Îmi vine uneori să te ignor. Tot ce îmi doresc de la tine este să mă asculți, însă de fiecare dată

când îmi crești speranțele, urmează să mă dezamăgești de două ori mai tare. Un gând și atât, o mică mișcare și deja gata, tot ce a rămas este dorința mea sublimă de a mă îndepărta de tine.

Și totuși, ca un gând nostalgic al copilăriei de mult apuse, simt cât de mult te iubesc și cât de mult îmi plânge sufletul după alinarea pe care mi-o dai mai rar decât îmi dau eu timp să răsuflu. De fiecare dată când plec de lângă tine, îmi răsună glasul munților mai adânc decât orice nemulțumire pe care mi-ai creat-o vreodată. Simplu spus, ești ca o pasăre călătoare. Un dor ce nu poate nu fi stins, care vine și pleacă, depinzând de starea în care mă aflu. 

Și poate ar fi timpul să mă întorc la Sinaia și să plâng sau poate să merg pe plaja de la

Costinești unde am simțit, pentru puțin timp, că trăiesc, în verile anilor 2019 și 2023. Drumul lung cu trenul, plin de peisaje care nu se regăsesc, dar pe care le caut constant în fiecare țară pe care o străbat și pe care o voi străbate de acum încolo.

Îmi ești un inamic, dar inamic creat din simpla suferință că trebuie să te părăsesc, deoarece tu, chiar tu, nu îmi oferi tot ceea ce îmi trebuie pentru a fi complet împlinită pe propriile plaiuri.

Și îmi e așa dor de tine că te caut în cele mai adânci amintiri. Amintiri de la Crăciun când mergeam să îmi colind toate neamurile. Amintiri de când bunica îmi oferea cea mai bună apă, la geamul de la parter al apartamentului ei. Amintiri de la colindat, când mergeam cu alți

copii din bloc, din ușă-n ușă, strângând niște bani pentru dulciuri. Amintiri din curtea liceului de după ce m-am apucat de fumat, lăsându-mi stomacul să urle de foame, în schimbul unei

alte țigări care îmi mănâncă sufletul și plămânii.

Amintiri din garsoniera în care împărțisem un pat cu mama sau tata, iar apoi propriul meu fotoliu care era luminat de unicul geam al acelei încăperi. Amintiri de când plângeam de la răni pe genunchi în urma unei căzături la joacă. Amintiri de mult apuse, despre singurele dăți când mă duceam să o văd pe străbunica într-un sat mic din Râmnicu Vâlcea.

Și în același timp, amintiri de suferință, de care nu mă pot scăpa încă din prima clasă de liceu, urmărindu-mă și acum, ca un coșmar ce nu se mai termină, dar care se accentuează de fiecare dată când zilele sunt mai scurte ca nopțile. Amintiri de când nu vorbeam predominant în limbi ce nu îmi sunt natale, chiar dacă aceste experiențe nu au început de mult timp. Și asta pentru că poate, mai nou, uneori, tânjesc pentru a comunica în propria limbă.

Și îmi e dor, din nou, de tine, dar nu pentru ceea ce m-ai făcut să îndur în facultate, dar pentru ceea ce m-ai făcut să învăț în ciuda a ceea ce mi-ai aruncat în față. Defapt, te detest pentru sistemul care nu lucrează pentru noi, ci împotriva noastră. Pentru orașul mult prea idealizat numit Cluj-Napoca, care a scos din mine ce a fost mai rău în ultimul an de studii superioare. Pentru că m-a făcut să mă simt ca un nimic, ca o urmă a ceea ce aș fi putut să fiu dacă nu erau toate acele așteptări și dorințe asupra mea.

Te detest pentru că modul în care istoria te-a maltratat se regăsește și acum în mentalitatea unor oameni. Un complex major de traume care au luat la asalt ființa mea încă dinainte să fiu capabilă să vorbesc, pentru că tu și istoria ta influențați acțiunile și vorbele scoase pe gură de cei din jurul meu. Și totuși te iubesc, din nou, pentru că prin simplă șansă am ajuns să te cunosc înainte să te dezvolți, mai mult sau mai puțin, într-un mod exemplar.

Pentru că te țin minte de dinainte de 2007, când străzile împăturate de zăpada murdară mă duceau la chioșcul unde doamna vânzătoare îmi dădea o gumă în loc de rest. Pe când clima încă lăsa zăpada să cadă la început de decembrie mai în fiecare an.

Pe când eu și vărul meu ne prefăceam constant că dormim de amiază, însă eu nu eram

capabilă să nu râd. Pe când bunica cealaltă era încă în viață și îmi dădea bani pe ascuns. Pe când străbunicul mă mângâia pe spate, în camera plină de plante, spunându-mi povești din război. Pe când frații și surorile tatălui meu încă nu erau căsătoriți, apartamentul fiind mereu plin de oameni. Pe când Crăciunul se simțea ca fiind Crăciun.

Ce a fost 2007, dacă nu o ruptură între ce a fost și ce poate să fie? Când toate drumurile dintr- o dată duceau către Europa, iar rudele, una câte una, și-au încercat norocul în alte țări mai dezvoltate. Știri despre tine, despre noi, care nu erau mereu pozitive, dar care mereu mă făceau să mă întreb ce ești tu defapt, dacă nu o dilemă a existenței mele?

Dintr-odată comunismul, ca și cum ar fi încetat să fie vreodată, se accentuează ca un laitmotiv al României. Lumea e prinsă în continuare într-o democrație condusă de foști oameni care lucrau pentru partid la acea vreme. Băsescu președinte, Boc prim-ministru, iar Udrea faimoasă pentru incapacitatea sa de a fi pur și simplu un ministru bun. Toți niște inapți.

Am început să fac jurnalism din frică să nu îmi omor pasiunea pentru scris. O prostie, dar poate cea mai mică dintre cele două variante. O moarte a complexului meu de eroină când, fără să vreau, m-am văzut legată de lanțuri imaginare care îmi zic că nu sunt destul de stabilă emoțional pentru a face jurnalism într-o lume în care ai fi concediat dacă ești o persoană etică.

Dar ce e etica în România, dacă nu o simplă fantezie care te scoate pe stradă să mori de foame, doar pentru că nu vrei să mergi în același căcat și îl mănânci, ca toți ceilalți.

Bani făcuți din căcat, care vor rămâne un căcat, în ciuda argumentelor că nu toată lumea își permite să fie corectă într-o societate incorectă.

Dar dacă este să vorbim de căcat, poate cel mai mare este încă, pentru mine, tragedia de la Colectiv, care mă macină la fiecare 30 octombrie, în fiecare an mai mult decât în cel

precedent. Am fost și suntem o turmă de vaci pentru un guvern, pentru un parlament, care nu vede nimic altceva, decât propriul buzunar plin de bani murdari.

Bani murdari care au costat mai mult de 60 de vieți, datorită unui incendiu și care, din păcate, nu este singura tragedie de acest fel. Dacă incendiul de la Colectiv mi-a marcat viața de la debutul adolescescenței, incendiul de la maternitatea Giulești mi-a marcat copilăria, chiar dacă pe atunci nu înțelegeam circumstanțele prea bine. Era totuși năucitor: nou-născuți și mame, morți din cauza unui foc care nu ar fi trebuit să aibă loc. Niciunul nu ar fi trebuit:

Giulești, Colectiv, Crevedia sau acele incendii din spitale din timpul pandemiei.

Și uite așa, m-am regăsit la vârsta de 14 ani în curtea școlii, ținând un moment de reculegere pentru niște oameni, niște tineri care au murit arși de vii sau în spitale, sperând că atunci când eu o să fiu de vârsta lor, lucrurile vor fi altfel.

Au urmat protestele, schimbarea de guvern, iar cu ele speranța că opinia publică va învinge în fața mâncătorilor de bani. Le vedeam la televizor și voiam, cu inima mea de copil pierdut prin titluri de știri, să mă alătur. Eram prea mică, îmi zicea mama. Nici măcar pe tata nu îl lăsa să meargă, din pura frică de a nu fie bătut de jandarmi pentru că cerea un drept.

Un drept în 2015, opt ani de când tu, draga Românie, ar fi trebuit să arăți că nu ești doar vorbe. Dar oare la ce se poate aștepta un om de la o țară mâncată de vie în istorie, decât la neputință care naște dispreț. De atunci am început să te disprețuiesc.

Nu eram nouă la evenimente care schimbau lumea, începusem de altfel să le analizez încă de la zece ani. La ce eram nouă a fost înțelegerea că poate totuși m-am născut într-o țară defectă care nu învață din greșeli. O țară pe care o iubesc, dar pentru care doare când vreau să mă-nclin în fața ei pe 1 decembrie.

Nu îmi e rușine că greșești, îmi e rușine că nu accepți când cineva dorește să te-ndrepte. Ești un morman de oameni care vorbesc tare când ar trebui să tacă, salvată de peisaje pe care aceiași oameni le distrug încet pentru alți bani murdari.

Uneori îmi e mie totuși și mai rușine că vreau să te reneg, urmând la scurt timp să fug înapoi în brațele tale, ca un copil ursuz care nu învață că anumite lucruri nu îi fac bine. Și asta pentru că încă îți văd potențialul. Încă ți-l văd, chiar și după Ordonanța 13, referendumul pentru familia tradițională, cazul Caracal, partidul AUR și acel 10%, protestele împotriva măsurilor COVID-19, 2 Mai și nemuritorul tău complex de victimă care țâșnește la fiecare ocazie în care o țară are nevoie de ajutorul tău.

Mi dor de tine pentru ce mi-ai putea da, dar niciodată nu îmi voi pune moralul și valorile la pământ, negând orice critică asupra ta. Simt apartenența la tine și poporul meu, căci îmi vine să plâng când văd că se afundă în noroi.

Îmi rămân doar lacrimi pentru tine, încercând să te accept, în ciuda tuturor dăților în care doream să te reneg, căci îmi ești dragă, prin simplul fapt că m-am născut pe teritoriul tău. Că ți-am văzut frumusețea prin munți, dealuri, mări și podișuri. Că te-am învățat din carte afară pentru a știi cum să îți înțeleg neajunsurile. Că ți-am vizitat castele și saline, locuri ascunse în care există cabane și pentru că m-am plimbat îndeajuns în orașul meu de loc, pentru a ști că poți, căci el în sine a putut să îți facă o imagine bună în afară.

Te iubesc, dar îți spun asta din afară. Încep să devin o statistică a lipsurilor tale, sperând că într-o zi o să mă primești înapoi pentru a-ți da o mână de sare sau poate chiar un pic de zahăr, iar tu să le primești, fără să te strâmbi.

Și îmi e dor de tine din nou, dar nu pentru ceea ce mi-ai oferit – doar nostalgii și dureri – , dar pentru ceea ce m-ai învățat prin continuul progres neliniar al existenței tale.

Ilustrații: Alexandra Cristina Duță