[inspiră adânc]

[expiră] 

Am momente când îmi calculez fiecare mișcare. Analizez des urmările pe care le-ar putea avea acțiunile mele. Mă uit „stânga-dreapta” să nu mă pândească vreo situație grea, care să mă dea peste cap. Mi-e frică să nu fac ceva greșit și apoi să „trag consecințele”. Mi-e teamă de discursurile minții mele atunci când sunt în dificultate. Mi-e frică de multe lucruri în viață, dar cel mai frică îmi e de mine în momente ca astea. 

Uneori nu am energie să mă mai ocup de lucrurile pe care le făceam cu drag. Nu-mi mai aduc atât de multă satisfacție. Îmi bate inima tare și tot ce m-ar ajuta e să-mi iau o pauză. Vreau doar să dorm și să nu mai simt toată agitația pe care, neintenționat, oamenii mi-o creează. Dar îmi zic că nu e timp. Sunt o grămadă de deadline-uri care așteaptă să fie acoperite. Simt că oamenii trag prea des de mine să-mi fac treaba. Eu trag foarte mult de mine să trăiesc. Mă simt uneori ca și cum problema ar fi la mine, ca și cum aș fi singura care vrea o pauză atunci când toată lumea vrea să lucreze. Am senzația că îi încurc mai mult decât îi ajut. Mă simt copleșită tot mai des și conviețuiesc cu anxietatea zilei de azi și de mâine. 

Sunt o grămadă de lucruri pe care le poți face pentru tine în situații ca astea. Sau cel puțin așa zic toți oamenii care sunt at peace cu timpul lor. Poți să te plimbi până durerea pe care o simți în picioare pare mai mare decât durerea care s-a agățat de suflet și acum nu vrea să te mai lase. Așa că te hotărăști să mergi pe o canapea comodă și să îți spui povestea unei persoane pe care nu o cunoști, dar căreia vrei să-i povestești toată viața. E ciudat cum oamenii fac asta. Dar e și super util. Poate mult mai util decât să stai pe balcon de unul singur și să lași lacrimile să te năpădească. Mama îmi spunea mereu să nu mai fac asta. „Tot ce faci – zicea – e să-ți inunzi creierul cu tristețe și apoi nu mai ești în stare de nimic.” Mă gândesc la cuvintele ei și de fiecare dată se adeveresc. Mai mult. Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. 

Uneori mai ies în contexte sociale pe care de obicei le iubesc. Timpul trece mai repede când mai vezi și perspectivele altor oameni. Încerc să țin pasul cu cei care mă salută și îi întreb cum le mai merge. Îi ascult până când obosesc și starea mi se schimbă. Sunt prea mulți în jurul meu și am senzația că totuși nu am pe nimeni. Plec acasă la final de zi cu regretul ăsta, după seri întregi în care am stat să construiesc cu mine zidurile unei aproape-cetăți, care să mă apere de tot ce simt acum. Mi-s ochii în lacrimi și începe să mi se facă ușor frică. Iau un autobuz – e prea târziu să merg pe jos o oră până acasă, oricât de mult mi-aș dori. Aș vrea să plâng aici, acum, dar nu fac asta. Nu că nu aș vrea, dar mi s-a format o rezistență care mă împiedică să fac asta în public. Mi-e frică să nu fiu urmărită pe stradă. În căști e muzica tare; e o muzică tristă. E mai ușor să navighez prin situație dacă simt că nu sunt singură în asta; de obicei, piesele mele preferate verbalizează mai bine ce simt. Cobor din autobuz. Grăbesc pasul, iar inima îmi bate tare. S-au adunat prea multe stări cu care nu știu ce să fac. E târziu, așa că nu o mai pot suna pe mama. Probabil că doarme. Îi scriu doar că am ajuns, cred că e mai bine așa. Mă ia o stare de panică. Mă gândesc la tot ce nu-mi dă pace. Îmi curg lacrimile pe obraji și simt că mă sufoc. Simt că orice din jurul meu e prea mult. Îmi pare rău că n-am sunat-o pe mama. Mă sprijin cu o mână de comodă și cu una de brațul canapelei. Prefer să rămân în picioare până îmi scot toate regretele din mine. Până toate frustrările se scurg din mine, la fel cum se scurge timpul pe ceas. Mă uit la mine în oglindă. Nu-mi pasă că mi-a curs rimelul și zâmbetul pe care îl vor toți nu-mi mai luminează fața. E o stare ciudată și nu știu ce ar trebui să fac în situația asta. Mă gândesc că dintr-o secundă în alta pot să pierd tot ce mi-a mai rămas. Îmi pare rău că n-am mai mult timp pentru mine și pentru cei ce vor să-mi fie alături. Rămân în starea aia până nimic nu se mai simte greu de dus. 

Următoarele zile, vin cu același discurs. „S-a întâmplat un cry session. Mi-e capul greu și am tot felul de stări. Aș vrea să merg mai departe cu ce am de făcut, dar mi-e frică să nu cedez.”

Aflu mai târziu că e posibil să fi fost un atac de panică. 

Vreau să-ți zic un mic gând. În visul meu erai tu. M-ai întrebat dacă sunt ok și m-am răstit la tine. Și tu în loc să te superi, m-ai luat în brațe. M-am trezit așa calm și liniștit.

Primesc cuvintele astea care aș fi vrut să-mi sune în cap în momentul când cerul părea că apasă pe mine. Derulez, în cap, tot filmul. Conștientizez că în asta nu sunt și nu voi fi singură. Că cel puțin cineva se găsește să asculte. Uneori mă simt aceeași persoană cu oamenii pe care îi iubesc. 

Rămân fixată pe ce am citit. Îmi dau seama că în tot timpul ăsta am uitat să mă mai iau și eu în brațe.