Ei de ce pot și tu nu?

Cum mi-am luat un an de pauză de la școală ca să pricep ceva din viață.

Ascultă povestea pe Soundcloud:Tata la volan. Întreținem un dialog care să ocolească întrebările importante de când am plecat de acasă. Priveam absent pe geam Bucureștiul care trebuia să mă primească în următorii trei ani. Aici urma să-mi construiesc viața de student la Filosofie, așa cum mi-o imaginasem zi de zi până atunci. Eu, un individ dezintegrat psihic și fizic la momentul respectiv. În portbagaj, o geantă de voiaj mare urma să-mi ofere sentimentul de cămin într-un loc străin.

Am ajuns în fața Facultății de Filosofie – prinsesem ultima cameră de la căminele din Grozăvești, adică nu aveam de făcut decât câțiva pași ca să ajung la cursuri. Mai mult decât convenabil. Mai primeam și bursă.

Mașina s-a oprit. Niciunul nu îndrăznea să spună ceva. Priveam blocat prin parbriz, ca și cum era ultimul moment de dinaintea unui proces pe care, odată început, nu-l mai puteam abandona. Avusesem multe discuții înainte de ziua aceea; fără curajul de a recunoaște, o decizie pe care tata o intuia se cristalizase în mine. Am tăcut în continuare. M-a privit. „Ești sigur că asta vrei?”

M-am uitat înapoi la el și am zis „Nu”. Mi-am aprins o țigară și aveam senzația că nu mai disting realitatea de ceea ce se petrece în capul meu. Și am plecat din București. Acum cinci ani, mi-am trăit testul validării sociale cu o intensitate patologică. Și l-am picat.

Cum am devenit un ratat

Cu geanta de voiaj în mână mă pregăteam să intru în casă. Până la 19 ani, nu am fost un om care să zâmbească prea mult. Aveam momente de fericire, dar nu se vedeau decât foarte rar. În timp ce mergeam, realizam că am un zâmbet care abia îmi încăpea pe față. Am deschis ușa. Mama s-a blocat când m-a văzut. A fost lângă mine înainte cu două luni de bacalaureat, când am plâns de disperare că vreau să merg la Filosofie și nu la Politehnică. S-a certat cu tata ca să-l convingă. Acum nu mai înțelegea nimic. Și nici nu mai era dispusă.

Deși atunci când m-am întors acasă am fost considerat un ratat, aceea a fost cea mai frumoasă zi pe care o avusesem în viața mea până atunci.

Când geanta mea de voiaj a atins podeaua din casă, a fost răsucit un comutator al vieții mele sociale. Din elevul „deștept și silitor” care-și luase bacalaureatul cu note care i-ar fi permis să intre la orice facultate din țară și din afară, ajunsesem ratatul care s-a săturat de învățat. Aiuritul care habar nu are ce vrea să facă cu viața lui. Cel care promitea să fie într-o ascensiune continuă, tocmai intrase într-un picaj cu toate speranțele puse în el.

Am realizat atunci că unul dintre cele mai toxice moduri în care poți motiva sau manipula un om este prin comparații obsesive cu ceilalți. Din simplul motiv că, în loc să descoperi cine ești, vei fi doar o reflexie nesatisfăcătoare a celor din jur. Eram pus în comparație cu foști colegi sau prieteni care erau deja înhămați la o facultate, își căutau chirii în alte orașe și-și pregăteau borcanele cu zacuscă. În modul în care foarte mulți am fost crescuți: „Ei de ce pot și tu nu?!”. Și le dădeam dreptate: nu mai puteam. În același timp, nici nu-mi mai doream.

Am debutat ca ratat în viața pe care o puteam considera într-adevăr ca fiind a mea, în care îmi asumam nevoia de timp ca să înțeleg cine sunt și ce vreau. Devenisem deodată conștient de faptul că pot să încerc și să greșesc. Concluzie pe care trebuie să mi-o amintesc din când în când și în prezent. Ceea ce pentru cei din jur părea un eșec devastator, pentru mine a fost un succes profund. Iar asta m-a făcut capabil să rezist într-o viață socială și familială care-și ridicaseră ziduri ale dezamăgirii față de mine.
Greșesc. Dacă nu acum, atunci când?

Nu spun că este exagerat să te gândești la 19 ani ce vrei să faci cu viața ta. Ba chiar din contră – este un proces de autocunoaștere care este foarte bine să înceapă la vârsta asta. Problema apare în momentul când soluționarea face diferența dintre ratare sau nu. În anumite cazuri chiar între a trăi sau nu.

Am intrat la Facultatea de Filosofie din București și i-am trecut pragul de două ori: o dată să-mi depun dosarul și să-mi văd camera de cămin; încă o dată să-mi iau dosarul și să-mi plătesc căminul în care n-am stat nicio zi. Bursa nu mi-am luat-o niciodată. Am considerat că nu este etic să primesc bani fără să fi investit timp și energie în direcția studiului. Mi-am luat un an pauză de la un sistem educațional care mă pregătea pentru o realitate pe care nu o cunoșteam. Dar pe care mă hotărâsem s-o descopăr singur.

Indiferent ce facultate aș fi ales în final, aceeași decizie ar fi fost luată. După 12 ani de școală, aveam nevoie de un timp pentru mine în care să trăiesc realitatea din jur.

E absurd cât de puțin timp simți că ai la 19 ani ca să-ți decizi viața

Clasa a XII-a într-un liceu din Prahova. O sală mare și prăfuită, cu bănci roase de prea multe generații. Ferestre din lemn scorojit ce țin geamuri crăpate. O profesoară așezată la catedră, pe un postament ce o pune deasupra tuturor. Liniște, cu foieli ocazionale pe scaunele incomode. Pe fiecare elev îl privește pe sub ochelari. „Tu ce vrei să te faci?”

Răspunsurile se lovesc de pereți. Inginer. Medic. Avocat. Programator. Se uită la mine. „Tu?”

Deși pregătit temeinic de Politehnică la București, cu două luni înainte de bacalaureat luasem o altă hotărâre: „Merg la Filosofie!”

Lumea se oprește în loc. Profesoara îmi zice lent și apăsat, ca și cum mi-ar fi pus cu fierul înroșit verdictul de eșec în frunte: „O să numeri mărunțișul din buzunare”. Trece cu chestionarea viitorului la ceilalți colegi.

În scrisoarea motivațională cu care în urmă cu cinci ani am intrat la Facultatea de Filosofie notam la final: „Sunt conștient că sunt șanse mari ca o perioadă de timp (în special în faza timpurie a parcursului meu) lucrurile pe plan financiar să nu meargă tocmai mulțumitor (sper ca acesta să fie singurul plan deficitar). Sunt dispus să îndur o astfel de perioadă. Un timp, probabil, voi fi librar și-mi voi rația țigările.” Mă imaginam capabil să dorm pe o scândură, să trăiesc cu apă și pâine, dar înconjurat de cărți, pagini scrise de mine și hrănit zi de zi cu bucuria de a merge în direcția pe care mai toți din jur mi-au negat-o. Pentru ca într-o zi să ajung la o satisfacție pe toate planurile.

Aveam 19 ani și eram convins că e momentul să-mi dau seama ce să fac cu viața mea. Oamenii din jur, de asemenea. Cu toate astea, orice variantă alegeam, o frică de eșec mă paraliza. Am mers în paralel cu toate pasiunile mele, aparent contradictorii: de-o parte literatură, filosofie și politică; de cealaltă, matematică și fizică. Dar venise momentul în care mi se spunea că trebuie să aleg un drum, să renunț la celelalte variante posibile.

Ce dracu` vreau să fac cu viața mea?

Reușeam să trăiesc cu disperarea din perioada respectivă înconjurându-mă de cărți și scriind nebunește în jurnal, ca și cum m-aș fi conectat la un tub de oxigen. Încercam să găsesc răspunsuri la atât de multe întrebări și neliniști care-mi adânceau temerile față de viitor. Ce mă pasionează cel mai mult? Din ce aș putea câștiga bani? Dacă aleg greșit? Voi reuși să fiu fericit cu viața mea? Pas cu pas mă apropiam de ratare și speram că voi găsi o soluție.

Mă simțeam teribil de singur, indiferent de câți oameni aveam în jur. De la un stres care ajungea să se manifeste fizic, obsesiv-compulsiv, am ajuns să-mi fac răni adânci pe scalp cu mâinile. Fumam aproape două pachete de Marlboro roșu lung și beam câteva cafele pe zi. Dormeam patru-cinci ore pe noapte. Mi se vedeau coastele și pantalonii picau de pe mine.

Viața mea interioară fermenta teribil și-i dădeam cep zilnic ca să se verse în jurnal – uneori pentru toată ziua. Scriam enorm. Citeam enorm. Biroul meu era asediat de cărți atât de diverse, de la filosofie, ficțiune, până la poezie și politică. Mai toate începute, cu cel puțin un semn de carte, sublinieri și adnotări pe marginea lor. Numărul de pagini deschise în browser pe laptop era demn de o lucrare de doctorat. Încercam pe cât posibil să mă păstrez într-o altă lume, în care căutam soluții pentru realitatea mea.
De când mă trezeam și până adormeam, mă întrebam ce dracu` vreau să fac cu viața mea. Eram în depresie și soluționarea ei părea a fi răspunsul la întrebarea asta. Senzația că nu am suficient timp mă lăsa fără aer. Prin sânge îmi curgea speranța că fiecare clipă pe care o petrec gândindu-mă mă apropie de momentul în care pun toate piesele în ordine. Dar cu toată perseverența de a despica firul în patru, răspunsul care m-ar fi salvat de ratare în ochii societății nu mai venea. Iar la 19 ani ideea de ratare se simțea ca o ghilotină.
Mă consuma o foame profundă pentru poveștile oamenilor – să înțeleg cum și de ce au luat anumite decizii, în speranța că voi înțelege cum să le iau pe ale mele. Nu existau consilieri în carieră, iar orele de dirigenție erau folosite, clasic, pentru pregătirea de bac. Despre teste de orientare profesională nu mi-a spus nimeni. Așa că discutam cu oricine aveam ocazia. Mă uitam în jur: părea că mai toată lumea descoperise ce vrea să facă. Eu umblam ca o găină cu gâtul tăiat, sperând ca fiecare persoană întâlnită să-mi ofere un pansament salvator. Dar a durat un timp până să înțeleg un fapt: cu toții trăiau o ficțiune croșetată din spusele celor din jur, frânturi de informații culese haotic de pe internet și speranțe ireale față de viața lor.Cu toții erau speriați de ratare.
Doar că nu se discuta deschis despre asta.Dacă ar fi să mă gândesc la perioada din viața mea în care am plâns cel mai mult de disperare, asta a fost. La 19 ani eram bătrân, extenuat și deprimat, încercând să-mi dau seama ce voiam să fie în toată viața pe care o aveam în față. Dar care nu mă mai entuziasma deloc. Mă uram în fiecare clipă cu o perseverență dictatorială.

Viața printre fiare

Acasă, în Prahova. Obișnuiam în anul de pauză să ies seara din casă și să stau pe marginea drumului, uitându-mă la fiecare mașină în parte care trecea. Îmi aprindeam țigară după țigară, mă uitam în jur și îmi analizam viața în ansamblu, cum n-o mai făcusem niciodată până atunci: cu răbdare și dorință de a descoperi cât mai mult. Simțeam că am timp, în sfârșit.

Mă gândeam la prietenii și foștii mei colegi care erau în momentul respectiv la facultate. Simțeam decalajul care apăruse între noi. Bineînțeles, mă simțeam singur. Ceea ce m-a făcut să apreciez mai mult fiecare interacțiune cu ei, prin care voiam să înțeleg în avans lumea în care ei deja intraseră. Povești din cămin, viața la cursuri, întâlnirea cu colegi din alte zone ale țării, beții și mersul prin cluburi – toate erau un deliciu pentru mine, pe care-l savuram de fiecare dată când aveam ocazia.

În același timp, m-am decis să fiu deschis și către alți oameni care erau în apropierea mea, dar care până atunci nu mă interesau. Pentru că interacționăm doar cu cei cu care considerăm că sunt pe același nivel în ierarhia socială. În momentul în care m-am prăbușit de la nivelul la care eram în ochii lumii, m-am găsit în același loc cu cei care, ca mine, refuzaseră să meargă la facultate. Cei ca mine: ratații. Am fost surprins să găsesc niște oameni realiști, care-și asumau viața lor. Pentru că și eu munceam, mi-au oferit la rândul lor apreciere și respect. Părea în acel moment că „ratații” tocmai luaseră decizia care deja le oferea un avans față de cei care își așteptau borcanele de zacuscă.

Poate știam eu să abordez conceptul de supraom la Nietzsche – dar mai aveam de învățat mult până să pot purta un dialog modest cu cineva.Am lucrat în vânzări de piese auto second-hand – ceea ce nu a însemnat stat în birou. Ci muncă fizică, deplasări în locuri în care nu fusesem niciodată până atunci și dialogul cu oameni din toate păturile sociale. Fiecare zi presupunea rezolvarea unor probleme reale, care-i implicau și pe alți oameni. Viața mea tocmai înregistrase o trecere categorică de la abstract la concret. Lăsasem de-o parte biblioteca pentru a sta printre fiare. Dădusem cămașa de student pentru salopeta de muncitor. Învățam cum să devin util și să câștig bani. A durat un timp până am reușit să nu mă mai bâlbâi la primul telefon cu un client. Cum să-mi planific ziua ca să pot face față fizic și psihic. Și cum să interacționez cu colegii de muncă astfel încât să ne respectăm, mai ales că erau mai în vârstă decât mine.

Încetul cu încetul începeam să fac parte din societate. Și îmi plăcea la nebunie. Am învățat să spun „da” la orice propunere de a întâlni oameni, de a descoperi, de a mă implica și de a munci. Priveam lumea clar ca și cum abia ieșisem dintr-o operație de cataractă. Și învățam să relaționez cu ceilalți cu același devotament cu care copilul învață să meargă, indiferent de câte ori cade.

O eroare în sistem

Mă dezvoltam într-un ritm alert. Căpătam încredere în mine și în puterile mele. Îmi construiam fundația în realitate, acest tărâm pe care abia începeam să-l explorez într-adevăr. Ceea ce m-a făcut să realizez ce alesesem de fapt prin „nu”-ul spus în fața facultății: un an de maturizare. Un an de pauză de la un sistem educațional. Dar nu de la învățat.

Din exterior însă ceea ce se vedea era că „stăteam printre fiare”. Mamei îi era teamă că odată ce am început să-mi câștig banii, nu voi mai fi interesat de facultate. Argumentul că, din contră, mă pregătesc pentru facultate nu o convingea. Tata își păstra totuși încrederea.

În acest timp m-am reconstruit psihic mai puternic decât fusesem vreodată până atunci. Făceam pași în care înțelegeam cum să ies din depresie. Aveam un context în care să aplic tot ce studiasem între patru pereți. Studiam moralitatea pe viu, principii economice și sociale, impactul politicului în viața de zi cu zi a unor simpli angajați. Fizica și matematica ce nu părăsiseră până atunci caietele mele, aveam ocazia să le văd în munca mea. Cel mai important, am înțeles un fapt pe care mi-l amintesc mereu când îmi testez limitele: viața nu e un sprint, ci un maraton pe care trebuie să-l ducem în ritmul nostru.

Am luat aproape un an de pauză de la biblioteca mea. Nu mai voiam să mă refugiez în gânduri înalte și relativități, să cutreier ficțiunile mele sau ale altora. Tocmai începeam să-mi trăiesc povestea mea. Pentru prima dată, trăiam în lume cu aceeași pasiune cu care până atunci doar citeam și scriam în camera mea.

Dacă nu aș fi avut anul de pauză, sunt convins că aș fi abandonat facultatea. Indiferent de profil sau de oraș. Din simplul motiv că nu aș fi fost pregătit psihic și emoțional. Cât de deștepți suntem este rareori problema.

Am discutat cu atât de mulți alții care au trecut sau trec prin disperări asemănătoare în perioada clasei a XII-a (și mai ales în timpul facultății), încât realizez că este o problemă pe care nu am trăit-o doar eu. Sunt convins că dacă ar fi măcar sugerată varianta anului de pauză, foarte mulți tineri ar accepta-o. Iar după aceea ar putea lua o decizie ceva mai asumată față de ce vor să facă în continuare.

Un proces defectuos

M-am gândit la ce decizii aș fi luat eu dacă aș fi trăit finalul liceului în timpul pandemiei. Având în vedere că atunci, ca și acum, a fost senzația că lumea se sfârșește, sunt convins că aceleași. În contextul pandemiei, numărul studenților abia admiși care au ales un gap year a crescut enorm – pentru Harvard s-a ajuns la 20% de la 6%, iar pentru MIT la 8% de la 1%. Nu este o situație izolată. Și este cât se poate de normal: la nivel internațional trecem printr-o perioadă în care regulile jocului se rescriu. Dacă înainte de pandemie poate era nevoie de un an în care tinerii să se obișnuiască cu realitatea înainte de facultate, acum devine aproape un imperativ.

Cu toate acestea, universitățile din România nu par conștiente sau interesate de acest aspect și încearcă să mențină un proces care, de atât de mult timp, este defectuos. Atât pentru acestea în particular, cât și pentru societate, în general. Deja abandonul universitar în România este de 40%, plasând-o pe locul întâi în Uniunea Europeană. Și tot este puțin pentru cât de mulți ar vrea să abandoneze de fapt, dar nu fac pasul din considerente ce țin de mentalitatea „am început-o, hai s-o termin pentru diplomă sau de rușine”. Problema este mult mai profundă, dar ne-am obișnuit cu ea, astfel încât nici n-o luăm în considerare: presiunea socială de a face o facultate.

Motivația celor din jur n-o va înlocui niciodată pe cea personală – indiferent că este vorba de părinți, prieteni sau simple cunoștințe.

A forța pe cineva să meargă la o facultate fără să-și dorească într-adevăr asta, doar fiindcă așa este „obiceiul” sau „e bine să ai o diplomă” pune o presiune enormă. Suntem dispuși să alegem orice variantă, numai să alegem una și să scăpăm de tot haosul și presiunea din jur. Din păcate, a urma o facultate, oricare, ca o formă de escapism este benefică pe termen scurt, dar cu rezultate dezamăgitoare pe termen lung. În pandemie, numărul studenților care vor veni la facultate, doar ca să fie undeva, o să crească. Și al celor care o vor părăsi, de asemenea.

Nu este o rețetă pentru toți

Sunt suficiente cazuri în care contextul familial sau social nu este potrivit, iar mersul la orice facultate este cea mai sănătoasă decizie de luat. Dar sunt convins că varianta anului de pauză este cea mai potrivită pentru mult mai mulți tineri decât am putea bănui. Și că ar putea readuce la viață procente importante din fiecare generație.

Este o limită fină între experiențele dure care sunt traumatice și cele care ne întăresc psihic. Nu știu de care parte am fost și nu are rost să mă victimizez – sunt convins că sunt elevi care au trăit perioada de final a liceului mult mai tragic decât mine. Indiferent că este vorba de elevi din vârful clasamentului sau nu, tensiunea generală din perioada de final a liceului cumulată cu cea a admiterilor la facultate poate face viața tinerilor un chin zilnic: instabilitate emoțională, neîncredere în ei înșiși, certitudinea că nu au suficient timp să-și decidă viitorul sau, cel mai grav, depresie. Cu alte cuvinte, o personalitate șubrezită cu care-și vor continua drumul în studii superioare.

Un an de pauză nu este o decizie ușor de luat, ca orice decizie importantă. Pentru că este opțiunea sinonimă cu ratarea în societatea românească. Orice părinte va fi reținut să-și lase copilul să scadă în ierarhia socială. De cele mai multe ori, din teama că nu va urca înapoi și se va pierde pe drum în anul respectiv. Cu toate acestea, am văzut ratare în egală măsură de-o parte și de alta a zidurilor facultății.

Înseamnă puțin ca timp, dar enorm ca impact asupra noastră. E un pariu în care nu avem cum să pierdem: nu a fost pe cât de satisfăcător ne așteptam să fie, nu este nicio problemă. Ne începem studiile. La 18-19 ani este loc suficient de greșit și încercat altceva. Este loc chiar și la vârste mai înaintate decât am crede. Dacă nu știm să ne cerem timpul, ceilalți nu ni-l vor da, indiferent cât de multă nevoie avem de el. Să ne oferim un spațiu de reflecție după liceu sau chiar în facultate, ca să analizăm și să luăm o decizie, mi se pare cel mai sănătos mod de a ne pregăti pentru turbionul societății. În pandemie, cu atât mai mult.

Chiar dacă îi dezamăgim pe cei din jur, durerea cea mai mare este să ne dezamăgim pe noi fiindcă n-am luat deciziile care ni se potrivesc. Nu văd nimic mai tragic decât frica de a ne reinventa – mai ales având în vedere faptul că schimbarea este singura constantă într-o lume care evoluează într-un ritm atât de alert precum societatea actuală. Fie că vrem, fie că nu, chestionarea „asta vreau să fac cu viața mea?” este gândul cel mai sănătos, dar și cel mai dureros, care va fi cu noi în fiecare moment în care ne îndoim de punctul în care am ajuns. Nu vom descoperi o soluție care să ne mulțumească toată viața, ci mereu va trebui să căutăm altceva. Ceea ce-i dă și farmecul.

Cosmin Iliescu are 24 de ani și e din Brașov. E masterand în Afaceri Publice Internaționale la Universitatea din București.

Matei Rădulescu are 19 ani și e student la Grafică la Universitatea de Arte din București.

Editor text: Vlad Tăușance

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.