imagini, însă pentru mine, este vorba despre concepte sistematizate și emoții specifice. Dacă m-aș gândi acum la copilăria mea și aș încerca să-mi aduc aminte o scenă specifică din școală, aș ști exact ce am simțit sau cum sunau vocile oamenilor cu care eram, chiar și după zece ani. Dacă mă concentrez să îmi amintesc ceva, e destul de greu să am o amintire clară, în afara unui stimul specific. Dacă, totuși, caut o amintire din școala generală, de exemplu, îmi vine în minte o zi aleatorie de școală, în care învățătoarea noastră ne-a dat o lecție despre contracte. Ne-a adus niște foi de semnat, iar noi le-am semnat fără să citim. Îmi aduc aminte exact vocea ei zicând „Tocmai ați semnat că îmi dați toate alocațiile voastre”, iar apoi aud cum țipă colegii mei. Nu îmi aduc aminte nimic de ordin vizual, dar îi aud exact cuvintele și vocea. Apoi, aud cum foșnea foaia, în timp ce ea ne spune „Am glumit. Sper să fie o lecție pentru voi, să nu mai semnați vreodată ceva fără să citiți înainte.” Îmi e foarte ușor să rețin detaliat tot ceea ce a spus o persoană, pentru că dau replay discursului în minte, atunci când primesc un anumit stimul. Nu aș putea să-mi aduc aminte nimic de ordin vizual, pe care nu m-am chinuit voit să-l rețin. Până la o anumită vârstă, nu m-am forțat să memorez ce era în jurul meu, așa că până în adolescență, amintirile mele sunt foarte vagi. Dacă încerc să mă gândesc la copilăria mea, îmi vin în minte fragmente non-cronologice din momente diferite. E o imagine neagră, peste care se suprapun celelalte simțuri, auzul și simțul tactil, în mod special. Ca să fie mai ușor de înțeles, e ca și cum ai asculta câte zece secunde din mai multe podcasturi de pe Spotify, dar le-ai da skip în mod aleatoriu și, din când în când, ar apărea cineva să arunce cu obiecte în tine. Așa sunt amintirile mele, un haos care se leagă prin cuvinte, voci, concepte și simțuri. Nu vreau să-mi imaginez cum ar fi ele dacă aș putea să le și văd. 

Încă de la naștere, suntem sufocați de informații, din toate părțile, atât despre noi, cât și despre lumea în care ne aflăm, deci felul în care îmi aduc eu aminte lucrurile e destul de diferit față de al celorlalți oameni, iar cea mai pertinentă explicație pe care o pot da, din studiile pe care le-am citit și tot ceea ce am aflat, este că, atunci când creierul procesează lucrurile ce țin de simțuri, în creierul unui afantazic se procesează doar o parte dintre ele. Cele cinci simțuri de bază sunt atingerea, vizualizarea, auzul, mirosul și gustul, iar în creierul unui afantazic lipsește, totalmente, procesarea a tot ceea ce ține de vizual, iar amintirea se formează strict prin prisma celorlaltor simțuri. 

Multe persoane mi-au spus că atunci când citesc, își imaginează acțiunea și personajele. În cazul meu, descrierile lungi și detaliate ale romanelor le citesc pe diagonală, sau deloc. Uneori chiar nu înțeleg secvențe din romanele pe care le citesc, iar atunci simt nevoia să le explic cuiva. Nu mi-au plăcut niciodată cărțile SF sau fantasy, iar de anul trecut am aflat și de ce. Motivul principal este faptul că nu pot conceptualiza lucrurile pe care nu le-am văzut nici măcar o dată, precum trolli, grifoni, oameni cu trei capete sau alte elemente supranaturale. Rămân ancorată în poveste, doar dacă o pot atașa conceptual de locul în care mă aflu. Când am citit Madame Bovary, eram în camera mea, iar toată acțiunea am legat-o de contextul fizic în care mă aflam, care mi-era accesibil din punct de vedere vizual. Masa ei de scris, de exemplu, era podeaua din fața mea, căci eu citeam întinsă pe covor. Pentru mine, toată istoria umanității se întâmplă într-un tren, pe ruta Cluj-Arad. Asta pentru c-am citit o carte de istorie, într-o vară, de la Cluj înspre casă. Tot ceea ce am citit despre triburi, despre evoluție și revoluție, e strâns legat de locurile pe care le-am văzut, dintr-un tren vechi și murdar. 

Când eram în generală, la ora de desen, profesoara noastră obișnuia să ne pună muzică la radio și ne încuraja să desenăm ceea ce vedeam, atunci când ascultam instrumentalul. Niciodată nu reușeam să desenez din mintea mea. Mereu mi se părea că am o idee vagă, iar apoi, când o puneam pe foaie, era ceva complet diferit. Am început să colorez doar fundalul, într-o culoare deschisă, cât eram la școală, iar desenul să-l finalizez acasă, cu o imagine de referință, căci altfel îmi era imposibil. Încă îmi aduc aminte de o dimineață în care tema era viața acvatică. Colega mea de bancă desena o sirenă, iar eu nu mai țineam minte cum arăta un pește, așa că am copiat trăsăturile sirenei de la ea. S-a supărat pe mine. Nu aveam cum să-i explic de ce făcusem asta, căci nu știam nici eu.

Visez foarte mult, asta nu are nicio legătură cu afantazia. Probabil cel mai fascinant mi se pare să am parte de vise lucide, căci odată ce realizez că visez, am libertatea totală de a crea ceea ce mi-aș dori să văd, dar nu pot, în starea de veghe. Atunci când dorm este singurul moment în care pot vizualiza efectiv, pentru o foarte scurtă perioadă de timp. Imaginea vizuală pe care o au oamenii fantazici în timpul vieții de zi cu zi este diferită de cea din vis, deoarece visul reprezintă doar o halucinație, pe care noi o percepem ca fiind reală, în timp ce dormim. 

Atunci când descriu ceva în scris, sau verbal, pot da foarte ușor impresia că știu despre ce vorbesc. Am o listă sistematizată în minte, din care-mi extrag trăsăturile principale de fiecare dată când e nevoie. Atunci când descriu un măr, știu că el poate fi roșu, verde sau galben și, pur și simplu, aleg o variantă la voia întâmplării. Descrierea oamenilor e mai complicată, însă. Nu pot număra de câte ori să mi s-a întâmplat să descriu o persoană, iar cineva să mă contrazică, spunându-mi că am greșit, iar atunci devin obligată să reactualizez lista memorată mental, să-i ofer persoanei respective o trăsătură de aspect diferită. Am pățit să fiu întrebată de o prietenă de-ale mele, iar eu să spun că e șatenă și înaltă, când, de fapt, era blondă și scundă. 

Outfit-urile nu le plănuiesc niciodată. Le încerc până văd ceva ce îmi place, uneori e nevoie să schimb șapte tricouri până să-mi dau seama care vine bine. Ca să-mi reamintesc cum arăta varianta precedentă, fac poze. Faptul că pot face poze lucrurilor din jurul meu mă ajută extrem de mult, căci dacă încerc șapte ținute, până ajung la a șaptea, uit cum arăta prima. Cred că am zeci de poze cu fierul de călcat și priză, pentru a ține minte că l-am lăsat să se răcească și că nu-mi va lua foc casa. Atunci când nu fac poze, nu mai am o referință vizuală pentru a-mi putea întări certitudinea că am scos fierul de călcat din priză sau placa de păr. Fac multe poze pentru a putea reveni la ele, ulterior. Îmi iau multe notițe, uneori îmi iau notițe din filme, alteori îmi repet în gând anumite lucruri, până se întipăresc. E un efort pe care nu-l mai conștientizez, dar care există. Am agende pline de scheme și moodboard-uri și o tablă de un metru și ceva pe perete, ca să mă ajute să redau banalitatea cotidianului. Să nu se înțeleagă greșit, știu drumul până la supermarket sau până la facultate, dar îl actualizez pe măsură ce merg și recunosc străzile. 

Am rămas surprinsă să aflu că printre oamenii care au afantazie se află ilustratori și scriitori. Un bun exemplu este Glen Keane, care ilustra personaje la studiourile Walt Disney, printre care Mica Sirenă, Aladdin, Pocahontas sau Tarzan. În timp ce Ariel din Mica Sirenă rămâne imprimată în mintea privitorilor, în mintea propriului ei creator, aceasta este o pată goală. Același lucru se întâmplă și cu colegul său de breaslă, Ed Catmull, fostul președinte al Pixar și al studiourilor Walt Disney. Catmull afirmă că a realizat că are această condiție, într-o sesiune de meditație tibetană, când a trebuit să vizualizeze o sferă. Timp de o săptămână a continuat să încerce să vizualizeze o sferă, fără niciun rezultat. Catmull a recunoscut că nu a considerat afantazia ca fiind o barieră în procesul său de creație, spunând că imaginația și creativitatea nu sunt același lucru. Tind să fiu de acord cu el, căci m-am simțit dintotdeauna o persoană creativă, am desenat, am scris poezii și am venit cu idei originale, atâta tot că nu le puteam vizualiza înainte să le pun în practică.

Blake Ross, co-creatorul Mozilla Firefox a publicat un eseu in 2016, în care și-a descris propria experiență cu afantazia și realizarea că nu toată lumea experimentează același lucru. „Nu am vizualizat niciodată nimic, în toată viața mea. Nu pot vedea fața tatălui meu sau o minge albastră sărind, dormitorul copilăriei mele sau drumul pe care am alergat acum zece minute. Am crezut că să numeri oi era doar o metaforă. Am 30 de ani și nu am știut niciodată că un om poate face așa ceva.” Eu credeam că atunci când oamenii povestesc ce își imaginează mint. Nici eu nu pot vedea fața tatălui meu sau drumul dinspre facultate. Eu am douăzeci de ani, dar nici eu nu am știut că oamenii sunt capabili să facă așa ceva. 

VIAȚA DUPĂ AFANTAZIE 

Dacă înainte cei din jur se luau de mine, atunci când nu puteam descrie o persoană corect, greșeam drumurile și mă pierdeam sau nu mă descurcam în a fi atentă la poveștile lor, fiind nevoită să caut poze pe internet constant, acum sper c-ar putea să mă înțeleagă. Ar putea înțelege de ce simt nevoia să-mi scot telefonul, pentru a căuta zonele sau persoanele despre care vorbesc și să nu mai considere că îi ignor. 

Recent, m-am înscris într-un studiu, condus de Jennifer McDougall, o cercetătoare din Canada, co-fondatoare a Aphantasia Network și Imagination Spectrum. Aștept să văd ce urmează să se întâmple, însă în rest, voi continua să încerc să promovez conștientizarea asupra acestui subiect și asupra experiențelor mele și ale altor oameni care ar putea să se regăsească în povestea mea. Am ales acest articol ca spațiu de exprimare și ca un conversation-starter pentru oricine ar ajunge să îl citească și vrea să vorbească despre afantazie. 

Faptul că sunt afantazică, sau mai degrabă, faptul că am aflat că sunt afantazică, mi-a schimbat multe perspective asupra vieții. Mă văd diferit, de fiecare dată când simt că nu pot face ceva, conștientizez că s-ar putea să fie, în fond, din cauza afantaziei. Prefer să nu o văd ca pe un impediment, ci ca pe o explicație. Nu încerc să-mi inventez scuze, ci să prezint niște raporturi cauză-efect, bazate pe lucruri reale. Cu timpul, am început să văd afantazia ca pe o putere. Nimic din ceea ce fac nu s-a schimbat, ci doar perspectiva mea și conștientizarea că știu ce e cu mine. Cu toate că nu pot vizualiza nimic, pot reține vocile tuturor oamenilor pe care îi întâlnesc, împreună cu tonul lor specific, flexiunea vocii sau accentul și texturile obiectelor. Mi-am antrenat memoria aproape toată viața mea, deci a devenit, pentru mine, mult mai ușor să învăț și să înțeleg ceea ce învăț. Memoria mecanică am folosit-o doar pentru aspectele vieții de zi cu zi, trăsăturile oamenilor și obiectelor sau poziționarea unor lucruri în spațiu. Am devenit mult mai atentă la fiecare lucru pe care îl fac, am intrat într-o perioadă a vieții mele în care încerc să mă cunosc cât se poate de bine. Încerc să motivez și să explic tot ceea ce fac și cum fac, încerc să descopăr cât mai multe despre propria persoană. Evoluez și descopăr în fiecare zi, ceea ce-mi doresc să continue să se întâmple întotdeauna, de acum înainte. Or fi ochii minții orbi, dar cunoștințele despre sine și despre lume își pot remedia, oricând, dioptriile. 

MINI LISTĂ CU VIDEOCLIPURI INTERESANTE

I have APHANTASIA (and you may too…without realising it!)

Aphantasia: Seeing the world without a mind’s eye | Tamara Alireza | TEDxGoodenoughCollege

Aphantasia AMA with Dr. Adam Zeman 

MINI BIBLIOGRAFIE PENTRU CEI CURIOȘI SĂ AFLE MAI MULTE

Dance, C.J., M. Jaquiery, D.M. Eagleman, D. Porteous, A. Zeman, J. Simner, „What is the relationship between Aphantasia, Synaesthesia and Autism?”, Consciousness and Cognition 89, 2021 

Galton, Francis, „Statistics of Mental Imagery”, psychclassics.yorku.ca, Classics in the History of Psychology — Galton (1880) 

Keogh, Rebecca, Joel Pearson, „The blind mind: No sensory visual imagery in aphantasia”, Cortex 105, 2018, pp.53-60

Zeman, Adam, Michaela Dewar, Sergio Della Salla, „Lives without imagery – Congenital aphantasia”, Cortex 73, 2015, pp. 378-380

Zeman, Adam,  Michaela Dewar, Sergio Della Salla, „Reflections on aphantasia”, Cortex 74, 2016, pp. 336-337

Zeman, Adam, Matthew MacKisack, John Onians, „The Eye’s mind – Visual imagination, neuroscience and the humanities”, Cortex 105, 2018, pp. 1-3

Maria Angele are 20 de ani, este din Arad și studiază româna și germana la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca .
Lucian Barbu are 22 de ani, e din Cugir și studiază la Bandă Desenată și Desen Animat în Cluj-Napoca.
Editor text: Nicoleta Rădăcină, Karin Budrugeac
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: