Despre fricile și furia de care nu scăpăm

Am deschis cartea aia pe care o tot car cu mine. Eram în tramvai. Nu ascultam muzică, cum fac de obicei, pentru că îmi pusesem căștile deja în fundul ghiozdanului și nu mai aveam energie să scobesc după ele în gaura aia neagră de scule. Nici nu mai țin minte ce carte era, dar eram în perioada mea de non-ficțiune, pentru că asta citesc oamenii care se preocupă de lumea din jur. „Arta de a …” și pui tu acolo o bucată din alea 24 de ore pe care nu reușești să o faci bine, un fel de totem al neputinței de a face lucrurile pe care ești obligat să le faci în viață. O formă de copt pusă în mintea noastră de adulți.

M-am bâțâit pe șine cu nasul în mirosul de carte nouă, de la Pantelimon până la Iancului. Când am coborât, pe lângă greutatea ghiozdanului, m-a tras în jos și mirosul de mucenici de peste drum. În martie, gogoșile alea cu nucă și vanilie sunt singurele chestii care par acceptabil de nesănătoase ca să le mănânc în loc de prânz. Când treceam strada, mă uitam să nu care cumva sa dispară patiseria aia. S-a auzit un scârțâit de roți puternic din dreapta. Era să mă calce mașina. Nu cred că meritam eu neapărat asta, dar ar fi fost comico-filosofic să mor pentru niște aluat îmbibat și după să se facă secte ale Bisericii Ortodoxe cu logo de Mercedes în loc de cruce.

Coborâtul de scări la metrou mi-a mai încercat genunchii pentru că scările rulante erau în reparații. Arătau ca un atelier de mecanic deschis în mijlocul drumului, motorul scos și pus pe jos, cinci bărbați în salopete albastre lângă și un cârlig pe o captă de metal care îi ajuta să mute roțile mari unse cu vaselină. Într-un fel mă bucuram, pentru că de fiecare dată când cobor scările mă gândesc la cum o fată prin 2010 a rămas fără picior după ce vărul ucigaș lui Chat GPT i-a înghițit șiretul ca pe spaghete.

Mă gândesc cât de ciudați suntem. Apropiem o bucată de plastic de o bucată de metal care face ca alte două bucăți de plastic să se miște, parcă ironic făcute transparent să vezi cât de subordonat normelor societății ești, și să te lase să mergi la metrou.

Pe peron m-am sprijinit de a doua bară de metal care ține balustrada de scări. Mereu mă lipesc de ea pentru că acolo vine exact ușa care mă lasă, inevitabil, la locul potrivit să iau următoarele scări când schimb. Nu că celălalt metrou ar ajunge așa mai repede, dar face totul mai simplu, nu trebuie să mă uit în jur. De obicei sunt obosit de la primul pas în vagon, încropesc în gând un plan Marshall pentru planetă, să o salvez de radicalizare, schimbări climatice și brânză proastă de la Carrefour. După ce am evitat să ating marcajele făcute pentru orbi, pentru că simt că nu sunt făcute ca un plod cu plictiseală să le folosească, am pus ochii iarăși în carte, de data asta cu niște conversații pe fundal. Nu mă puteam concentra total pentru că în fața mea era o ceartă pentru ce se întâmplă cu mall-ul de la ora 20. Se închide sau nu? N-am aflat. A trebuit să schimb metroul. Meciul din mall dintre Churchill și Roosevelt s-a anulat.

Primul pas în râul de oameni e mereu cel mai greu, după doar trebuie să eviți oamenii care vin ca niște crengi când sunt inundații pe râurile de munte. Am urcat scările de la Victoriei în ritmul omului din capul lor care ne ținea pe toți în limita legală de urcat pe scări, oricare ar fi aia. M-am sprijinit puțin de perete uitându-mă de pe margine la râul de oameni. Așa înghesuiți pe peron oamenii par mai civilizați, într-un fel, riscul de a fi împins dacă te apuci să ai aere de superioritate față ce celălalt care nu poartă o carte în mână e mare.

Las privirea în jos și îmi încep rutina de gimnastică emoțională. Ce am de făcut azi? Postat o știre pe Tik Tok, haine, învățat la rusă. Postat o știre pe Tik Tok, haine, învățat la rusă. Oare i-am scris Anei că ne vedem sâmbătă? Nu mai știu, o să verific, mi-am zis. N-am mai verificat și nu-i scrisesem, dar cred că m-a iertat. Până la urmă cât de rău putea să fie, dacă nu ne mai vedeam încă o săptămână venea alta după. Parcurile nu se închid niciodată.

Când a reușit să se târască CFR-ul hipsterilor pe peron, în fața mea, aproape printre picioare, s-a băgat o fetiță mică, sub un metru. Geaca roz cu căciulă de vreo trei-patru ani avea în mână un puzzle cu cățeluși, de trei pe patru piese. În spatele ei a apărut un băiat de peste doi metri, cu o geacă roșie cu albastru. Avea părul negru care părea aproape vopsit la cât de uniformă era culoarea. Mă gândeam cât de bine o fi să ai timp de din astea, eu n-am timp să mă spăl bine pe cap.

Cea mică spunea câteva cuvinte în șoaptă, s-a grăbit să se joace cu puzzle-ul și a vrut să intre în metrou. Lunganul a dat să o țină de glugă ca să nu calce între peron și metrou. Mereu e periculos acolo, mie îmi e frică să nu-mi scap telefonul, darămite sora mai mică. Cei doi s-au apropiat de mijlocul vagonului, iar el i-a făcut semn să se țină de bară, dar ea a protestat întorcându-se cu o atitudine de prințesă cu spatele la el. Când a văzut că nu merge cu ea, bestia s-a lăsat calm pe un genunchi, fără să-i spună ceva. Ea s-a așezat pe piciorul proptit de pământ și acesta s-a aplecat spre ea ca și cum ar fi protejat-o de o rafală puternică de ploaie.

O femeie care intrase la finalul dramei în metrou, l-a văzut și l-a întrebat:

– Nu vă supărați, nu vreți să vă așezați cu fetița? El și-a ridicat privirea. Era un chip calm, cu niște ochi mari, negri.

Nu a spus nimic, dar a privit-o direct în ochi, apoi s-a întors la puzzle-ul prințesei încercând să pună o piesă în colț. Ea nu voia și respingea conformitatea de a avea un puzzle întreg. Cum de multe ori fac adulții când încep să-și cumpere tâmpenii care le mănâncă banii și dau la o parte oamenii buni pe oameni „valoroși”, doar nu vor să fie drăcia aia întreagă.

Acum geaca roz scotea sunete mai bine definite și am auzit șoptit:

– Niet.. Niet.. Ia ne haciu… Ajutat de rusă, mi-am dat seama că înseamnă „Nu, nu, nu vreau”.

Pe moment mi-am blestemat alegerea stupidă de a învăța rusă la liceu. Oare ce oi fi făcut de am ajuns să mă condamn singur martor la suferința atâtor milioane de oameni. Ce am făcut să îmi picur oceanul ăsta rece în ochi? De ce nu mai scăpam nici în metrou de asta?

Cel mai probabil plecăciunea au mai exersat-o în coregrafie de foarte multe ori, în ploaie sau în frig. Când au plecat de acasă, când au oprit în gară, în tren și în fiecare loc în care o furtună invizibilă rupea rădăcinile lor de casă. Dacă avea trei sau patru ani, mi-am dat seama, deja mai bine de un sfert din viața ei a petrecut-o aici, într-un loc în mare parte jegos, cu oameni care vorbesc ciudat și care cu siguranță vor să-ți pui piesa de puzzle la loc și să te cari, rapid.

Mă mir că a mai rămas cu căciula aia roz întreagă. Nu pentru că ar fi mușcat din ea compulsiv din anxietate, ci din cauză că a trecut un pumnal prin ea. Un tăiș ascuțit perfect de un meșter rus așa încât să taie până în cele mai adânci părți ale memoriei ei, fără ca ochiul femeii din metrou să poată vedea. Să uite cine e și să-și uite limba. Să fugă continuu de teroare până la extenuare.

Să facă din copierea ADN-ului fetei, peste ani, o nouă generație care se va ghemui și ea pe podele, cu ochii închiși și stomacul strâns de frică, fără să știe de ce simte asta. Cu lacrimi în ochi de la insomnie și carnea care doare pe oase de oboseală. Astea toate pentru că plumbul lor nu taie doar prin carne ci și prin suflete.

Mai tulburat am rămas de calmul chipului lui frate-su care nu exprima nimic. Nu mai era nici frică, nici furie, nici confuzie. El știa ce a vrut să spună femeia. Nu cred că a înțeles, dar știa. Era o resemnare în actul 3 „Izolare la bara de metal Metrorex”. A ales deliberat să rămână îngenuncheat pentru a fi cu mototolul roz de soră-sa ca ultim act de curaj.

Am fost dat afară din metrou la Romană de vocea robotică ce anunța stația. După câțiva pași mi-am dat seama că inima mea bătea pe un ritm care rămăsese lângă ghemotocul de suflete de pe podeaua din metrou. Îmi zideam în interior sentimentul de durere pe faptul că nu mi-am scos dopurile alea de urechi care mă izolau de suferința necerută a altora. Am încercat să-mi revin, să-mi pun arterele la loc în mișcare, dar ca piesele pe care copila le tot muta pe placă, ele nu-și mai găseau locul. Poate aș fi avut nevoie și eu de o capră de metal care să-i ghideze pe ăia cinci arhangheli ai mucenicilor să-mi pună înapoi psihicul perturbat de realitate. Dar poate piesa aia de puzzle nu trebuie să fie la locul ei, ca certitudinile că viața noastră mai poate merge la fel ca ieri.

Notă: Textul a fost scris în Martie 2023