Atunci când părinții tăi divorțează, te aștepți la multe schimbări, dar nu le prevezi pe cele din măruntaiele frigiderului şi nici noul orar de utilizare a bucătăriei: ,,De la două mâncăm noi, de la trei, tu.”

Deschid frigiderul și găsesc de două ori mai multă mâncare decât de obicei, același tip de cașcaval în două exemplare, pachete de unt diferite, unul gras și unul light, și caserole pe fiecare raft. Nu e un semn de prosperitate, ci indiciul că tata e pe cont propriu și că mama nu mai gătește pentru el. Bucătăria e împărțită în două tabere: cea a cartofilor prăjiți, supelor la plic și borcanelor cu gem – proviziile unui bărbat care nu are talente culinare – și cea a adversarului, cu supă cremă de roșii și tocăniță de cartofi.

E opt seara şi casa scării miroase a șnițele. Eu car cutii ca un hoț, coborând tiptil pe trepte. Lumina de afară de-abia răzbește prin geamul uscătorului, dar noi nu aprindem întrerupătorul fiindcă ne văd vecinii. În fața apartamentului de la trei, casa noastră de 17 ani, stau stive de cutii sprijinite de peretele de culoarea piersicii, pe care se văd urme de pantofi și de chei.

Pe fiecare palier al blocului este câte un uscător, dar nimeni nu-și atârnă rufele acolo, pentru că e mizerie de la porumbei. Așa că s-au transformat în depozite: al nostru e plin de cărți, patine, bucăți de gresie și lucruri care nu mai folosesc nimănui, dar pe care tata refuză să le arunce. Butoaie cu varză și borcane cu castraveți murați la etajul doi, obiecte de mobilier la unu, iar la patru n-am urcat niciodată.

Tata pleacă de acasă după 20 de ani de căsnicie și eu îl ajut să-și care lucrurile cu niște brațe moi și nesigure. Îi e rușine și n-ar vrea să-l vadă vreun vecin care să-i ceară explicații. Cobor scările cu greutate și gâfâi. Tata are probleme cu coloana, dar încearcă să pară puternic. Punem în mașină pantofii și cărțile de psihologie din uscător, indiciul noii lui pasiuni, după care urcăm din nou să aducem restul pachetelor.

De obicei, tata vorbește mult – e varianta adultă a copiilor sfătoși care știu totul, dar acum nu spune nimic, se pare că nicio carte de dezvoltare personală nu-l ajută în momentele astea. Nu reușesc să țin pasul cu el, urcă și coboară scările ca și cum asta l-ar salva de criticile vecinilor. El a scăpat, dar eu n-am fost scutită de întrebările vecinilor, ale preotului și ale judecătorului.

***

Eram egoistă când eram mică.

Dacă m-ar fi întrebat cineva în copilărie care e perioada mea preferată din an, aș fi răspuns că iarna, fiindcă e Crăciunul și ziua mea. Mergeam la bunicii din partea tatălui meu, unde primeam încântată dulciuri și cărți, apoi mergeam la ceilalți bunici. Era un fel de slalom printre cadouri. Cel mai frumos cadou de Crăciun care m-a așteptat acasă a fost un pește Betta splendens într-un acvariu apărut de nicăieri.

Urma apoi ziua mea, alt motiv de nerăbdare. În jurnalele de atunci, când se terminau sărbătorile, scriam că aștept cu nerăbdare următorul sfârșit de an. Dar nu-mi dădeam seama că sub hârtiile strălucitoare ale viitoarelor cadouri se ascundeau Crăciunuri în care părinții mei nu-și mai dăruiau nimic, în care își cumpărau și își împachetau singuri cadourile, și vizite grăbite de una singură de la o familie la alta. În cele din urmă, tata s-a mutat înapoi în apartamentul în care a copilărit, împreună cu sora și cu tatăl lui – bunica murise. Mama a refuzat să mai petreacă sărbătorile cu tata, iar numărul tacâmurilor de la masa de Crăciun s-a redus la două.

Uneori, am impresia că vizitele la două perechi de bunici în noaptea de 24 decembrie, când nu e nicio suflare de om pe străzi, au fost din cauza dorinței mele de a primi cadouri.

Astăzi, sărbătorim separat, iar eu sunt stresată pentru că trebuie să merg întâi la tata, unde deschisul cadourilor este apăsător și trebuie să zâmbesc fals, fiindcă îmi vine să plâng, iar apoi la bunica din partea mamei, unde mă așteaptă toți gălăgioși. Copilul înnebunit după cadouri nici nu s-ar fi gândit că mai târziu va aștepta să treacă iarna mai repede. Dacă m-ar întreba cineva acum care e perioada mea preferată din an, aș răspunde: cea în care nu este nimic de sărbătorit.

***

Sunt un copil egoist și la biserică am învățat că asta e un păcat. Trebuie să stau cuminte, să nu mint și să am răbdare, chiar dacă nu-mi place. E obligatoriu să merg la biserica catolică de la noi din cartier, unde îmi fac prieteni, particip la serbări și învăț să cânt la chitară. Dar ai mei știu că, de fiecare dată, înainte să plecăm de acasă, nu vreau să mă ridic din pat. Nu-mi place să merg.

Azi nu mai merge nimeni din familia mea la biserică. Ne întâlnim cu preotul o dată pe an, când vine să sfințească în casă, ritual care se presupune că o să ne ofere un început de an mai bun. Intră în casă și nu vede că pereții din bucătărie nu mai sunt stropiți cu uleiul de la cartofi, că în frigider nu mai e niciun război și că dulapurile sunt mai goale. Nu vede nici că mama s-a transformat în designer de interior și că schimbă totul prin casă. Nici că dormitorul e plin de orhidee și ficuși, iar calculatoarele și monitoarele au dispărut. Poate observă că becul din baie e ars, însă e o schimbare prea subtilă pentru a-i realiza semnificația.

Rămân singură cu preotul când mama pleacă în bucătărie. Primul ianuarie fără tata, prima vizită a preotului de când sunt doar două periuțe de dinți deasupra chiuvetei. Vizita lui din acest an a fost un alt motiv pentru care nu am așteptat iarna.

Mama s-a dus să ia cafeaua din bucătărie, iar eu stau ca pe ghimpi în sufragerie, încercând să nu mă bâlbâi în fața unui preot catolic pentru care divorțul e un păcat sinistru. Orice conversație riscantă începe cu:

— Tot la Jurnalism vrei să dai, nu-i așa, Alma?
— Da, tot acolo.
— Fata mea cea mică a intrat la Filosofie și îi place mult.

Nu știu de ce îi ia mamei atât să aducă o cafea gata făcută. Am 19 ani fără câteva zile și mă tem de următoarea lui întrebare cum mă temeam de întuneric la șase ani.

— Tata unde e?
— Nu mai stă aici. Părinții mei au divorțat.

Din bucătărie se aude cum mama scapă ceștile în chiuvetă, mă gândesc că s-a ars cu cafeaua. Vine în sufragerie prea târziu, pune pe masă cafeaua de care nu se va atinge nimeni și e agitată. Își cere scuze.

— Nu trebuia să aflați de la Alma, când am auzit din bucătărie…
— Și fata mea mijlocie s-a despărțit de logodnicul ei după o relație de șase ani. Asta e, se mai întâmplă, ei să fie fericiți.

După plecarea lui, poate puțin grăbită din cauza veștii, pe care nici el, nici mama nu se așteptaseră să o audă din gura mea, toată camera e plină de păreri de rău și de neputința mamei de a se întoarce în timp pentru a da ea un alt răspuns. Nu știu de unde a venit franchețea, poate au fost de vină anii din copilărie petrecuți printre lumânări și Decalog sau gustul amar pe care mi l-a lăsat gândul că mă transform într-un mincinos de cursă lungă.

***

Am 11 ani și sunt la un restaurant împreună cu familia: sărbătorim ziua tatei. Toată lumea dansează şi eu îmi etalez mișcările de divă, care vor arăta foarte caraghios în poze. Din bucătăria localului urmează să iasă un tort în formă de iPhone imens, cu iconițele aplicațiilor Facebook și Google, cu calculator, calendar și ora din glazură de zahăr. Sunt tunsă scurt și în poze par entuziasmată de tort, ca și cum ar fi fost al meu. Chiar înainte ca tata să sufle în lumânări, părinții mei se sărută, iar eu închid ochii rușinată de gestul lor de afecțiune.

Mama e brunetă anul acesta, deși clișeul spune că chimiștilor le place să se vopsească în culori extravagante. Sărbătoritul e puțin cărunt, îmbrăcat cu o cămașă de inginer cu pătrățele. George, tatăl meu, stă în fața unui număr rotund, și toată lumea face urări și ridică paharele cu vin spumant: ,,A schimbat prefixul”, ,,A ajuns la jumătatea vieții”.

E ultima aniversare a tatei cu atâția invitați. Paharele urmează să se împuțineze, sărutările să pară stângace, până când n-o să se mai sărbătorească nimic și nu o să se mai ofere niciun cadou. Nu știu de ce, dar mereu mă duc cu gândul la discuțiile de la sfârșitul claselor primare, când colegii mei se plângeau de comportamentul părinților: „Ai mei se țin de mână mereu pe stradă și e puțin ciudat” sau „Părinții mei se pupă zilnic și le zic să meargă în bucătărie”.

Am privit cum involuează relația părinților mei de parcă aș fi fost la un teatru de copii. N-aș putea spune când au început să se simtă nemulțumiți. Problema divorțului s-a pus doar după ce lucrurile s-au agravat, dar nici atunci nu părea plauzibil. Mama nu voia să fie o mamă singură cu un copil adolescent, iar tata avea prejudecata că un copil cu părinți divorțați era mai prejos decât ceilalți. Simpla nefericire nu era îndeajuns pentru a pune capăt unei căsnicii, așa că au așteptat să apară motivele.

La mine în familie nu îmi amintesc să se fi spus vreodată ,,te iubesc”. S-au spus ,,puiuț”, ,,scumpică”, ,,dragule”, dar ,,te iubesc” era prea mult. L-am auzit prima dată pe fundalul sonor a două televizoare, ambele deschise pe Digi24. A fost spus încet, în șoaptă, de parcă era vocea unui adolescent timid. Mama stătea în fotoliul din sufragerie, apartamentul tip vagon îmi permitea să o văd din holul care leagă sufrageria de bucătărie.

Stăteau cu rândul într-o cameră, roind ca albinele care caută o fereastră. Camera mare, cum îi spuneam noi, devenea camera mamei când tata stătea în dormitor, iar seara mama venea la mine în cameră. Încăpeau cu greu în apartamentul nostru de trei camere.

În seara aceea, tata vorbea la telefon în bucătărie. Am trecut prin fața bucătăriei și am auzit cinci cuvinte care m-au făcut să mă așez pe vine lângă ușa închisă. Am ascultat declarațiile pe care i le făcea unei femei care nu era mama. M-a uimit simplitatea cu care poți spune ,,doar pe tine te iubesc” lângă chiuveta plină cu vase și aragazul pătat. Acea ușurință, cuvintele spuse într-o singură respirație, pe care le credeam imposibil de rostit, m-au făcut să mă ridic și să îi spun mamei printre sughițuri de plâns ce am auzit.

Nu am deschis ușa bucătăriei. Lașitatea din acel moment a dus la pactul meu cu tata: ne prefacem că nu l-am auzit. N-am convenit amiabil, ne-am înțeles din priviri. Eu vedeam în ochii lui că va nega și va veni cu scuze și cu atitudine de victimă, care mă afectau prea tare și care îmi dădeau impresia că sunt un copil credul. Eu eram ca un ghețar, lucru care îl dezarma și îl scutea de explicații. Aveam 16 ani. Conversația aceea urma să declanșeze la noi în casă o stare continuă de alertă, care mă făcea să fiu atentă la sunete aproape imperceptibile, cum ar fi notificările de la telefonul tatei sau cuvintele spuse mai încet. Mă simțeam ca un masochist.

Mama s-a ridicat din fotoliu, a mers la bucătărie și i-a zis tatei: „Nu te poți abține când ești acasă? Te aude Alma”.

Mihaela, mama mea, știa cu mult înainte de asta. Mi-a spus că tata o înșală, însă indiciile ei erau prea abstracte pentru mine. Petrecea mult timp singur în cameră, mereu închidea ușile și nu mă lăsa niciodată să pun mâna pe telefonul lui, care era ca o grenadă pe care orice mesaj o putea declanșa.Tot ea îmi spunea că o femeie simte când un bărbat își schimbă dispoziția și ritualurile de igienă. Am refuzat să o cred și declarația din bucătărie m-a rănit. Singura explicație pe care am primit-o vreodată de la tata a fost: ,,Când doi oameni nu se mai iubesc, caută pe altcineva”. Când mi-a adresat cuvintele astea era și mama de față, un fel de ședință inconfortabilă pentru el, care avea ca scop anunțarea divorțului: ,,Nu ne mai înțelegem. O să rămâi cu mama ta, fiindcă așa e normal pentru un copil. Și știu că oricum așa ai fi ales”.

Eu auzeam altceva: ,,Sunt îndrăgostit, scriu poezii. Îi cumpăr cadouri. Stric banii pe care i-am strâns în 20 de ani”. Tata folosea pentru serviciu o aplicație de înregistrare a apelurilor. Nu o dezactiva când avea o conversație privată, iar telefonul lui devenise un cimitir de voci, pentru că eu și mama îi ascultam convorbirile. N-am vrut să-i spun cât de la curent eram. Așa că discuțiile mele cu tata erau superficiale sau se transformau în monologuri:

— Ai învățat azi la germană?
— Nu.
— Dar mate ai făcut? Să faci, măcar două ore din fiecare zilnic.
— Am făcut.

Fiica lui de zece ani, așa cum mă vedea el, l-ar fi întrebat unde e. Lipsea mult de acasă cu serviciul, se întâmpla să plece și o săptămână întreagă pentru a oferi consultanță la sistemele de siguranță din supermarketuri. Eu nu-i puneam întrebări, pentru că nu voiam să-i dau ocazia să mă mintă. A fost nevoie de un singur schimb de replici ca să mă învăț minte:

— Săptămâna asta unde ești?
— La București. Stau la o pensiune cu un coleg.

Mesajele pe care le citisem îl contraziceau. Era la un hotel din Bușteni fără colegi. Nu l-am mai întrebat niciodată.

***

Divorțul părinților mei a fost un eveniment trist, dar care mie mi s-a părut necesar. Mi-am dorit ca amândoi să fie fericiți, chiar dacă separat. Dar eu am crescut cu serialul The Young and the Restless, unde toată lumea se căsătorea și divorța. Părinții mei au evitat subiectul cât de mult au putut și au făcut un pact silențios până când n-au mai locuit în același apartament.

Vedeam cum se adâncesc neînțelegerile dintre ei, ca hainele vechi într-un sac în care nu mai încape nicio șosetă. Doar noi știam ce se întâmpla: eu, mama și tata. Ultimul refugiu al mamei a fost soacra ei. L-a amenințat de multe ori pe tata că ,,Voi vorbi cu maică-ta”, crezând că relația strânsă dintre mamă și copilul ei ar rezolva problema. Bunica a făcut-o să-i promită că nu-i va părăsi băiatul.

Mama nu și-a ținut promisiunea, iar mai târziu am aflat că n-a vrut să repete greșelile celor două bunici ale mele, femei cu trei, respectiv doi copii, care fuseseră înșelate de soți cu 30 de ani în urmă. După ce și-a dat seama că singura soluție era divorțul, mama le-a spus tuturor la un prânz cu familia extinsă. Familia din partea mamei e mare, de-abia încăpeam la masa de Crăciun sau de alte sărbători. Cele trei fiice ale bunicii au câte un copil, de parcă n-au vrut să repete anii în care au dormit înghesuite într-un singur pat. Bunica glumește că noi, nepoții, vom avea câte trei copii, la fel ca ea.

„M-a înșelat, nu s-a oprit, divorțăm.” Cuvintele mamei erau sacadate, rostite după o tăcere de un an, însă erau ferme. Reacțiile au fost variate. Sora mică a mamei, sportiva și idealista familiei, a asigurat-o pe mama că se vor împăca: ,,Fiindcă vă iubiți”. Sora mijlocie, care lucrează în domeniul construcțiilor, și bunica s-au uitat una la alta: ,,Bărbat în toată firea!”. Probabil voiau să spună că a distrus o căsnicie de lungă durată, deși nu mai era tânăr și avea un copil mare.

Eu aveam impresia că vorbesc fără să realizeze că sunt acolo, mă simțeam ca și cum pândeam pe la uși și auzeam o discuție pe care nu trebuia s-o aud: ,,Ce-i lipsea? I s-o urât cu binele…”. Pe mama a rănit-o replica: ,,Noi credeam că tu ți-ai găsit pe altcineva, nu George”. Pe mine m-a iritat soțul uneia dintre mătușile mele: ,,N-o să-l poată ierta Alma. A stricat relația pentru totdeauna”.

M-am ridicat, l-am luat de mână pe verișorul meu cel mai mic și m-am dus în dormitorul bunicii, unde mi-am băgat capul sub o pernă. Tot am auzit reacția bunicului: ,,Săraca Alma”.

***

În timp ce părinții mei ascundeau despărțirea cât de bine puteau, eu simțeam că o să plesnesc. Nu voiam să răspund vecinilor la întrebarea: ,,Da’ tata unde e?”. Gândul că eu trebuie să lămuresc situația mă scotea din sărite și răspundeam la întrebări cu rezervarea pe care o învățasem de la tata. M-am simțit încolțită de multe ori. Prima dată a fost când a trebuit să iau un document pentru dosar de la administratorul blocului. Dânsul era un bătrânel simpatic, pe care îl știam de când m-am născut, stătea pe același etaj cu noi. Însă în acea zi s-a comportat ca un detectiv; singurul lucru care-i lipsea era lampa cu care să mă orbească. Am știut de cum am intrat în apartament că o să încerce să afle de ce ne trebuie acea foaie semnată de el. M-a invitat să iau loc și a început să discute despre vreme. În ultimii doi ani mă perfecționasem în a fi evazivă și reușeam să jonglez cu întrebări sau să arunc cuvinte monosilabice, însă el insista.

— Pentru ce vă trebuie adeverința asta?
— Nu știu, mama știe.
— Unde e tata?
— A plecat.
— Unde?
— A plecat pur și simplu.
— Alma, fă-mă să înțeleg, e bolnav? A pățit ceva?

Nu voiam să dau explicații nimănui și mă gândeam dacă nu cumva crede că „A plecat” înseamnă că a murit. Eram încăpățânată ca un catâr, am găsit o scuză lamentabilă și am plecat acasă. Mama mi-a zis a doua zi că vecinului îi pare rău dacă m-a supărat. După aceea, când bătea la ușă pentru a ne aduce dovlecei, pere sau prăjitură cu mere, preferata mea, nu răspundeam. Pășeam pe furiș până la vizor, îmi țineam respirația și verificam dacă e el. Știam că mă aude din apartamentul lui – pereții sunt subțiri, iar eu sunt o neîndemânatică care mereu se lovește de marginea patului, de scaune și de uși –, dar nu-mi păsa.

În momentul în care părinții mei au divorțat, eu aveam 17 ani și zece luni. Datorită acestor două luni nu am fost nevoită să răspund la întrebările judecătoarei în fața tuturor (cum făceau majorii) și m-am întâlnit între patru ochi cu ea. Am intrat la judecătoare și mama a rămas singură pe coridor. Mă așteptam să mă întâmpine o judecătoare în vârstă, dar cea din fața mea avea în jur de 30 de ani. Pe atunci, nu mai suportam să vorbesc despre vreme, facultate sau liceu:

— Spune-mi, Alma, la ce profil ești?
Știam că n-o interesa. M-a întrebat cu cine vreau să rămân și:
— Cum ai aflat de motivul divorțului?

Dar eu nu puteam să-i spun prea multe. Nu puteam să menționez că mama citise mesaje din telefonul tatei, fiindcă era o încălcare a dreptului la intimitate. Că îi dădea replici acide, că voia să-l facă să plece, că-i văzuse parola reflectată în ecranul de la televizor. Cât de ușor puteam să aflu orice când își lăsau telefoanele nesupravegheate când erau la baie; în ultimele luni îmi ajungea minutul în care se spălau pe mâini.

Nu puteam să-i spun nici că tata strica toate economiile, împrumutându-i acelei femei bani sau cumpărând cadouri. Nici cum frustrarea mea creștea exponențial cu noul obicei al mamei de-a se uita în gol. Nici că avea migrene, că nu dormea, că tata prelungise divorțul ca să nu plece de acasă. De asta soțul pârât nu se prezentase în instanță, nu fiindcă nu primise înștiințarea. Nu puteam să-i spun nici că din cauza amânării decise de ea au continuat să doarmă încă o lună în aceeași cameră.

— Mai vrei să adaugi ceva?

Nu mai aveam nimic de spus unei persoane cu care vorbisem douăzeci de minute.

***

La un an după divorț, mama spune că regretă dorința ei de a ține secret evenimentul principal din familia noastră. Din cauza asta a luptat trei ani singură într-un război mut, de care nu a știut nimeni, pentru că o înfricoșa statutul de femeie divorțată. Anul acesta încep facultatea și s-ar putea să fac cursurile online, așa că eu și mama glumim că vom fi colege de cameră. Mama mă asigură că îmi va plăcea mai mult decât liceul, pentru că ea a fost fericită în facultate.

Tata mă lasă să-i conduc mașina și mă învață să fac o parcare laterală – improvizăm un poligon lângă cimitirul orașului și mă pune să mă încadrez între peturi de bere. Se supără când moare motorul, dar eu rămân calmă și privesc dealurile pe care se întinde micul meu oraș natal, cu 30.000 de locuitori. Îi sună telefonul, iese din mașină și îmi zice să fac o întoarcere din trei mișcări. Stă în ploaie și vorbește la telefon.

*Autoarea articolului a decis să rămână anonimă ca să protejeze intimitatea părinților ei. Numele pe care le-a folosit în text nu sunt cele reale.

Ada Stan, ilustratoarea articolului, are 18 ani și e studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, specializarea Antropologie.

Editor text: Elena Stancu

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.